Pe aceeași temă
Volumul lui Bogdan Murgescu reprezintă o contribuţie importantă la destrămarea multor locuri comune dubioase din concepţia noastră asupra propriei istorii.
Cartea lui Bogdan Murgescu, Ţările Române, între Imperiul Otoman şi Europa creştină, se diferenţiază de istoriografia clasică românească în analizarea relaţiilor dintre Ţările Române şi Imperiul Otoman pentru că pune accentul pe ideea de nuanţare, de neprezentare maniheistă (alb-noi / negru-turcii) a unei lungi istorii, intrată în conştiinţa românească cu precădere prin latura ei conflictuală (minoritară). Ceea ce este aberant, căci muntenii, moldovenii şi transilvănenii au trăit cu o prezenţă otomană puternică în regiune timp de 4-5 secole - cine ar fi putut să ducă un război atât de lung?
Varianta clasică este că Imperiul Otoman a subjugat şi crunt exploatat economic cele două ţări. Nu că nu ar fi făcut-o, dar, pe lângă această perspectivă, mai apare şi o alta, care este bine dezvoltată de istoricul Universităţii din Bucureşti. Se ştie mai puţin sau deloc că Ţările Române au fost obligate din acest motiv (plata obligaţiilor financiare către Poartă) să se integreze în economia europeană a timpului, depăşind faza de autarhie, devenind economii axate cu predilecţie pe export. Din această perspectivă, devine absolut clar interesul Porţii de a exploata economic cele două entităţi, deloc sărace din perspectiva economiei medievale, decât să le subjuge şi includă politico-administrativ în hotarele Imperiului Otoman. Nu mai este nici un dubiu că Imperiul Otoman a stors cât a putut cele două ţări, însă care mare putere nu a făcut la fel!? Ţările Române au avut şi beneficii vizibile din această cedare şi netransformare în simple paşalâcuri: nu s-au ridicat minarete la nord de Dunăre, iar în acea perioadă chestiunea religioasă era cât se poate de serioasă, căci: „până în secolul al XVI-lea, atât în Ţările Române, cât şi în Imperiul Otoman religia era cu mult mai importantă decât etnia în definirea solidarităţilor (...) creştinismul era foarte important pentru muntenii şi moldovenii din secolele XIV-XVI, în vreme ce identitatea etnică era, în cel mai bun caz, marginală“. Domnii au fost aleşi din rândul creştinilor, marea majoritate de confesiune ortodoxă. Atunci când refluxul otoman a fost evident, în secolul al XIX-lea, reconstrucţia unei formule statale noi, iniţial autonome, iar apoi complet independente, a fost posibilă mai repede decât la sud de Dunăre. Chiar şi perioada domniilor fanariote este pusă sub semnul întrebării, căci „ideea propagată de mulţi istorici români şi străini că în 1711 (1716) a avut loc o schimbare de regim politic prin înlocuirea domnilor pământeni cu domni fanarioţi reprezintă doar un mit istoriografic. Niciunul dintre istoricii care au legat această ipotetică decizie otomană de a numi fanarioţi de experienţa nefericită a trădării lui Dimitrie Cantemir, care s-a alăturat Rusiei în războiul antiotoman din 1711, nu a reuşit să identifice vreun izvor în epocă care să ateste o asemenea decizie. De altfel, o asemenea decizie principială nici nu era în practica otomană, iar sultanul nu avea niciun interes să-şi restrângă libertatea de a alege pe cine socotea mai potrivit pentru a deveni domn al Moldovei sau al Ţării Româneşti“. Având în vedere religia comună a românilor şi grecilor şi faptul că aceasta conta mai mult decât apartenenţa etnică, domnii din Fanar au fost respinşi de familiile boiereşti din Ţările Române pe considerentul că nu erau „pământene“, care a devenit central în ideologia politică a boierilor români. Dar nu a împiedicat ca aproape toate familiile vechi boiereşti româneşti să se înrudească cu cele greceşti, fără discriminare, într-o simbioză foarte interesantă.
