Destine la amiază

Epistolarul O insulă de clujeni-neclujeni la Cluj. Corespondență Mircea Zaciu - Marian Papahagi are dublu impact. Aici umbra Profesorului o reîntâlnește pe cea a strălucitului său ucenic.

Când trăiești printre literați, una dintre experiențele cele mai tulburătoare e pasul brusc prin care trec în istoria literaturii oa­meni pe care i-ai cunoscut. Îi vezi încă, prin­tr-un fel de ecran trans­pa­rent, îi vezi uneori chiar mai bine decât îna­inte, dar nu-i mai poți atinge. Ne­pre­țuiți, valoroși sau de um­plutură, buni ori răi, ei de­vin cu toții prada lipsită de apărare a studiului nostru - formă aparte de cu­rio­zi­tate, mai mult sau mai pu­țin științifică, cu latura ei perversă cu tot.

N-aș fi pus pe hârtie un asemenea gând dacă nu mi s-ar fi impus, pentru a treia oa­ră, și cu aceeași tărie, la lectura unor scri­sori ale lui Mircea Zaciu. Profesorul clu­jean, dispărut pe neașteptate acum 14 ani, se desprinde treptat de ceea ce i-a cons­tituit faima literară și intră în pielea unui personaj de literatură, tragic, hărțuit de lupta cu sine însuși, trăind acut cu sen­timentul bătăliilor pe nedrept pierdute cu ceilalți. Propria-i operă s-a autosuspendat, s-a blocat pur și simplu în plasa încâlcită a ultimului său mare proiect, Dicționarul scriitorilor români - un proiect ne­de­să­vârșit, chiar dacă pe cotoarele celor trei vo­­lume găsești și A și Z. Un pionierat epui­zant, incredibil de nenorocos ca aventură editorială, care a antrenat și biografiile co­la­boratorilor apropiați (Marian Papahagi, Ion Pop, Aurel Sasu, Ion Vartic), iar pe ini­țiator pare să-l fi zdrobit.

Prin natură, era dornic de conviețuire co­locvială, avid de limpezime și construcție culturală, dar a sfârșit în izolare și in­co­municare, colecționând motive de deza­mă­gire. Dicționarul pare să-i fi exacerbat fi­rea dificilă, de ambițios veșnic ne­mul­țu­mit. Până la urmă a pierdut și ultima ilu­zie, ideea că un mare proiect colectiv poa­te șterge enorma ciocnire distructivă a or­goliilor însumate și poate ține loc de reu­șită personală.

Nu l-am cunoscut îndeaproape pe Profesor. Dar întrevederile dese din vremea când se al­că­tuia Dicționarul, și când mai toți autorii cooptați funcționau ca o adevărată comunitate (sentimentul nu s-a mai repetat de atunci!), m-au mar­cat. Mi-a fost inoculat fără să vreau idea­lul grupului de ucenici mâncând foc sub bagheta maestrului, în bună parte ca o com­pensație pentru relieful ostil, când inert, când impracticabil, al relațiilor de breaslă de la București. Clujul cărturăresc, solidar și constructiv, Clujul care vede în sus și înainte s-a scufundat pentru mine ul­ti­mul, și niciodată de tot. Dar trebuie să re­cunosc că scrisorile publicate ale lui Mir­cea Zaciu, către Ion Brad (Dialog epis­to­lar, 2003), către Aurel Sasu (Amiaza cea mare. Corespondenţă, 2008), acum către Ma­rian Papahagi, împreună cu pilula aproa­pe letală care a fost și rămâne Jurnalul au contribuit din plin. Din făcător de școală, Profesorul a devenit, în timp, un fel de caz-școală de eșec prin sfărâmare in­te­ri­oară, adică materie literară obținută prin vivisecție. Nu ne mai rămâne decât să re­cuperăm ce se mai poate. Ca orice ex­pe­ri­ment de acest fel, poate că va fi sursă de descoperiri folositoare celor ce vin.

