Dezvăluirile lui Arthur Koestler

Codrut Constantinescu | 27.03.2012

Arthur Koestler a contribuit, prin scrierile sale, la înţelegerea atracţiei pe care comunismul a suscitat-o asupra unei bune părţi a intelighenţiei occidentale.

Pe aceeași temă

Arthur Koestler a contribuit, prin scrierile sale, la înţelegerea atracţiei pe care comunismul a suscitat-o asupra unei bune părţi a intelighenţiei occidentale.

Arthur Koestler a avut o viaţă lungă şi plină de evenimente, prima ei parte, până să ajungă în Marea Britanie, fiind una deosebit de aventuroasă. Koestler s-a şi grăbit s-o exploateze memorialistic în două volume ample: Arrow in the Blue: 1905-’31 (1952) şi The Invisible Writing: 1932-’40). În aceste memorii face ample referiri la implicarea sa în mişcarea comunistă, el fiind de altfel un apropiat al celebrului Willi Munzemberg, coordonatorul reţelelor de influenţare şi fermecare pe care Stalin le dezvolta cu deosebit interes şi succes în Occident, reţele menite a fezanda friptura înainte de a fi înfulecată. Însă primele sale amintiri legate de mişcarea comunistă nu datează din anii 1930, ci încă din copilărie, căci, fiind născut în anul 1905 la Budapesta, într-o familie de evrei întreprinzători (tatăl era om de afaceri), a asistat în 1919 la preluarea puterii de către comuniştii unguri conduşi de Béla Kun, dar şi la înlăturarea lor de la putere, după 133 de zile. În anul următor, familia lui Koestler s-a mutat definitiv la Viena, unde Arthur a început în 1922 frecventarea Universităţii Politehnice pentru a deveni inginer. Din această perioadă datează implicarea în diverse cauze politice şi sociale, fapt care i-a caracterizat întreaga viaţă. Iniţial s-a simţit atras de mişcarea sionistă, devenind membru al uneia dintre frăţiile studenţeşti. În 1925, într-un gest de revoltă faţă de sistem, şi-a ars foile matricole, renunţând să absolve Universitatea din Viena, despărţindu-se în mod violent şi de părinţi pentru a pleca în Palestina. Acolo a trăit o altă experienţă dramatică, pentru că, neavând bani, mai mult a suferit de foame, trăind din mici slujbe temporare, dar şi din banii trimişi de familie. Abia în 1928 a reuşit să devină corespondentul în Palestina al grupului german de presă Ullstein-Verlag. În 1929 se săturase deja de Palestina şi a reuşit să fie transferat la Paris.

Michael Scammell afirmă într-una dintre biografiile dedicate lui Koestler că decizia de a adera la Partidul Comunist German a fost precedată de o apropiere treptată de ideologia comunistă. La 31 decembrie 1931 a depus o cerere formală de înscriere. Această decizie a fost influenţată de un grup de prieteni din Berlin şi de Eva Striker, o prietenă din copilărie şi, pentru scurt timp, iubita lui Arthur Koestler. Lectura clasicilor marxism-leninismului se pare că i-a produs o excitaţie semimistică, asemănătoare cu ceea ce simţise pentru sionism. Situaţia haotică din Germania l-ar fi pus în situaţia de a alege între o Germanie fascistă şi una comunistă. Pentru a-şi întări credinţa, Koestler s-a îmbarcat într-un lung periplu sovietic care a durat 18 luni, între 1932–’34, ajungând în Crimeea, Ucraina, Caucaz sau Turkmenistan. În 1934 i-a apărut volumul Nopţi albe, zile roşii, scris în limba germană, fructul ideologic al celor 18 luni petrecute în URSS. Plănuită să aibă ediţii în cinci limbi (germană, rusă, ucraineană, georgiană şi armeană), până la urmă cartea a cunoscut doar versiunea iniţială, în limba germană, care a fost bine periată de cenzura comunistă, fiind tipărită la Harkov, în RSS Ucraineană. Lucrarea este foarte greu de găsit. În mod cert, cartea se înscria în linia operelor de propagandă pură, autorul punând pe spinarea regimului ţarist toate neîmplinirile observate, în timp ce realizările erau atribuite în exclusivitate regimului bolşevic. Previzibil, Koestler nu făcea nicio referire la foametea din Ucraina şi Kuban. La Harkov a întâlnit-o pe fosta lui iubită din tinereţe, Eva Striker, căsătorită cu fizicianul Alexander Weissberg. În discuţiile avute, aceştia şi-au justificat poziţiile filostaliniste prin frica de contrarevoluţie! Justificări penibile, evident, însă necesare pentru a putea continua să trăieşti în astfel de paranteze istorice pline de sânge şi moarte.

