Despre talent si literatura de unica folosinta

La debutul ei din 2001, cu micul roman Femei cu veverite, Mira Feticu a facut oarecare senzatie. Lipsa de prejudecati a fost sintagma cel mai des invocata in legatura cu acea proza scrisa proaspat, artist, imbibata de erotism si de coborari abrupte spre senzualitatea extrema a copilariei. Fara puritatile poetic-autiste ale Simonei Popescu din Exuvii, Mira Feticu aducea, dimpotriva, o literatura a nombrilismului feminin, captivata de psihologia simturilor si de nevrozele frustrarii. Peste toate s-a putut remarca insa o intensitate extrem de luminoasa a trairilor, gratie careia nimic depresiv, ci, dimpotriva, jubilativ, scalda totul, de la prima la ultima pagina. Personajele Mirei Feticu nu au probleme de situare sociala, nu apartin nici unei ambiante grevate de timp, de istorie, de conjuncturi. Ele nu inter-relationeaza decat in plan erotic, senzorial, cu afectele minim necesare acestui nivel.
O asemenea literatura reprezinta, din capul locului, o extravaganta in clipa de fata - ceea ce nu e, luat in sine, o nota proasta. In plina criza de overdose la trecerea in literatura a realitatilor mizerabile ale tranzitiei, in vremea unor asidue cautari ale unui nou limbaj al prozei, de la transcrierea ingenioasa a purei oralitati cotidiene (Adriana Barbat, Dan Lungu, Florin Lazarescu, Sorin Stoica etc.) pana la cele mai elaborate distilari (Filip Florian, Anca Maria Mosora), Mira Feticu isi ingaduie libertatea de a campa in dessous-urile feminitatii, fara cea mai marunta preocupare fata de alte dimensiuni ale existentei. Mai mult chiar, din vastul univers feminin ea alege doar erotismul, si anume questa inepuizabila pentru “Graal”-ul de budoar al juisarii.
Singurul element care tine ancorata aceasta proza in literatura este, de departe, calitatea scriiturii: uimitor de sigura, de eleganta, de cristalina in contururi, fara stangacii, fara alunecari, fara scheme imprumutate. Textul Mirei Feticu suna, de regula, ca o traducere reusita dintr-un mare poet, ca si cum cineva s-ar fi silit sa poliseze originalul pana la recuperarea fara rest a sensului. Avem, deci, in fata, un scriitor nascut. Cum nu e insa poet, ar fi obligatoriu sa fie si putin “facut”. Iar aici e de discutat.
Problema literaturii pe care o scrie aceasta prozatoare apare limpede la a doua ei carte, Povestea Penelopei*: e lipsa de anvergura a trairilor, banalitatea lor, lesne reductibila la fiziologie. Erotismul uzurpa tot, inlocuieste fraudulos orice alt tip de inter-relationare, iar personajele recad din aceasta unica motivatie direct in neant. In micul roman la care ne referim, apar Silvia (in scena tot timpul), Ulise, sotul care o neglijeaza si care se identifica prin prozaismul sufocant al absentei lui: scotocindu-i prin computer si prin birou, juna sotie nevrozata da exclusiv peste... chitante de parcare si dosare cu nume de firme scrise cu multe consoane. Mai apare un tata posesiv, cu care Silvia viseaza adesea ca s-a maritat. “Un singur lucru nu as mai face, ii spune tatal la telefon (…) Nu te-as mai lasa atatia ani singura. Prea multi ani singura inainte sa-l intalnesti pe Ulise.” Mai apar un iubit, Zet, prea incomodat de postura de amant de ocazie, si o menajera ciudata, Euridice, care exercita o atractie inexplicabila altfel decat prin derapaj morbid pentru tanara sotie. Mama, cvasi-absenta, devine posibila vinovata de tot acest hatis de deriva psihica al tinerei femei. Practic, singuratatea erotizeaza toate relatiile Silviei cu semenii ei, si aici avem unica dezvoltare de sens pe care o putem obtine din micul roman.
Povestea Penelopei nu are decat 63 de pagini, format mic, cu multe blancuri si cu aparenta unui poem in proza. Nu este totusi un poem, ci o povestire sincopata, cand gafaita, cand lenes-torcatoare, un monolog intens despre singuratatea simturilor. Sursa alterarii psihologice e plasata undeva, in copilarie, de unde vine si sentimentul de captivitate. “In copilarie vomitam zilnic. Tata imi strangea parul in codite prea strans. Ma durea capul si dupa ce eliberam parul din elastic. Seara vomitam si mama zicea sa ma fac bine, altfel tata nu vrea sa ma vada.”
A doua carte a Mirei Feticu isi gaseste cu greu ilustrarea in eticheta “roman”, pe care o citim pe pagina de garda. Multa sugestie, mult halou - fata de explicitarile din Femei cu veverite¸ dar nu spre a ceda locul altor trasaturi. Naratiunea, cata este, e reductibila la o situatie strivitor de banala - triunghiul amoros, cu vinovatiile difuze ce decurg de aici, apoi o vaga suferinta a singuratatii, tradusa aproape exclusiv carnal si cam atat. Spre final, monologul eroinei deviaza spre delirul morbid, sugerand un deznodamant dramatic, o posibila sinucidere.
Ce pierde Mira Feticu de la debut spre a doua carte e grundul de senzualitate infantila, intotdeauna capabil sa faca literatura, chiar si cand debuseaza in comic involuntar, cum s-a intamplat cu romanul lui Cezar Paul Badescu, Tineretile lui Daniel Abagiu. In scena citata mai sus, cu fetita tinuta intre genunchi, tatal ia locul unui alt personaj masculin, surprins in aceeasi postura in prima carte. Dar amintirile “hot” sunt mult mai putine in Povestea Penelopei, lipsind personajul de explicatia turbulentelor erotico-psihologice pe care le etaleaza. Rezultatul e o literatura narcisiaca, mai degraba inutila, ce nu poate raspunde decat, eventual, acelorasi obsesii ale cititorului. Un fel de literatura de unica folosinta.
Iata de ce talentul Mirei Feticu nu mai frapeaza, cred, de aceasta data si ii rapeste prozatoarei principalul atu. Dincolo de o cale binevenit de scurta intre trairi si punerea lor in pagina - pentru gasirea careia alti scriitori transpira pe text ani si ani - tanara scriitoare publicata de Editura Vinea nu se are decat pe sine pe post de filon literar. E cam putin! Prea sedusa de propriile stari (eroina cartii invita la o asemenea atribuire!), ea nu mai reuseste sa spuna ceva nou despre meandrele senzualitatii feminine. Astfel, efectul de déjà vu e fatal.

*Mira Feticu, Povestea Penelopei, Editura Vinea, 2005, 63 pag.