Epistolarul O insulă de clujeni-neclujeni la Cluj. Corespondență Mircea Zaciu - Ma­rian Papahagi are dublu impact. Aici um­bra Profesorului o reîntâlnește pe cea a strălucitului său ucenic (mort el însuși în de­cembrie 1999, cu patru luni mai de­vre­me decât M. Zaciu). În­tâl­nirea are loc într-un mo­ment fericit, oricât de ha­zardat ar suna cuvântul. În­tre decembrie 1969 și de­cembrie 1972, Marian Pa­pa­hagi e pentru a doua oară student, la Roma. Pro­fe­sorul Zaciu e lector la Köln, Bonn și Aachen, apoi se în­toarce la catedră, la Cluj. Amândoi călătoresc cu în­frigurare, mânați de o foame culturală în­delung comprimată și, cu siguranță, de presentimentul că intervalul de relativă li­bertate îngăduit de regimul de la Bu­cu­rești ar putea fi scurt. Pentru cei obișnuiți cu ambianța de atunci, se simte clar pre­cauția în tot ce se referă la situația de aca­să. Dar Papahagi bate Portugalia, Spania, Franța, Belgia și Olanda cu trenul, pe jos, cu autostopul, cu nonșalanța și energia vâr­stei. Profesorul e mai selectiv, își ha­șu­rează meticulos harta, țintind de regulă Nor­dul („Nordul mă împacă cu mine, du­pă ce Sudul m-a răscolit și mi-a creat atâ­tea melancolii“; „Nordul și tot fa­bu­lo­sul lui rece, pentru care optez, fiindcă Su­dul e numai euforie și seducție de su­prafață“), dar e extrem de proaspăt în re­acții. Schimbul de scrisori se încheie splen­did pe euforia călătoriei sale de o lună în Ame­rica și întâlnirea tulburătoare cu Mir­cea Eliade.

Deocamdată, Zaciu își echilibrează încă ba­lanța interioară. Face mereu planuri legate de tinerii săi colaboratori. Proiectează o re­vistă grozavă, mult mai bună decât Echi­nox-ul asupra căruia cârtește întruna (no­ua echipă i se pare „cam sărăcuță cu du­hul și cam șașie“). Pune bazele unei co­lecții faimoase la Editura Dacia – Res­ti­tuiri –, dar e din ce în ce mai puțin în­crezător în ceilalți. Răbojul trădărilor și al meschinăriilor, inventariate minuțios, se umple cu repeziciune.

În același interval, Papahagi visează cul­tu­ral cu totul grandios, scufundat nebunește în literaturile romanice („în curând voi începe să vorbesc în provensală sau ca­talană veche“). Vrea totuși să revină la Cluj, despre care crede că poate deveni un Oxford sau Cambridge, ori măcar o Coi­m­bra a României. Teza de licență pe care o pro­pune la La Sapienzia are croială don­quijotescă: poezia romanică, nici mai mult, nici mai puțin, cu apendice care să in­cludă în tablou și literatura română. „Cât privește cultura noastră, de la Den­sușianu nimeni n-a încercat (și n-a în­drăznit - în sens de temeritate in­te­lec­tuală) să abordeze așa ceva“, exclamă im­presionat Zaciu. Teza își va restrânge până la urmă aria, la recomandările pro­fesorului italian, dar și sub presiunea tim­pului. Va obține magna cum laudae, dar va rămâne să măsoare pentru totdeauna distanța dintre aspirații și rezultat în per­so­nalitatea acestui intelectual in­can­des­cent, mereu neobosit și ciudat de nesigur, de obsedat de „împrăștiere“ și de riscurile naturii sale cu motor centrifug.

Volumul, îngrijit și adnotat de Lucia Papahagi, e prefațat cu in­confundabilă distincție a idei­lor de Ion Vartic. Putem pre­su­pune că sunt aici toate scri­so­rile schimbate de cei doi în perioada res­pectivă. Editoarea precizează proveniența celor semnate de Marian Papahagi: i-au fost înapoiate de Mircea Zaciu în mo­men­tul în care se gândea să se stabilească de­finitiv în Germania.

Și unul, și altul rămân în pagină ca por­trete extraordinar de vii. O spune Vartic, emo­ționat: „Citindu-le scrisorile, am avut adeseori impresia că asist, ca un martor indiscret, chiar reauzindu-i și vă­zându-i, la un fel de conversație animată dintre ei“.

Pentru cine nu i-a cunoscut, trebuie să fie izbitoare mai ales calitatea decenței, a so­brietății. Fiecare se iscălește la sfârșit cu nu­mele întreg. Adresarea e, din partea lui Pa­pahagi, mereu același protocolar „Sti­mate Domnule Profesor“. Profesorul îi scrie mai întâi cu „Dragă Papahagi“, apoi, constant, „Dragă Marian“. Un sin­gur moment de tensiune trece în ton, la amândoi, dar foarte diferit: reproșuri im­pulsive din partea Profesorului, o revenire trecătoare a lui M. Papahagi la formula „Al Dvs., cu deosebit respect“ (în loc de „cu aceeași afecțiune“) și atât. În rest, ni­mic parazitar, niciun exces de intimitate. Doar căldura unei prietenii bărbătești, în­că tatonante, și un spectacol de vitejie crea­tivă cum numai acei câțiva ani au pri­lejuit, prin amestecul lor indicibil de spe­ranță și urgență.               

