Pe aceeași temă
Epistolarul O insulă de clujeni-neclujeni la Cluj. Corespondență Mircea Zaciu - Marian Papahagi are dublu impact. Aici umbra Profesorului o reîntâlnește pe cea a strălucitului său ucenic.
Când trăiești printre literați, una dintre experiențele cele mai tulburătoare e pasul brusc prin care trec în istoria literaturii oameni pe care i-ai cunoscut. Îi vezi încă, printr-un fel de ecran transparent, îi vezi uneori chiar mai bine decât înainte, dar nu-i mai poți atinge. Neprețuiți, valoroși sau de umplutură, buni ori răi, ei devin cu toții prada lipsită de apărare a studiului nostru - formă aparte de curiozitate, mai mult sau mai puțin științifică, cu latura ei perversă cu tot.
N-aș fi pus pe hârtie un asemenea gând dacă nu mi s-ar fi impus, pentru a treia oară, și cu aceeași tărie, la lectura unor scrisori ale lui Mircea Zaciu. Profesorul clujean, dispărut pe neașteptate acum 14 ani, se desprinde treptat de ceea ce i-a constituit faima literară și intră în pielea unui personaj de literatură, tragic, hărțuit de lupta cu sine însuși, trăind acut cu sentimentul bătăliilor pe nedrept pierdute cu ceilalți. Propria-i operă s-a autosuspendat, s-a blocat pur și simplu în plasa încâlcită a ultimului său mare proiect, Dicționarul scriitorilor români - un proiect nedesăvârșit, chiar dacă pe cotoarele celor trei volume găsești și A și Z. Un pionierat epuizant, incredibil de nenorocos ca aventură editorială, care a antrenat și biografiile colaboratorilor apropiați (Marian Papahagi, Ion Pop, Aurel Sasu, Ion Vartic), iar pe inițiator pare să-l fi zdrobit.
Prin natură, era dornic de conviețuire colocvială, avid de limpezime și construcție culturală, dar a sfârșit în izolare și incomunicare, colecționând motive de dezamăgire. Dicționarul pare să-i fi exacerbat firea dificilă, de ambițios veșnic nemulțumit. Până la urmă a pierdut și ultima iluzie, ideea că un mare proiect colectiv poate șterge enorma ciocnire distructivă a orgoliilor însumate și poate ține loc de reușită personală.
Nu l-am cunoscut îndeaproape pe Profesor. Dar întrevederile dese din vremea când se alcătuia Dicționarul, și când mai toți autorii cooptați funcționau ca o adevărată comunitate (sentimentul nu s-a mai repetat de atunci!), m-au marcat. Mi-a fost inoculat fără să vreau idealul grupului de ucenici mâncând foc sub bagheta maestrului, în bună parte ca o compensație pentru relieful ostil, când inert, când impracticabil, al relațiilor de breaslă de la București. Clujul cărturăresc, solidar și constructiv, Clujul care vede în sus și înainte s-a scufundat pentru mine ultimul, și niciodată de tot. Dar trebuie să recunosc că scrisorile publicate ale lui Mircea Zaciu, către Ion Brad (Dialog epistolar, 2003), către Aurel Sasu (Amiaza cea mare. Corespondenţă, 2008), acum către Marian Papahagi, împreună cu pilula aproape letală care a fost și rămâne Jurnalul au contribuit din plin. Din făcător de școală, Profesorul a devenit, în timp, un fel de caz-școală de eșec prin sfărâmare interioară, adică materie literară obținută prin vivisecție. Nu ne mai rămâne decât să recuperăm ce se mai poate. Ca orice experiment de acest fel, poate că va fi sursă de descoperiri folositoare celor ce vin.