În 1944, drumul către Damasc fiind depăşit, el avea să descrie în mod tulburător experienţa neobişnuită petrecută la Harkov: „Să călătoreşti pe la ţară era ca şi cum ai fi trecut prin furcile caudine; în dreptul fiecărei gări se aflau cozi cu ţărani care cerşeau, cu mâinile şi picioarele umflate, femeile ţinând în dreptul vagoanelor copii oribili cu capete care se clătinau, cu membre ţepene, burţi umflate. Pentru o pâine puteai primi batiste brodate cu motive ucrainene, costume naţionale sau cuverturi; străinii puteau să se culce practic cu orice fată, cu excepţia membrelor de partid, pentru o pereche de pantofi sau ciorapi. Sub fereastra camerei mele de hotel cortegii funerare treceau toată ziua. Aprovizionarea cu electricitate a Harkovului se întrerupsese; oraşul nu mai avea lumină, iar tramvaiele funcţionau doar o oră şi ceva pentru a-i duce pe muncitori la fabricile lor. În oraş nu exista petrol sau benzină, iar iarna era destul de grea chiar şi pentru Ucraina, cu temperaturi de -30 de grade. Viaţa părea că se apropie de sfârşit, întreaga maşinărie părând a fi în pragul colapsului“ (Arthur Koestler, The Yogi and the Commissar and other Essays Jonathan Cape, London, aprilie 1945). Într-un alt paragraf, Koestler definea rolul presei sovietice în a nu informa populaţia despre cele ce se întâmplau în propria ţară (realitate pe care am trăit-o şi noi): „În presa sovietică nu a apărut nici cea mai mică aluzie faţă de condiţiile reale, chiar cele din Ucraina. În fiecare dimineaţă citeam ziarul Kommunist din Harkov şi aflam despe cifrele planului îndeplinite şi depăşite, despre competiţii între brigăzile şoc ale diverselor fabrici, competiţii ale Stindardului Roşu, noi combinate gigantice din Urali şi tot aşa; fotografiile erau fie ale unor tineri întotdeauna râzând, cu un stindard în mâini, fie cu nişte bătrâni pitoreşti din Uzbekistan, zâmbind întotdeauna, învăţând alfabetul. Niciun cuvânt despre foametea locală, epidemiile şi moartea unor sate întregi; nu era pomenit nici faptul că în Harkov nu era curent electric. Această situaţie îţi producea senzaţia de vis ireal; ziarele păreau că scriu despre o altă ţară, care nu avea nimic a face cu viaţa de zi cu zi pe care o trăiam“.

În trenul care-l aducea înapoi în Europa s-a apucat să scrie o piesă de teatru în care prezenta natura utopiei, iar după doi ani plănuia să scrie o carte pentru copii în care să demaşte iluziile comunismului! Ceea ce l-a făcut să renunţe şi formal la calitatea de membru de partid a fost expulzarea Evei Striker din URSS, în septembrie 1937. Cei doi s-au reîntâlnit la Londra, unde Eva Striker i-a povestit despre arestarea sa, cele 18 luni petrecute în celulă, interogatoriile la care a fost supusă pentru a recunoaşte, nici mai mult, nici mai puţin, decât o presupusă tentativă de a-l ucide pe Stalin! Relatările amicei sale au constituit o sursă importantă pentru scrierea romanului Întuneric la amiază.