Erau comunicativi fiecare în felul lui. Papahagi, în jeturi intense, în spatele cărora se poate bănui pregătirea timidă și febrilă a „re­coltei“ culturale de povestit unui om foarte respectat. Profesorul are umori schimbătoare, despre care mai mult vor­bește decât le arată. Altminteri epistolier exersat, atent, îndrumă cu discreție, dar și cere treptat, și inconștient, el însuși aten­ție și înțelegere, pe măsură ce relația câștigă în profunzime. Cei trei ani sunt, una peste alta, o paranteză mai degrabă echilibrată în viața amândurora. Nu lip­sesc suișurile și coborâșurile personale, dar graficul lor nu părăsește încă linia re­lativei acalmii.

Și totuși, Zaciu e tot mai deprimat. Mai în­tâi, de desființarea catedrei pe care o fon­da­se. E sastisit de cabalele lumii literare clujene, pe care o consideră de un pro­vin­cialism incurabil, subminat de probleme personale, inclusiv de sănătate. Con­ta­bi­lizează trădări, ingratitudini, inadecvări la exigențele sale. Și aici, ca și în scrisorile către Aurel Sasu, Ion Pop încasează des­tu­le nemulțumiri. Prea e mereu ocupat, prea mult devotament față de Echinox: „Câţiva aşa-zişi critici, pe care el îi cul­tivă cu un fel de zel blând, neîndrăznind să recunoască sărăcia lor de spirit, au un mod lălâu chiar de a umbla şi saluta, lucru ce nu mi se pare indiferent, deşi foar­te mărunt la prima vedere. (...) Jean Ma­iorescu are pentru Junimea acelaşi daltonism critic cum avea şi celălalt, dar pe care-l chema Titu“. Știm că mai târziu toate astea se vor acutiza îngrozitor. Deo­camdată însă, Zaciu scrie pagini lungi des­pre „lumina sudică, foarte iertătoare a al­tor aspecte“ a (și ale) Bucureștiului, des­pre Paris ca despre „singura urbe unde, da­că mi s-ar da să aleg, aș dori să în­cerc a mă revedea“, despre America („Aici e fantastic!“; „am trăit marea aven­tură intelectuală a vieții mele“) și primește de la tânărul său prieten relatări deopotrivă furioase și savuroase despre dezastrul am­bianței umane și al multor „acțiuni“ cul­turale de la Accademia di Romania. Sunt apoi încântător grăbitele reportaje ale lui Papahagi despre belgienii „simpatici, dar ușor bovini“, despre Pamplona, „un oraș în­treg beat turtă“, despre cum e să dormi sub cerul liber, între hippies, să nu poți schim­ba o hârtie de 5.000 de lire italiene la Santiago de Compostela și să faci foamea.

În volumul comemorativ publicat de Aurel Sasu și Mircea Petean (Întoarcerea în­vin­sului. Întâlniri cu Mircea Zaciu) la un an după moartea Profesorului, Gelu Ionescu formula o explicație mai largă, acoperind nu doar „cazul“ Zaciu: „Istoria Dic­ţio­na­rului este istoria unor umilinţe şi a unor con­cesii, a unei lupte surde pentru ca­litatea acestei cărţi nedorite şi de aceea nepublicate - aşa cum s-a dovedit a fi. Paharul acestei încercări e greu de băut - şi numai acei care au avut cărţi in­terzise, cu anii, din bunul plac al dic­ta­turii cunosc gustul lui amar, de neuitat o viaţă întreagă. Căci nu e vorba numai de o înfrângere, ci şi de regretul re­tro­spec­tiv pentru cele mai mici cedări, pentru va­nitatea atâtui zbucium în tina unei ticăloşii contra căreia nu există decât ar­me radicale“.

Astfel circumscris, destinul unuia dintre pu­ținii scriitori români cu puternică vo­ca­ție de mentor se cere revizitat. Spovedania s-a încheiat, poate fi loc pentru mântuire. //

// O insulă de clujeni-neclujeni la Cluj. Corespondență Mircea Zaciu - Marian Papahagi

// Editura Muzeul Literaturii Române, 2012, 225 pag.