Diaspora poloneză

„Voi, exilaţi, a căror rătăcire prin lume nu are sfârşit/Când veţi gasi un dram de odihnă pentru trupul obosit?“ (Julian Niemcewicz)

Istoria şi evoluţia emigraţiei poloneze este cel puțin la fel de interesantă precum a ce­lei irlandeze de care ne-am ocupat mai d­e­mult. O altă asemănare, de altfel, între is­toria poporului irlandez şi a celui polonez. „Împreună cu Irlanda, Sicilia şi unele regiuni din Germania, ţi­nuturile poloneze au pro­dus o cotă dispro­por­ţio­na­tă de emigranţi polonezi. Aproape o treime din et­nicii polonezi locuiesc în străinătate“, scrie Norman Davies în Istoria Poloniei. Terenul de joacă al lui Dumnezeu.

La fel ca şi în cazul irlandezilor, înfrângerile politico-mi­litare suc­cesive ale polonezilor au am­pli­fi­cat fenomenul imigraţionist, pen­tru că, în fond, se pleacă din ţă­rile supuse turbulenţelor politice şi unor con­diţii economice nefavorabile, şi nu din cele prospere şi care domină politico-eco­nomic alte teritorii. Polonezii au fost în­frânţi în mai multe războaie, revoluţii şi confruntări cu puterile expansioniste care îi înconjurau (Prusia, Austria, Rusia) în 1795, 1831, 1846-’48, 1864, 1905 şi 1944, iar apoi venirea la putere a regimului co­mu­nist de extracție stalinistă și ocuparea Po­loniei de către Armata Roşie (care a rămas can­tonată în ţară până după 1991) a de­ter­mi­nat sporirea membrilor din exil. Cea­laltă mare motivaţie pentru a părăsi Po­lo­nia istorică a fost, la fel ca şi în Irlanda, cea eco­nomică: sărăcia. „În secolul al XIX-lea, suprapopularea din mediul rural şi să­răcia urbană au forţat mase întregi să emi­greze în America fără vreun gând de a se mai întoarce.“

În acea perioadă, „nu era nimic ne­o­bişnuit ca ţăranii din localităţi în­ve­ci­na­te să formeze un grup, să se pună în gri­ja unui cleric şi să pornească în masă“ către Lumea Nouă. Emigranţii economici erau destul de diferiţi faţă de cei politici, pentru că „erau în mare parte analfabeţi, iar majoritatea erau ţărani, mici meş­te­şugari, mineri. Îşi părăsiseră casele din Polonia intenţionat, întorcând de bu­nă­voie spatele ţării care le oferise doar să­răcie şi opresiune. Nu aveau multe cu­noştinţe despre tradiţiile culturale şi po­litice poloneze. Majoritatea dintre ei nu ajunseseră nici măcar până la Varşovia sau Cracovia şi cu siguranţă nu be­ne­ficiaseră vreodată de ce ar fi putut găsi acolo“. Chiar şi pentru cercetătorul avizat este deosebit de greu de distins între imi­grantul polonez prusac şi germanii pru­saci, între polonezii din Galiţia şi ucrai­nenii sau evreii din aceeaşi regiune. „Până în 1939, cifrele statistice sugerează că apro­ximativ 195.000 de polonezi s-au sta­bilit permanent în Brazilia, circa 450.000 în Franţa, circa 250.000 în Canada, apro­ximativ 1,5 milioane în SUA şi peste două milioane în Germania.“ Între 9 şi 10 mi­li­oane de oameni au origini poloneze în în­treaga lume. În plus, în anii 1980 mai exis­tau încă 15 milioane de polonezi care lo­cu­iau în URSS, rămâne de văzut câţi îşi mai declară această apartenenţă etnică după 1991.