Bogdan Murgescu se referă şi la un alt mit istoric românesc: noi am fi apărat creştinătatea. Vechea poveste axată asupra teoriei „în timp ce ei îşi construiau catedralele, noi luptam cu turcii“. Cea care a apărat Europa Centrală şi Occidentală de penetrarea otomană a fost dinastia de Habsburg, care a fost ajutată şi de alţi actori europeni, după cum o dovedeşte bilanţul contabil al conflictului de 15 ani (la care au luat parte şi Ţările Române - în frunte cu domnitorul Mihai Viteazul): „Istoricii au calculat că, pentru Habsburgi, costurile frontierei militare care avea în jur de 21.000-22.500 de soldaţi şi peste 120 de fortificaţii, se ridicau la 1,7-2,1 milioane de florini chiar şi în anii 1570 şi 1580, o perioadă de pace armată (...) În perioadele de război deschis, numărul soldaţilor şi costurile totale se dublau, cel puţin, iar nevoia de subsidii creştea şi mai mult. S-a estimat că, în timpul războiului din 1593-1606, Habsburgii au primit subsidii în valoare de aproape 27,5 milioane de florini, principalii contributori fiind imperiul german (circa 20 milioane de florini), Spania (3,75 milioane) şi Papalitatea (2,85 milioane), ceea ce duce la o medie anuală de aproximativ 2 milioane de florini. Putem afirma cu destulă siguranţă că totalul cheltuielilor Habsburgilor în decursul acestui război s-a ridicat, în medie, la aproximativ 4 milioane de florini pe an, restul fiind acoperit de veniturile provenite din teritoriile stăpânite direct de Habsburgi şi de credite“. De altfel, chiar şi Mihai Viteazul a primit generoase subsidii pentru a crea diversiunea de la Dunăre, care a jucat un rol benefic din perspectiva Habsburgilor, căci ţinea mobilizate numeroase trupe otomane la Dunăre, în dreptul Ţării Româneşti, şi nu în Ungaria, unde era teatrul principal al războiului.
Tangenţial, Murgescu atinge şi un spinos subiect cam eludat de istoriografia românească: filorusismul unor segmente importante din societatea moldo-munteană. Pe lângă Dimitrie Cantemir, care s-a alăturat deschis ruşilor, chiar şi Brâncoveanu îl compara pe ţarul Petru cel Mare cu un al doilea Mesia şi îl ruga „să ne izbăvească de robia diavolului în carne şi oase şi de chinuitorul celor pravoslavnici“. Pusă în contexul epocii, opţiunea rusă nu mai pare atât de antinaţională (concept care, evident, nici nu exista în epocă!), iar unii reprezentanţi ai elitei politice a Principatelor (boierimea) chiar au luat în calcul şi solicitat alipirea la Rusia, fapt prea puţin cunoscut. Chiar dacă Rusia şi-a urmat propriile interese în zonă, acestea au ameliorat soarta Ţărilor Române, căci „Rusia s-a erijat în protector militar şi diplomatic al Moldovei şi Ţării Româneşti împotriva abuzurilor otomane, iar acest statut i-a fost recunoscut oficial prin Tratatul de la Kuciuk-Kainargi (1774)“. „Rusofobia s-a impus treptat în cultura politică românească în cursul secolului al XIX, fiind apoi alimentată de diverse discursuri naţionaliste“. Imperiul Otoman încetase să mai reprezinte un pericol, în timp ce Rusia nu, astfel încât colaborarea militară ruso-română din 1877-’78 nu mai apare ca fiind excepţională.