Epistolarul O insulă de clujeni-neclujeni la Cluj. Corespondență Mircea Zaciu - Marian Papahagi are dublu impact. Aici umbra Profesorului o reîntâlnește pe cea a strălucitului său ucenic (mort el însuși în decembrie 1999, cu patru luni mai devreme decât M. Zaciu). Întâlnirea are loc într-un moment fericit, oricât de hazardat ar suna cuvântul. Între decembrie 1969 și decembrie 1972, Marian Papahagi e pentru a doua oară student, la Roma. Profesorul Zaciu e lector la Köln, Bonn și Aachen, apoi se întoarce la catedră, la Cluj. Amândoi călătoresc cu înfrigurare, mânați de o foame culturală îndelung comprimată și, cu siguranță, de presentimentul că intervalul de relativă libertate îngăduit de regimul de la București ar putea fi scurt. Pentru cei obișnuiți cu ambianța de atunci, se simte clar precauția în tot ce se referă la situația de acasă. Dar Papahagi bate Portugalia, Spania, Franța, Belgia și Olanda cu trenul, pe jos, cu autostopul, cu nonșalanța și energia vârstei. Profesorul e mai selectiv, își hașurează meticulos harta, țintind de regulă Nordul („Nordul mă împacă cu mine, după ce Sudul m-a răscolit și mi-a creat atâtea melancolii“; „Nordul și tot fabulosul lui rece, pentru care optez, fiindcă Sudul e numai euforie și seducție de suprafață“), dar e extrem de proaspăt în reacții. Schimbul de scrisori se încheie splendid pe euforia călătoriei sale de o lună în America și întâlnirea tulburătoare cu Mircea Eliade.
Deocamdată, Zaciu își echilibrează încă balanța interioară. Face mereu planuri legate de tinerii săi colaboratori. Proiectează o revistă grozavă, mult mai bună decât Echinox-ul asupra căruia cârtește întruna (noua echipă i se pare „cam sărăcuță cu duhul și cam șașie“). Pune bazele unei colecții faimoase la Editura Dacia – Restituiri –, dar e din ce în ce mai puțin încrezător în ceilalți. Răbojul trădărilor și al meschinăriilor, inventariate minuțios, se umple cu repeziciune.
În același interval, Papahagi visează cultural cu totul grandios, scufundat nebunește în literaturile romanice („în curând voi începe să vorbesc în provensală sau catalană veche“). Vrea totuși să revină la Cluj, despre care crede că poate deveni un Oxford sau Cambridge, ori măcar o Coimbra a României. Teza de licență pe care o propune la La Sapienzia are croială donquijotescă: poezia romanică, nici mai mult, nici mai puțin, cu apendice care să includă în tablou și literatura română. „Cât privește cultura noastră, de la Densușianu nimeni n-a încercat (și n-a îndrăznit - în sens de temeritate intelectuală) să abordeze așa ceva“, exclamă impresionat Zaciu. Teza își va restrânge până la urmă aria, la recomandările profesorului italian, dar și sub presiunea timpului. Va obține magna cum laudae, dar va rămâne să măsoare pentru totdeauna distanța dintre aspirații și rezultat în personalitatea acestui intelectual incandescent, mereu neobosit și ciudat de nesigur, de obsedat de „împrăștiere“ și de riscurile naturii sale cu motor centrifug.
Volumul, îngrijit și adnotat de Lucia Papahagi, e prefațat cu inconfundabilă distincție a ideilor de Ion Vartic. Putem presupune că sunt aici toate scrisorile schimbate de cei doi în perioada respectivă. Editoarea precizează proveniența celor semnate de Marian Papahagi: i-au fost înapoiate de Mircea Zaciu în momentul în care se gândea să se stabilească definitiv în Germania.
Și unul, și altul rămân în pagină ca portrete extraordinar de vii. O spune Vartic, emoționat: „Citindu-le scrisorile, am avut adeseori impresia că asist, ca un martor indiscret, chiar reauzindu-i și văzându-i, la un fel de conversație animată dintre ei“.
Pentru cine nu i-a cunoscut, trebuie să fie izbitoare mai ales calitatea decenței, a sobrietății. Fiecare se iscălește la sfârșit cu numele întreg. Adresarea e, din partea lui Papahagi, mereu același protocolar „Stimate Domnule Profesor“. Profesorul îi scrie mai întâi cu „Dragă Papahagi“, apoi, constant, „Dragă Marian“. Un singur moment de tensiune trece în ton, la amândoi, dar foarte diferit: reproșuri impulsive din partea Profesorului, o revenire trecătoare a lui M. Papahagi la formula „Al Dvs., cu deosebit respect“ (în loc de „cu aceeași afecțiune“) și atât. În rest, nimic parazitar, niciun exces de intimitate. Doar căldura unei prietenii bărbătești, încă tatonante, și un spectacol de vitejie creativă cum numai acei câțiva ani au prilejuit, prin amestecul lor indicibil de speranță și urgență.
