Pe aceeași temă
Cea mai recentă carte a lui Gabriel Liiceanu, Întâlnire cu un necunoscut, a avut la târgul de carte din iunie succes, în pofida crizei, manifestată inclusiv pe piaţa de carte, pentru că autorul ei a devenit incontournable, cum zic francezii, dar şi pentru că genul diaristic, în care recidivează pentru a treia oară, este mult mai seducător pentru public decât oricare altul. Mai ales în zilele noastre. Cu toate acestea, Gabriel Liiceanu recurge la el de câţiva ani deja, nu din motive comerciale, ci dintr-un curaj care nu a fost numit ca atare suficient: şi–a asumat părăsirea filosofiei în urma constatării că aparţine, de fapt, altui domeniu, cel al literaturii. Nu că acesta din urmă ar fi mai lipsit de prestigiu, dar nu sunt foarte mulţi cei care fac alegeri nete şi la scenă deschisă, după decenii în care au crezut că au o altă menire.
După Uşa interzisă şi Scrisori către fiul meu (pentru că Declaraţie de iubire ni se pare, totuşi, că face parte din „exerciţiile de admiraţie“ cioraniene), genul diaristic s-a îmbogăţit rapid astfel, la noi, cu un maestru. Şi totuşi, aparţin toate aceste trei titluri în egală măsură genului diaristic? Înclinăm să credem că doar primul, Uşa interzisă, răspunde cel mai fidel cerinţelor jurnalului. Dacă nu va fi fiind şi surpriza pe care toţi cititorii am avut-o la apariţia acestuia, de a vedea eul unui personaj public până atunci extrem de sobru şi „conţinut“ în el însuşi scriind despre propriile-i slăbiciuni ale sufletului…
Scrisori către… reprezintă, desigur, un volum foarte bine gândit şi scris în genul epistolar, gen cu mare tradiţie culturală deja, volum care, tocmai pentru că a trebuit să corespundă unui pattern impresionant din literatura universală, este şi mai obedient unor reguli de construcţie şi stil.
Întâlnire cu un necunoscut se doreşte a fi şi este un jurnal-continuare a Uşii interzise. Mai mult decât în Uşa interzisă, autorul justifică genul reales, teoretizându-l chiar pe alocuri: „Jurnalele în care cred… [sunt - n.a.] aporturi individuale la edificarea unei umanităţi comune“, „ce-l îndeamnă pe cel care a tăcut atâta vreme să-şi dea dintr-o dată drumul la gură? O uriaşă prezumţie: ideea că, exprimându-se pe sine, el vorbeşte, până la urmă, dacă nu în numele tuturor, măcar în numele mai multora. Suntem, până la urmă, tot atât de asemănători pe cât de diferiţi“. Inclusiv în interviuri, după lansarea cărţii, autorul a vorbit despre intenţia sa de a regăsi, prin căutarea de sine pe care o presupune orice text scris la persoana întâi, „asemănătorul uman“, formularea a ceea ce semenii noştri gândesc şi simt, dar nu pot exprima şi au nevoie să se recunoască pe ei înşişi în scrisul aceluia care are talentul de a scrie un jurnal. Deschidere către Ceilalţi, ofertă de autocunoaştere adresată semenilor, jurnalul iese, astfel, din corsetul unei concentrări asupra unui singur Eu şi devine, în ultimă instanţă, dialog.
Şi astfel ajungem la diferenţele dintre Uşa interzisă şi Întâlnire cu un necunoscut. În acesta din urmă, dezinvoltura mărturisirii este mai mare, dat fiind că la a doua aventură a scrisului diaristic autorul e mai eliberat de constrângerile unui gen care păruse – şi lui, şi altora – extravagant pentru un personaj public atât de „serios“, puţin „posé“, cum îşi obişnuise publicul. A doua diferenţă este de stil. În Uşa interzisă, stilul era mai poetic, mai romantic, de ce nu?, în vreme ce, în Întâlnire, el este când moralist, când cioranian (acesta fiind o variantă a celui moralist).
Concizia şi farmecul maximelor cioraniene se regăsesc în cartea lui Gabriel Liiceanu ca o contaminare afectivă asumată: „Cei mai mulţi oameni folosesc cuvintele ca şi cum ar vorbi în somn. Doar puţini le folosesc treji fiind“. Aceeaşi concizie însă se poate regăsi în formulări care, părăsind cinismul tipic cioranian, îşi iau seva din mai vechiul „romantism“ al autorului: „Aşa începe orice întâlnire bună. Cu o bănuială, cu o presimţire a fiinţei celuilalt“.
