Destinul unui popor nefericit

Codrut Constantinescu | 22.11.2016

Istoria Rusiei este şi istoria unei societăţi care nu-şi găseşte drumul, oscilând periculos, din criză în criză, din dictatură în dictatură, şi care pare a nu învăţa mai nimic din trecut, care este folosit doar pentru a fi manipulat, folosit, instrumentat şi pentru a justifica regimurile tiranice.

Pe aceeași temă

 

Rusia este un subiect care a atras atenţia multor istorici occidentali, studierea ei fi­ind impulsionată şi de dinamica Războiulu Rece, când puterile vestice au alocat sume importante (şi) în acest sens. Cunoaşterea adversarului şi a felului cum gândeşte este un aspect important al for­mulării unor politici sen­si­bile. Volumul autorului bri­tanic Martin Sixsmith, Ru­sia. Un mileniu de istorie (apărut de curând în ro­mâ­neşte la Humanitas), se în­cadrează în această logică. Chiar dacă el nu oferă mari surprize publicului interesat de istoria Ru­siei, spre deosebire de lucrările unui alt bri­tanic celebru (Simon Sebag Mon­te­fio­re), parcurgerea ambiţiosului volum oferă o lectură antrenantă şi dinamică, având ca­litatea de a-l purta pe cititor în locurile unde a avut loc această istorie - Sixsmith a studiat limba şi literatură rusă la Ox­ford, Harvard, Sorbona, Leningrad şi, timp de 17 ani (între 1980-1997), a fost co­res­pon­dent al BBC, într-o perioadă tur­bulentă şi tulbure a istoriei Uniunii So­vietice, al că­rui miez greu era Rusia.

 

Cartea redovedeşte faptul că în­trea­ga istorie a Rusiei este o apri­gă luptă între noţiunea de des­potism/tiranie şi timide încer­cări de destindere şi o oarecare formă de democraţie. Din nefericire, în primul rând pentru poporul rus, dar, ex­tinzând cadrul, pentru întreaga umanitate (şi pentru noi în mod direct, având în vedere vecinătatea în care ne aflăm), ten­dinţele autoritare şi tiranice au prevalat, reuşind şi recent să se impună, aruncând lumea într-un nou război rece, care nu se ştie cum şi când se va sfârşi (personal, am pune pariu că la fel ca primul, prin su­com­barea Rusiei, dar istoria poate fi şi im­pre­vi­zibilă, şi iraţională). Istoria Rusiei este şi istoria unei societăţi care nu-şi găseşte deloc drumul, oscilând periculos, din cri­ză în criză, din dictatură în dictatură, şi care pare a nu învăţa mai nimic din tre­cut, care este folosit doar pentru a fi ma­nipulat, folosit, instrumentat şi pentru a jus­tifica regimurile tiranice. Un popor ca­re pare a fi foarte uşor de minţit.

 

Martin Sixsmith fundamentează şi una din­tre trăsăturile esenţiale pentru în­ţe­le­gerea atât a istoriei Rusiei, cât şi a evo­lu­ţiilor sale prezente şi viitoare. „Ocupaţia mongolă inspirase modelul unui stat mi­litarizat care-şi închină resursele na­ţio­na­le, materiale şi umane preponderent purtării de războaie. Iar secolele de con­flict epuizant în Caucaz şi aiurea au con­solidat credinţa că Rusia trebuie să ră­mâ­nă vigilentă, mereu mobilizată pentru autoapărare. Efortul presupus de per­ma­nenta stare de mobilizare militară a de­for­mat economia Rusiei şi structurile sta­tului şi a stat în calea reformei sociale.“ O altă caracteristică a dezvoltării istorice a poporului rus, tot cu consecinţe uriaşe chiar şi în prezent, este sistemul iobăgiei, care a atins proporţii uriaşe, mai mari chiar decât sistemul sclavagist din Ame­ri­cile coloniale. Recensământul din 1796 do­vedea că, la o populaţie de 36 de milioane de locuitori, aproape jumătate era formată din ţărani legaţi de glie (17 milioane). „Şer­bia a cimentat o mentalitate colectivistă care avea să domine Rusia de-a lungul se­colelor. Înclinaţia moştenită de a se re­grupa în faţa problemelor comune a aju­tat naţiunea să devină imperiu şi să se apere de duşmani. Pe de al­tă parte, a împiedicat dez­­voltarea proprietăţii pri­vate, a libertăţilor politice şi a instituţiilor guvernate de lege, care începeau trep­tat să se dezvolte în Eu­ro­pa Occidentală.“

http://revista22.ro/files/news/manset/default/carte-casdasdsaodrut.jpg

MARTIN SIXSMITH - Rusia. Un mileniu de istorie
(Traducere din engleză de Eugen Popa şi Justina Bandoi; Editura Humanitas, 2016)