Explicaţiile lui Arthur Koestler din volumul The Yogi and the Commissar and other Essays sunt importante pentru înţelegerea atracţiei pe care comunismul a suscitat-o asupra unei bune părţi a intelighenţiei occidentale. Discursul lui Koestler are în vedere şi vizitele teleghidate de care s-au bucurat mulţi occidentali cu putere de influenţă în societăţile lor. Koestler se războieşte (şi) cu aceştia. În eseul Soviet Myth and Reality, Koestler descria cu acurateţe un sistem pe care-l cunoscuse el însuşi, de aceea mărturia lui este cu atât mai preţioasă, căci vine de la un insider: „Capitala avea prioritate la toate, de la mâncare şi combustibil până la bunurile industriale, periuţe de dinţi, rujuri, contraceptive şi alte produse de lux necunoscute de către restul ţării; standardul său de viaţă era complet nereprezentativ. Dacă cetăţeanul obişnuit din Moscova era în mare măsură ignorant faţă de cele se se petreceau în celelalte părţi ale propriei sale ţări, ignoranţa străinului era totală. Oricum nu putea călători decât însoţit de personalul Securităţii, care se ascundea sub diverse identităţi, ca cea de interpreţi, ghizi, şoferi de maşină, cunoscuţi ocazionali şi chiar cuceriri amoroase; pentru cetăţeanul sovietic obişnuit întâlnirile cu străinii presupuneau riscul de a fi acuzat de spionaj şi trădare“. Koestler cunoştea bine şi funcţionarea propagandei sovietice, mai ales că s-a aflat ani buni în cercul lui Willi Munzemberg. „Propaganda sovietică din străinătate avea două mecanisme care funcţionau, având efecte complementare. Primul punea accentul pe cadrul statistic, lăsând la o parte detaliul uman; cel de al doilea scotea în evidenţă un detaliu particular, umplând întregul cadru cu el. Prima metodă ne atrage imaginaţia noastră americanizată prin intermediul unui tur de forţă al statisticilor. Un baraj de cifre de producţie, clădiri, educaţie, transport, salarii de top etc. se desfăşoară în faţa spectatorului, în spatele hărmălaiei şi fumului realităţilor factorului uman, al vieţii sovietice de zi cu zi, care sunt ascunse. (...) Majoritatea ruşilor chiar cred că Moscova este singurul oraş din lume care are metrou. Pentru dependenţii de mitul sovietic, barajul de pe Nipru, metroul, zborurile sovietice în stratosferă şi expediţiile polare, aviaţia sovietică şi aruncătoarele de flăcări sovietice au un caracter fetiş, precum un cârlionţ din părul fiinţei iubite. Cea de a două metodă, generalizarea unui anume detaliu, este mult mai evidentă. Turiştilor, ziariştilor, fotografilor le sunt arătate fabrici model, creşe model, cluburi model ale muncitorilor şi sanatorii. De acestea beneficiază poate 1% din populaţie; celelalte 99 de procente nu se încadrează în aceste rame. Înainte de război, turiştii puteau călători liber în interiorul oricărei ţări civilizate din lume, odată ce au obţinut viza de intrare pe paşaport. Aceasta era valabil chiar pentru Italia fascistă sau Germania nazistă. Numai în Rusia orice mişcare era restricţionată doar la obiectivele aprobate. Oficialităţile sovietice s-au arătat foarte indignate când au fost acuzate că folosesc tehnici de vitrină cu intenţia deliberată de a induce în eroare. Singura modalitate logică şi irefutabilă de a respinge aceste acuzaţii ar fi fost abolirea restricţiilor la care făceau referire acuzatorii şi să spună lumii: veniţi şi vedeţi cu ochii voştri. Aceasta a fost considerată imposibilă, pe temeiul că orice străin poate fi ori sabotor, ori spion. Simpatizanţii au acceptat această explicaţie fără să crâcnească.“

Deloc surprinzător, în timpul celui de al doilea război mondial, Koestler a devenit prieten cu George Orwell, în ciuda caracterelor complet diferite, amândoi focalizându-şi eforturile şi talentul literar în direcţia combaterii comunismului, ceea ce nu era o întreprindere foarte uşoară, având în vedere simpatia de care se bucura Uniunea Sovietică în spaţiul anglofon în urma imenselor jertfe umane suferite de sovietici în violenta confruntare cu Germania nazistă, însă noua turnură, declanşarea Războiului Rece, avea să le dea dreptate. Unui politician laburist, Koestler i-a spus: „Voi, anticomuniştii anglo-saxoni insulari şi comozi,... urâţi strigătele noastre de Cassandre şi ne respingeţi alianţa, dar după ce totul este spus, noi, ex-comuniştii, suntem singurii oameni de partea voastră care ştiu despre ce e vorba“.

Koestler a contribuit, alături de André Gide, Stephen Spender, Ignazio Silone, Richard Wright şi Louis Fischer, la editarea volumului colectiv The God that Failed. Six Studies in Communism, în care toţi cei şase coautori şi-au descris procesul de trezire din iluzia comunistă. După această apariţie, Koestler s-a implicat, în iunie 1950, în organizarea unui Congres pentru Libertate Culturală, la a cărui conferinţă de constituire au luat parte o sută de scriitori, universitari, oameni de ştiinţă, din diverse ţări. Ulterior a îmbrăţişat şi alte cauze (precum abolirea pedepsei cu moartea).

(Fragment din volumul în curs de apariţie Mirajul utopiei. Călătoriile în URSS: control şi propagandă)

TAGS:

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: redactia@revista22.ro

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2021 Revista 22