Pe aceeași temă
Volumul Zeul care a dat greș (The God that Failed, 1949), publicat de Editura Humanitas în 2012, ocupă (mai ales) astăzi un loc esențial într-o bibliografie despre motivațiile intelectualilor care aderă la cauza comunistă și revelația ultimă a naturii liberticide a regimurilor instalate în jurul acesteia. Coordonat de Richard Crossman, clasicist și politician britanic (1907 – 1974), el propune mărturiile a șase intelectuali care își descriu parcursul de la atracția exercitată de noua ordine ideologică la divorțul de dogmă.
Autorii oferă o analiză lucidă, vindecată, în cazul celor mai mulți dintre ei, de naivitatea și romantismul tinereții. Arthur Koestler, Ignazio Silone (scriitor și politician italian) și Richard Wright (scriitor american) semnează cele trei texte ce alcătuiesc prima parte a cărții – Inițiații. Toți au fost, pentru un timp, membri ai Partidului Comunist German, respectiv Italian și American. Cea de-a doua parte, intitulată Simpatizanții, reunește mărturiile lui André Gide, Louis Fischer (jurnalist american) și Stephen Spender (scriitor britanic). Autopsia relației lor cu radicalismul îmbrățișat necondiționat se înfățișează sub lumina rece a rațiunii, neiertând niciun exces al relativismului moral.
Talentul prozatorului transformă confesiunile lui André Gide, respectiv Arthur Koestler în scene cinematografice străbătute de reflecție amară. Fără a discrimina celelalte contribuții, eseurile lor merită o atenție specială, cu atât mai mult cu cât Gide s-a înscris (alături de Panait Istrati, de altfel) printre intelectualii care au dezvăluit Europei realitatea universului sovietic.
Bazat pe cele două volume ale sale – Întoarcerea din URSS (1936), respectiv Post-scriptum la «Întoarcerea din URSS» (1937) –, eseul scriitorului francez redă vizita întreprinsă în 1936, ca urmare a invitației adresate de Societatea Scriitorilor Sovietici. Este ocazia de a descoperi patria pe care, de la distanță, de peste un deceniu, o admiră cu fervoare cvasimistică. În viziunea sa, ea a fost „un tărâm în care îmi închipuiam că utopia era pe cale să devină realitate”.1 Considerat cel mai mare scriitor în viață, Gide este primit și onorat cu fast de autoritățile sovietice. Cazarea la un hotel de lux, recepțiile, banchetele, vizitele la fabrici, cluburi și parcuri model, precum și călătoriile în diverse localități în care mizeria clasei muncitoare îl uluiește și întristează îi dezvăluie, treptat, fibra societății sovietice. Abisul dintre sărăcia extremă și opulența sufocantă îi contrariază profund așteptările privind imaginata societate fără clase, iar privilegiile pe care le-a respins în lumea veche le primește, aici, cu un sentiment de rușine. Gide are și câteva întâlniri, cel puțin la fel de surprinzătoare pentru el, cu cenzura locală. Înainte de a ține un discurs unui public de intelectuali, el predă textul comitetului care a organizat evenimentul și care îl anunță că ideile sale nu respectă linia Partidului. Descurajat, renunță la a ține discursul.
„A gândi independent presupune riscul de a fi acuzat că ești contrarevoluționar, iar atunci, dacă ești membru de partid, ești expulzat și riști să ajungi în Siberia”2, conchide cu amărăciune, adăugând că gândul la miile de deportați îl determină să scrie acest text. Gratitudinea lor, mărturisește Gide, „m-ar încânta mai mult și ar fi mai prețioasă decât toate laudele din Pravda”.3
Este remarcabilă naivitatea sa când se recunoaște înfrânt de mecanismele protocolului regimului, un episod elocvent având loc când, dorind să îi trimită o telegramă de mulțumire lui Stalin, se vede contrazis vehement de interpretul care îl însoțește și care insistă că pronumele de politețe e insuficient când i te adresezi conducătorului suprem. Consternat și revoltat după întreaga experiență în URSS, André Gide îi acuză pe comuniștii de pretutindeni de manipulare a clasei muncitoare. Surprinzător este însă că nici în ceasul reproșului el nu încetează a admira „Marea Revoluție”, pe ale cărei libertăți (de care nu s-a îndoit nicio clipă) le consideră, acum, călcate în picioare. Publicarea cărții Întoarcerea din URSS i-a atras furia sovieticilor, precum și a comuniștilor francezi, inclusiv a lui Louis Aragon.