La fel ca Miranda Carter în cartea Cei trei împăraţi. Trei veri, trei imperii şi dru­mul către Primul Răz­boi Mondial (Polirom, 2015), şi Sixsmith subliniază orbirea şi nehotărârea ultimului ţar rus. Acum pare evident că implicarea Ru­siei în Primul Război Mondial, după eve­nimentele revoluţionare din 1904-1905 (din care nu a tras nicio învăţătură, de altfel), a fost o greşeală fatală. Ca să nu mai punem la socoteală şi înfrângerea fără drept de apel a armatei şi flotei ţariste de către japonezi. Nicolae al II-lea stătea pe un vulcan care abia aştepta să erupă (în 1915, în condiţiile în care armatei ruse îi fuseseră administrate două înfrângeri dra­matice de către germani, la Lacurile Ma­zuriene şi Tannenberg, ţarul prelua co­man­da armatei!). La 27 februarie 1917, şe­ful Dumei îl avertiza foarte serios pe un Ni­colae aflat într-un turn de fildeş: „Tre­buie luate pe loc măsuri; mâine va fi prea târziu. A bătut ceasul în care se va decide soarta ţării şi a monarhiei. Dacă agitaţia cuprinde armata, pierzania Ru­siei şi a dinastiei este inevitabilă“. Are dreptate Sixsmith, dar asta nu înseamnă că anul 1917 nu se putea dezvolta şi altfel. „Într-un sens mai larg, anul 1917 nu a re­prezentat de fapt o cotitură. Istoria de o mie de ani a autocraţiei avea să con­ti­nue. Se schimbase doar numele. (...) Te­ri­bi­lul paradox al anului 1917 a făcut ca nă­zuinţa către libertate şi autoguvernare să dea poporul rus pe mâna unui des­po­tism nou şi încă mai opresiv.“

 

În acest volum dedicat istoriei Rusiei, au­to­rul inserează şi secvenţe de reportaj, per­sonalizând cu un real talent literar tex­tul oarecum arid. Martin Sixsmith a vi­zi­tat locuri emblematice ale istoriei ruşilor sau a cunoscut în mod direct personalităţi din Rusia, pe care le-a intervievat/des­cu­sut, sau oameni simpli, martori ai istoriei. „De când am venit aici prima oară, ca elev, probabil am coborât de mai bine de 20 de ori treptele din interiorul mau­so­leu­lui ca să văd corpul lui Lenin, dar te în­fiorezi de fiecare dată când priveşti acea faţă inconfundabilă, de ceară, lu­cind ca o relicvă sfântă. Luminile dis­cre­te, tăcerea de gheaţă, gărzile reveren­ţi­oa­se, toate îţi spun că acesta este epicen­trul unei forţe mesiance, care şi-a întins tentaculele în întreaga lume.“ Nu degea­ba primele gesturi ale revoluţionarilor an­ticomunişti peste tot în imperiul sovietic est-european s-au îndreptat tocmai spre distrugerea statuilor lui Lenin, această sim­bolică renunţare la trecutul opresiv cu­noscând un tardiv epilog în Ucraina, după invazia rusă şi anexarea Crimeei. Capitolul despre industrializarea forţată sub Stalin începe cu descrierea expoziţiei realizărilor economiei naționale, aflată la nord de Moscova, unul dintre punctele de atracţie ale capitalei sovietice şi un popas obli­ga­to­riu pentru grupurile de turişti filoco­mu­niști, aduşi pentru a li se cimenta credinţa bolşevică.