Polonezii, la fel ca irlandezii şi multe alte mi­lioane de europeni dezmoşteniţi, au fost atraşi mai ales de Statele Unite, care se aflau în secolul al XIX-lea într-o ex­pan­siune care părea atunci de neoprit. „Aflu­xul major de polonezi către Statele Unite a început după Războiul Civil. (...) So­si­rea lor a coincis cu dezvoltarea oraşelor industriale din Vestul Mij­lociu şi nord-est; aici, în Milwaukee, Chicago, De­troit, Cleveland, Buffalo, Pit­tsburgh, Philadelphia, Bal­timore, vor forma cele mai mari concentraţii. Al­ţii s-au îndreptat direct că­tre mediul rural din New England sau către pre­erii. Nume de localităţi precum Warsaw (în Alabama), Koś­ciuszko (în Mississippi) şi Pulanski (în Tennessee), precum şi sute de alte ora­şe mici trădează provenienţa fon­da­torilor lor.“ Chiar dacă au fost o mi­no­ri­tate consistentă (nu atât de numeroasă pre­cum cea irlandeză şi nici atât de sudată şi puternică financiar precum cea evre­iască), polonezii nu au reuşit să in­fluen­ţeze marcant America, nici măcar politica externă a preşedinţilor americani, care au ţinut cont prea puţin de lobby-ul po­lo­nezilor din America, chiar dacă, fiind un popor foarte războinic, au participat din plin la eforturile de război ale Americii. Re­prezentând doar 4% din populaţia to­tală, în 1917-’18 polonezii au atins o cifră de 12% din pierderile americane din tim­pul primului război mondial. În timpul ce­lui de-al doilea război mondial, 17% din bărbaţii înrolaţi în armata americană ar fi fost de origine poloneză.

Precum irlandezii, și polonezii au fost ciu­ca bătăii de joc a celorlalte grupuri etnice din America, pentru că cei emigraţi erau în marea lor majoritate fără educaţie, să­raci, înfometaţi, dispuşi la orice muncă, in­diferent cât de penibilă, pentru a su­pra­vieţui, un fel de sclavi albi. De altfel, în secolul al XIX-lea exista o practică destul de larg răspândită în Irlanda, dar şi în por­turile germane din Europa Centrală (Im­periul German, Austro-Ungar) de unde se făceau îmbarcările spre Americi, ca, în con­tul biletului de clasa a III-a pe un pa­chebot, persoana respectivă, care era atât de săracă încât nu şi-l permitea, să sem­neze un contract prin care se angaja să mun­cească gratuit 2-3-4 ani, o adevărată for­mă de sclavagism. „Comparativ, prin­tre polonezii din Canada s-au numărat mai mulţi emigranţi politici decât printre cei ajunşi în Statele Unite, ei având, de altfel, de ales între a se stabili în zona anglofonă sau cea francofonă.“ Polonezii din Brazilia sunt concentraţi în provinciile Parana, Santa Catarina şi Rio Grande del Sul. „În ambele războaie mondiale, ei au detaşat trupe de voluntari pentru a lupta în armata poloneză în Europa.“