Erau comunicativi fiecare în felul lui. Papahagi, în jeturi intense, în spatele cărora se poate bănui pregătirea timidă și febrilă a „recoltei“ culturale de povestit unui om foarte respectat. Profesorul are umori schimbătoare, despre care mai mult vorbește decât le arată. Altminteri epistolier exersat, atent, îndrumă cu discreție, dar și cere treptat, și inconștient, el însuși atenție și înțelegere, pe măsură ce relația câștigă în profunzime. Cei trei ani sunt, una peste alta, o paranteză mai degrabă echilibrată în viața amândurora. Nu lipsesc suișurile și coborâșurile personale, dar graficul lor nu părăsește încă linia relativei acalmii.
Și totuși, Zaciu e tot mai deprimat. Mai întâi, de desființarea catedrei pe care o fondase. E sastisit de cabalele lumii literare clujene, pe care o consideră de un provincialism incurabil, subminat de probleme personale, inclusiv de sănătate. Contabilizează trădări, ingratitudini, inadecvări la exigențele sale. Și aici, ca și în scrisorile către Aurel Sasu, Ion Pop încasează destule nemulțumiri. Prea e mereu ocupat, prea mult devotament față de Echinox: „Câţiva aşa-zişi critici, pe care el îi cultivă cu un fel de zel blând, neîndrăznind să recunoască sărăcia lor de spirit, au un mod lălâu chiar de a umbla şi saluta, lucru ce nu mi se pare indiferent, deşi foarte mărunt la prima vedere. (...) Jean Maiorescu are pentru Junimea acelaşi daltonism critic cum avea şi celălalt, dar pe care-l chema Titu“. Știm că mai târziu toate astea se vor acutiza îngrozitor. Deocamdată însă, Zaciu scrie pagini lungi despre „lumina sudică, foarte iertătoare a altor aspecte“ a (și ale) Bucureștiului, despre Paris ca despre „singura urbe unde, dacă mi s-ar da să aleg, aș dori să încerc a mă revedea“, despre America („Aici e fantastic!“; „am trăit marea aventură intelectuală a vieții mele“) și primește de la tânărul său prieten relatări deopotrivă furioase și savuroase despre dezastrul ambianței umane și al multor „acțiuni“ culturale de la Accademia di Romania. Sunt apoi încântător grăbitele reportaje ale lui Papahagi despre belgienii „simpatici, dar ușor bovini“, despre Pamplona, „un oraș întreg beat turtă“, despre cum e să dormi sub cerul liber, între hippies, să nu poți schimba o hârtie de 5.000 de lire italiene la Santiago de Compostela și să faci foamea.
În volumul comemorativ publicat de Aurel Sasu și Mircea Petean (Întoarcerea învinsului. Întâlniri cu Mircea Zaciu) la un an după moartea Profesorului, Gelu Ionescu formula o explicație mai largă, acoperind nu doar „cazul“ Zaciu: „Istoria Dicţionarului este istoria unor umilinţe şi a unor concesii, a unei lupte surde pentru calitatea acestei cărţi nedorite şi de aceea nepublicate - aşa cum s-a dovedit a fi. Paharul acestei încercări e greu de băut - şi numai acei care au avut cărţi interzise, cu anii, din bunul plac al dictaturii cunosc gustul lui amar, de neuitat o viaţă întreagă. Căci nu e vorba numai de o înfrângere, ci şi de regretul retrospectiv pentru cele mai mici cedări, pentru vanitatea atâtui zbucium în tina unei ticăloşii contra căreia nu există decât arme radicale“.
Astfel circumscris, destinul unuia dintre puținii scriitori români cu puternică vocație de mentor se cere revizitat. Spovedania s-a încheiat, poate fi loc pentru mântuire. //
// O insulă de clujeni-neclujeni la Cluj. Corespondență Mircea Zaciu - Marian Papahagi
// Editura Muzeul Literaturii Române, 2012, 225 pag.