 

Intensă este şi evocarea exilului rus de după 1917 şi descrierea paradoxalei boli de care au suferit exilaţii ruşi, nos­talgici după o Rusie care, după 1917, încetase să mai fie Rusia fa­mi­liară lor, ci o Rusie într-o continuă pre­fa­cere. Ruşii albi aveau însă mare nevoie de acest medicament, o dependenţă greu de regăsit la alte popoare (de unde şi co­lo­ni­zările modeste de dinainte de 1917, care s-au mărginit la spaţiile imense dominate de Moscova în apropierea ei). Unii exilaţi ruşi (albi) au ales să se repatrieze în plină teroare stalinistă (precum Prokofiev sau Ţvetaeva). Notabil este gestul de frondă al lui Nabokov, care nici nu a vrut să audă de întoarcere în Uniunea Sovietică. Po­ves­tea lui Gorki face parte tot din acest re­gistru al ademenirii şi folosirii intelec­tua­lilor faţă de care Stalin a avut un fler deo­sebit, în mod sigur şi pentru că era in­te­re­sat de cultura sovietică. Afirmaţia aceasta este de-a dreptul un truism istoric: „Sta­lin ştia cum să facă apel la vanitatea scri­i­torului“. Din categoria martorilor sim­pli ai istoriei din ultimii ani ai Rusiei, Sixsmith citează cuvintele unui fost mi­li­tar rus, Arkadi Babcenko, participant la am­bele războaie din Cecenia, care nici du­pă trei ani de la părăsirea armatei nu pu­tea dormi: „Cecenia îi transformase - pe el şi pe mulţi alţi tineri ca el - în nişte unelte inumane ale morţii“.

 

Edificatoare este şi imaginea Uni­u­nii Sovietice sub Brejnev, pro­fund şi iremediabil anchilozată. „Oamenii ştiau că dacă mun­ceau mai mult sau mai bine ar fi primit mai multă muncă, fără să fie recompensaţi în plus, aşa că majoritatea îşi economiseau energia pentru timpul liber, când trebuiau să stea la cozi de mân­care şi la diferite alte bunuri sau în­cercau să câştige bani din alte surse.“ Dacă URSS era expertă în ceva, atunci în mod sigur acest domeniu era dezin­for­ma­rea. „Lumea exterioară avea însă numai un acces foarte limitat la secretele eco­no­mice sovietice, şi propaganda Moscovei, care insista că totul mergea cât se poate de bine în cea mai bună dintre lumile so­cialiste posibile, a reuşit să-i convingă pe mulţi că URSS prosperă.“ Însă ade­vă­rul era departe de această imagine aurită, căci pentru fiecare rublă investită în agricultură statul sovietic recupera doar 39 de copeici, productivitatea muncii era cu 50% mai scăzută decât în SUA (o cifră destul de mare, în opinia noastră), iar pu­terea de cumpărarea a muncitorului so­vietic se ridica la doar 10% faţă de cea a exploatatului muncitor din imperialista Americă. În acest sens, simpatică este ati­tudinea de neîncredere totală a lui Hruş­ciov în timpul unei vizite la o expoziţie americană cu bunuri banale de consum: nu a putut fi deloc convins că muncitorul american obişnuit şi le permitea!

 

„Ideea căreia George Bush [senior, n.m.] îi dădea glas în mesajul său de Crăciun din 1991, aceea că Rusia are să fie de acum ca noi, a sunat nepotrivit atunci şi sună şi astăzi la fel.“ Astăzi sună de-a dreptul utopic. Cu toate acestea, în 1991 Ru­sia ar fi putut foarte bine să o apuce mă­car pe un drum care s-o aducă mai aproa­pe de sistemul de valori umane care ca­rac­terizează civilizaţia occidentală, dacă Elţîn ar fi reuşit să administreze altfel tranziţia şi dacă nu i-ar fi predat atât de uşor frâ­iele puterii lui Putin. Alte state au reuşit, fără să aibă bogăţiile Rusiei.

 

Masiva lucrare a lui Sixsmith se remarcă printr-un ton echilibrat atât de ca­rac­te­ris­tic autorilor britanici şi care nouă, ro­mâ­nilor, ne-ar ieşi mai greu, având în vedere contextul emoţional care însoţeşte pentru orice român derularea istoriei Rusiei, cel puţin din ultimul secol, în care, totuşi, uităm că nu ne-am aflat doar în situaţii conflictuale, chiar dacă pentru români este greu de decelat ce este mai nociv: să fii aliat cu Rusia sau duşman? Certitudinea noastră absolută: cu cât Rusia este mai departe, cu atât (ne e) mai bine.

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: [email protected]

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2024 Revista 22