Arthur Koestler relatează relația sa cu comunismul de la etapa euforică, marcată, printre altele, de dorința (nesatisfăcută) de a munci ca tractorist în URSS, până la desprinderea treptată de utopia perversă a cauzei. Se disting descrierile personajelor cu care intră în contact după intrarea în partid, flerul psihologic și sarcasmul producând portrete memorabile. Un exemplu îl furnizează dialogul cu o tânără comunistă, „[...] tipul de Cenușăreasă nevrotică de care era plin Partidul Comunist German – tânăra burgheză cu așteptări înșelate, care intrase de bunăvoie în rândurile proletariatului”.4 Koestler livrează cititorului și profilul proletarului exemplar, ce include redarea exactă a fizionomiei. El declară: „Nicio mișcare nu poate exista fără un arhetip eroic; tovarășul Ivan Ivanovici de la Uzinele Putilov era pentru noi un fel de Buffalo Bill”.5
Confruntat cu incongruențe între principiile Partidului și unele dintre acțiunile sale, tânărul scriitor maghiar își manifestă mefiența, dar este prompt acuzat că are „o concepție mecanicistă”.6 Odată debarasat de aceasta, el adoptă o abordare dialectică în lumina căreia îi devine clar că Partidul are întotdeauna dreptate atât din punctul de vedere moral, cât și logic. Relativizarea amorală a răului este parte din perfidul proces de adaptare la rigorile cauzei, pe care Koestler îl explorează cu distanță analitică, la 11 ani de la părăsirea Partidului.
Scriitorul maghiar vizitează, la rândul său, Uniunea Sovietică în anul Holodomorului (1932 – 1933). El percepe treptat realitatea brută din spatele butaforiei montate pentru amăgirea străinilor și o denunță ca atare. Trei decenii mai târziu, celebrul disident sovietic Vladimir Bukovski avea să menționeze ediția din 1980 a Jocurilor Olimpice, eveniment grație căruia gazdele sovietice au reușit să îi convingă pe oaspeții occidentali că în țară domneau bunăstarea și fericirea.
Koestler înregistrează reacția oamenilor pe care îi întâlnește – cei mai mulți îl evită, iar cei care i se adresează recurg la „clișeele obișnuite din editorialele ce apăreau în Pravda [...]”.7 Iată și o descriere a copiilor „care – cu membrele lor subțiri ca niște bețe, capetele mari și cadaverice și burțile umflate – semănau cu niște embrioni scoși din borcane cu alcool [...]”.8 Este menționat un episod relevant pentru opera autorului – întâlnirea cu fizicianul polonez Alex Weissberg și cu soția sa, Eva. Cei doi sunt arestați pentru pretinse activități subversive. Autorul scrie că experiența carcerală a Evei, în special cu privire la metodele GPU de obținere a mărturisirilor, i-a furnizat parțial materialul pentru renumitul său roman Întuneric la amiază.
Arthur Koestler își încheie cutremurător eseul despre deziluzia sa profundă privind ideologia care a produs una dintre hecatombele secolului XX: „Am slujit Partidul timp de șapte ani – tot atât a păzit Iacov oile lui Laban pentru a o câștiga pe fiica acestuia, Rahela. Când s-a împlinit vremea, mireasa a fost adusă în cortul său întunecos; de-abia dimineață a descoperit că nu-și ostoise ardoarea în brațele frumoasei Rahela, ci în cele ale hâdei Lea.
Mă întreb dacă Iacov și-a revenit vreodată din lovitura resimțită când a aflat că se culcase cu o iluzie. Mă întreb dacă, după aceea, s-a amăgit că, de fapt, crezuse în ea. Mă întreb dacă sfârșitul fericit al legendei se va repeta; căci, pentru încă șapte ani de muncă, Iacov a căpătat-o și pe Rahela, iar iluzia s-a întrupat”.9
Întrebările lui Koestler răsună cu aceeași intensitate astăzi, când o nouă unitate de gândire se desfășoară cu o înflăcărare asemănătoare. În acest context li se poate adăuga întrebarea – în ciuda revelațiilor printre care se înscriu și cele de mai sus, oare câți se culcă încă, în fiecare zi, cu o iluzie? //
1. Richard Crossman (ed.), Zeul care a dat greş, trad. Cornelia Macsiniuc, Humanitas, 2012, p. 232.
2. Ibid., p. 238.
3. Ibid., p. 239.
4. Ibid., p. 84.
5. Ibid., p. 97.
6. Ibid., p. 81.
7. Ibid., p. 108.
8. Ibid., p. 109.
9. Ibid., p. 124.
Richard Crossman
Zeul care a dat greş
Traducere: Cornelia Macsiniuc
Editura Humanitas,
București, 2012, 332 pagini