Dar să ne întoarcem la jurnal. Eul, acest mister milenar, este sondat cu predilecţie în genul diaristic şi întâlnim chestionări care ne duc cu gândul la multiplicitatea de euri care ne locuieşte, despre care scria Proust: „«Eu» este sinteza şi conştiinţa tuturor eurilor mele: a eului meu melancolic din preajma serii, a eului meu activ şi pus pe ameliorat lumea, a eului meu ludic..., a eului meu violent.., a eului meu uşuratic..., a celui tandru..., a eului meu dispreţuitor şi arogant..., a eului meu timid, şovăielnic, a eului înspăimântat de ridicol... - cine sunt eu de fapt ? ... Sunt recuzita eurilor mele“. După care măştile sociale, care, aplicate fiind periodic, nu pot rămâne chiar atât de inocente, în cele din urmă: „O bună parte din fiinţa mea evoluează pe scena vieţii, fără să-mi lase senzaţia că are vreo legătură cu mine... Dar, scăzându-i pe toţi aceştia [eurile - n.a.] din mine, cine sunt eu?“.
Jurnalul este genul ideal pentru a surprinde varietatea şi complexitatea din interiorul nostru: „Sinceritatea unui jurnal nu ţine de acurateţea dezvăluirii, ci de forma însăşi a jurnalului, de faptul că el reproduce… «haosul» gândurilor şi stărilor noastre, care este în mult mai mare măsură conform fluxului real al conştiinţei decât orice discurs construit tematic“.
Problema sincerităţii a fost adesea trivializată, când s-a discutat despre genul diaristic. Există un public care doreşte să citească în jurnale intimitatea de suprafaţă, frivolă a autorului: amoruri, trădări, dureri, jubilaţii - toate s-ar dori expuse impudic pentru a savura nu altceva decât „asemănătorul uman“, despre care vorbea Gabriel Liiceanu într-un interviu. Dar în niciun adevărat jurnal de scriitor nu prea găsim aşa ceva.
Cu alte cuvinte, autorul de jurnal ne propune intimitatea lui profundă. Cum să te împaci cu idealul creştin, când acesta e de neatins pentru cei mai mulţi dintre oameni, destinat câtorva? Cum să domesticeşti imaginea Morţii-cea-oribilă? Cum să trăieşti cu tine însuţi, după ce ai căzut „sub tine însuţi“? Cum să îţi reconstruieşti aproape în fiecare dimineaţă „sistemul de iluzii“ care te ajută să începi o nouă zi şi chiar să te bucuri de viaţă? Cum să armonizezi cu viaţa de zi cu zi conştiinţa timpului personal rămas, care, nedevenind subiect de deznădejde, trebuie să fie gospodărit aproape la modul protestant (în sens religios)? Aceasta e intimitatea profundă la care ne invită Gabriel Liiceanu.
Ne mai invită, apoi, la mici excursuri culturale, pentru că jurnalul său este, fatalmente, unul cultural. Comentarii şi speculaţii care sunt, însă, accesibile publicului larg, deşi tema lor e înaltă. Orice jurnal de scriitor este, de fapt, un jurnal cultural.
Revenind la problema sincerităţii, G. Liiceanu recunoaşte că nu te poţi expune publicului larg absolut oricum: „Să ne gândim numai ce schimbare se produce în noi când ştim că cineva ne priveşte“. Scriitorul este mai presus decât alţii o fiinţă culturală, prin urmare, jurnalul său, oricât de sincer, va respecta mereu anumite precauţii… Jurnale sincere pe de-a-ntregul, în sensul cel mai bazic, sunt doar cele ale sfinţilor. (Dar acestea se adresează unui Unic Cititor…)
Şi ne mai invită Gabriel Liiceanu la ceea ce el însuşi a numit „eliberarea de prejudecăţile locului“. Într-o cultură foarte provincială şi conformistă cum e cea românească, iarăşi avem de-a face aproape cu un soi de curaj în exprimarea unor gânduri şi sentimente care sunt foarte neconvenabile. Ele nu sunt spuse cu scopul provocării, ci cu acela al unei invitaţii la luciditate şi la libertate individuală.
Felul în care ne raportăm la propria cultură, la ţara noastră, la trecutul ei recent sunt lucruri esenţiale şi orice inconvenient în legătură cu acest subiect este decorticat de autor fără milă, am zice: „Nenorocirea de azi a românilor este că sunt… «un produs românesc». Sunt românii care au intrat în comunism corciţi cu românii care au ieşit recent din comunism“, „Oricine respiră în interiorul culturii române - orice ar face, oricât s-ar «izola» şi oricât de aleasă i-ar fi mintea - va trăi la mahala“. Iar „problema românească“ poate fi depăşită: „De cât suflet şi de câtă inteligenţă este nevoie pentru «o îmbrăţişare reuşită». Prodigios erotic nu poate fi decât un «om de spirit»“.
Profesioniştii naţionalismului sau pudibonzii acestuia vor acuza măcar lipsa de orizont, dacă nu frolarea blasfemiei… Gabriel Liiceanu redevine filosof, căci nu-l interesează soluţii pragmatice (care oare există?), ci Adevărul (Mai prieten mi-e adevărul...).
Întâlnire cu un necunoscut e o carte care se citeşte cu delectare: pentru că e extrem de inteligentă, pentru că are curaj, pentru că are umor şi sofisticare. Un dialog privilegiat cu un scriitor de excepţie.
// GABRIEL LIICEANU
// Întâlnire cu un
necunoscut
// Editura Humanitas,
2010