Un capitol deosebit de interesant este cel în care profesorul Murgescu se concentrează asupra ponderii cerealelor româneşti în comerţul european (secolele XVI-XX) şi în care istoricul întreprinde o analiză demitizantă, distrugând un alt mit românesc atât de bine înşururbat în mentalul nostru (atingerea lui este considerată un sacrilegiu naţional): România, grânarul Europei. Se demonstrează că în Evul Mediu aportul cerealier al Ţărilor Române la hrănirea Imperiului Otoman a fost nesemnificativ, el concentrându-se mai degrabă pe livrări de animale şi alte produse (miere, sare, lemn etc.): „nici Ţara Românească şi nici Moldova nu contribuiau cu mai mult de 5% din cantitatea consumată de Istanbul. În consecinţă, ponderea combinată a Ţărilor Române nu depăşea 10% din consumul de cereale al capitalei otomane“. De altfel, nici Ţările Române nu produceau prea multe cereale, de vină fiind atât instabilitatea geopolitică (desele războaie purtate atât de domnii români, care recurgeau la bine cunoscuta tactică a pământului pârjolit în calea inamicului, dar şi de marile puteri zonale: Imperiul Otoman, cel Habsburgic, Polonia, Rusia (mai târziu) cererea europeană puţin semnificativă, cât şi populaţiile lor, încă destul de modeste. Abia în secolul al XIX-lea, „comerţul internaţional cu cereale a crescut cantitativ. În cazul particular al României, sporul producţiei agricole şi al exporturilor de cereale constituie aspectele cele mai frapante ale evoluţiei economice“. Din păcate, tipic românesc, „sporul producţiei a fost îndeosebi extensiv, fiind realizat mai ales prin extinderea suprafeţelor cultivate cu cereale. Astfel, în perioada 1831-1850, în unele judeţe suprafeţele însămânţate cu grâu au crescut de trei-patru ori“. Chiar şi aşa, în anul 1860 România asigura 4,4% din importurile europene de cereale, iar în 1913 cota sa de piaţă sporise la 8,7%, ceea ce nu era deloc rău, dar foarte departe de accepţiunea de grânar al Europei. În fond, România nici nu avea cum să concureze din punct de vedere al întinderii geografice cu Statele Unite, Argentina sau Rusia! Însă există şi un revers al medaliei, care va fi descoperit în timpul Marii Crize: „dacă pentru Europa Apuseană însemnătatea cerealelor româneşti a fost secundară, pentru România exporturile de cereale au avut o însemnătate decisivă. Astfel, cerealele reprezentau (cu variaţii de la un an la altul, care puteau ajunge şi până la +/-10%) circa trei sferturi din valoarea exporturilor româneşti din anii 1860-1914, asigurând nu doar excedentul balanţei de plăţi externe, ci şi finanţarea funcţionării statului român, a eforturilor de modernizare a ţării şi consumului elitelor“. În perioada interbelică, chiar dacă structura economică a României s-a mai schimbat întrucâtva prin unirea unei Transilvanii mai industralizate cu Vechiul Regat, productivitatea agriculturii româneşti a scăzut prin împroprietăririle masive. Din acest motiv, „exporturile interbelice nu au depăşit nivelurile atinse în deceniul premergător primului război mondial decât în anii 1927“, iar „exporturile au fost complet defazate în raport cu conjunctura economică mondială (...) România nu a avut prea multe cereale de exportat când preţurile erau ridicate, dar a exportat masiv atunci când preţurile s-au aflat la nivelul lor cel mai scăzut din întreaga perioadă interbelică“.
A m remarcat faptul că anumite informaţii şi citate sunt repetate, preluate, se plimbă dintr-un studiu-capitol într-altul, aceasta fiind şi capcana pe care o implică volumele realizate astfel, prin contopirea unor materiale apărute disparat, în diverse reviste de specialitate, comunicări în cadrul colocviilor etc. Din altă perspectivă, mai puţin academică, această repetitio nu poate servi decât cititorului, prin simplul motiv că repetarea ajută la o mai bună şi rapidă memorare! Lăsând la o parte această observaţie subiectivă, volumul lui Bogdan Murgescu reprezintă o contribuţie importantă la destrămarea multor locuri comune dubioase din concepţia noastră asupra propriei istorii, venind în continuarea efortului de primenire iniţiat de Lucian Boia încă de la apariţia celebrei sale lucrări Istorie şi mit în conştiinţa românească (1997), pentru că este greu să concepem un viitor trainic şi european continuând să ne minţim. În plus, impactul unor astfel de comunicări ştiinţifice este unul limitat, în timp ce adunarea lor în copertele unei cărţi – o garanţie a unui impact semnificativ mai mare. //
// BOGDAN MURGESCU
// Ţările Române, între Imperiul Otoman şi
Europa creştină
// Editura Polirom, Iaşi, 2012