Emigrația poloneză din Europa s-a concentrat înspre Vestul Europei şi, mai ales, Marea Britanie, un­de de altfel au ajuns foarte mulţi dintre militarii miraculos salvaţi din Gulag (cum a fost şi cazul lui Gustav Herlig Grudziński - vezi articolul Mirajul normalității din revista 22, nr. 4/2014) şi înrolaţi în celebra Armată a lui Andres, sin­­gura dată când Stalin, silit de îm­pre­ju­rările dezastruoase de la începutul răz­bo­iului germano-sovietic, a dat drumul pra­dei. „Cei mai mulţi au sosit cu forţele ar­ma­te poloneze, guvernul din exil sau ca refugiaţi de război şi alte persoane luate pe sus de valul războiului, care de-abia aşteptau să se întoarcă acasă după ter­mi­narea conflagraţiei. Aceştia erau, în mod invariabil, anticomuniști; adesea aveau legături militare; şi, de obicei, proveneau din provinciile de Est. Au rămas în Ma­rea Britanie pentru că au refuzat să re­cunoască preluarea Poloniei de către so­vietici sau pentru că locuinţele lor fu­se­seră integrate în URSS.“ Mult mai ghi­nio­nişti au fost polonezii care au ajuns în in­teriorul graniţelor URSS, fie din pro­vin­ciile estice pierdute şi care au supravieţuit cumva amplei terori staliniste din această zonă, luptelor din cel de-al doilea război mondial între Rezistenţa poloneză din in­terior şi Wehrmacht, grupările de par­ti­zani comunişti sau ucraineni naţionalişti sau cei care au fost deportaţi în Gulag, fie în imensul sistem penitenciar stalinist, fie în aşezările speciale de strămutaţi. „Cei de­portaţi politic au avut o istorie foarte lungă. Fiecare generaţie de polonezi az­vâr­lită în adâncurile tundrei sau stepei în 1832, 1864, 1906, 1940 sau 1945 a po­ves­tit despre întâlnirea cu alţi polonezi din­tr-o generaţie anterioară care avu­se­seră aceeaşi soartă. În fiecare dintre zo­nele tradiţionale de exil, nou-sosiţii erau bine primiţi de către foşti insurgenţi ca­re uneori nici nu ştiau să vorbească po­lona, însă erau extrem de mândri de ori­ginile lor.“ De altfel, destui polonezi de­por­taţi în Siberia Orientală s-au implicat (mai degrabă în vremea ţarismului decât a stalinismului, din motive evidente) fie în cercetarea ştiinţifică a imensei zone, fie în explorări geografice. Simpatic şi re­le­vant pentru mimetismul sovietic aplicat de toate ţările satelizate după 1945 a fost şi apariţia Societăţii de Stat Polonia, în­fiin­ţată de către autorităţile din R.P. Po­lo­neză, la care era asociată şi Agenţia In­ter­press, pentru a seduce şi manevra emi­gra­ţia din Occident prin intermediul că­lă­to­riilor subvenţionate, şcolilor de vară etc. „Tactica politică era să denigreze me­mo­ria Mişcării Poloneze pentru In­depen­den­ţă, în special în versiunea ei stângist-ra­di­cală, antirusă, pro-Pilsudski.“ Cum i-ar fi putut ierta propagandiştii stalinişti din Polonia lui Pilsudski neruşinarea şi tupeul de a fi înfrânt Armata Roşie cu tot cu Div­i­zia 1 de Cavalerie a lui Budionoi (ex­pe­riență descrisă de Isaac Babel în Armata de Cavalerie, 1926) în faţa Varşoviei în au­gust 1920? Însă succesul acestor încercări disperate şi destul de penibile a fost ne­sem­nificativ.

Cel mai celebru exilat polonez ră­mâne cel care a ocupat Scaunul Papal, Ioan Paul al II-lea, și, pro­babil, cel care a dat cel mai mult de furcă atât cozilor de topor po­loneze, cât şi stăpânilor de la Moscova. Po­lonezii plecaţi au avut bucuria să asiste la pră­buşirea acelei Polonii comuniste şi ata­şarea ţării la structurile occidentale. De altfel, și Radosław Sikorski (nici o legătură cu generalul Wladysław Sikorski, pre­mie­rul guvernului în exil şi liderul forţelor mi­litare poloneze din Occident, care a murit în condiţii stranii în iulie 1943, într-un ac­cident de avion în Gibraltar - mâna lungă a NKVD?), actualul ministru de Externe al Poloniei, supus în prezent unei intense pre­siuni mediatice, care studia în Marea Bri­tanie în 1981, în momentul declarării stă­rii marţiale de către Jaruzelski, a cerut azil politic, făcând parte din exilul polonez din Marea Britanie. Sikorski a revenit în Polonia în 1989. Un alt exilat a cărui epo­pee a stârnit un adevărat val de reacţii a fost polonezul Słavomir Rawicz, cu a sa car­­te The Long Walk (1956) şi care a pre­ferat să moară acolo unde s-a stabilit, în Anglia, în 2004. //

CITIȚI ȘI

• Prin turbulenţele istoriei: Irlanda şi Polonia
• Ecografia chitului roșu