Pe aceeași temă
Pasionantă prin tragismul ei obiectivat, cartea d-lui Petru Negură demonstrează, dincolo de grila conceptuală și anecdotica arhivistică mobilizată în sprijinul argumentelor, că nicio altă anexare imperială practicată de-a lungul istoriei nu a implicat, precum în cazul URSS, o atât de sistematică mutație umană de sorginte distopică.
Petru Negură umple o mare lacună de istoriografie literară și socio-politică publicând cartea Nici eroi, nici trădători. Scriitorii moldoveni și puterea sovietică în epoca stalinistă (Cartier, 2014). Ediția românească prezintă traducerea (prin grija Gabrielei Șiclovan) a unei teze de doctorat în sociologie, susținută la EHESS (2007) și publicată inițial la Paris (L’Harmattan, 2009). Autorul este un tânăr cercetător (născut în 1974, la Chișinău) care a fructificat oportunitatea unui parcurs bursier divers, profilându-se deja ca principal cronicar al ingineriei sociale practicate de URSS pe teritoriul Republicii Moldova. S-a format între București și Paris, preluând de la Catherine Durandin - semnatară a unei prefețe la volumul recenzat aici – luciditatea intelectuală empatică, specifică acesteia.
|
// PETRU NEGURĂ |
Pasionantă prin tragismul ei obiectivat, cartea d-lui Petru Negură demonstrează, dincolo de grila conceptuală și anecdotica arhivistică mobilizată în sprijinul argumentelor, că nicio altă anexare imperială practicată de-a lungul istoriei nu a implicat, precum în cazul URSS, o atât de sistematică mutație umană de sorginte distopică. Regăsim, în cazul Basarabiei stalinizate, laboratorul bulgakovian al Diavolului care lucrează în istorie, uzurpând scheme și tensiuni religioase pentru a transforma o relativ banală incluziune teritorială într-un experiment de subumanizare programatică. Perfidia reformelor lingvistice succesive, rescrierea orweliană a trecutului, agresiunea propagandei, mistica eshatologică a dictatorului absolut, violarea lexicului curent printr-o slavizare tragicomică, violența deportărilor și omniprezența supravegherii prin poliția politică, umilința convertirii oricărui element „latin“ într-un protocronism rusesc aberant și demonizarea „imperialismului“ românesc alcătuiesc pânza de fond a unui infern discret, la periferia Babilonului sovietic: e ca și cum inenarabilul „experiment Pitești“ ar fi fost extins la dimensiunile unui întreg stat. Otrava distilată la Centru se difuzează, decenii de-a rândul, în capilaritățile spațiului sovietic, distrugând sistemul imunitar al popoarelor captive. Ai spune că, pe măsură ce te îndepărtezi de Moscova (unde controlul ortodoxiei marxist-leniniste cunoaște paradoxale relaxări punctuale), descoperi ravagii ideologice mereu mai rigide, ca un rigor mortis: la marginea imperiului, gluma, ambiguitatea, accesele infime de „liberalizare“ nu au niciun spațiu de manevră. Berdiaev spunea că orice realitate care nu-l are în centru pe Dumnezeu este provincială. URSS a fost metafizic dislocată și provincială, dar provinciile sale geografice au atins, din acest punct de vedere, sterilitatea pustie și oarbă a unei denaturări scăpate de sub orice control.
Petru Negură nu face însă filozofie a istoriei, ca arheologie pe marginea unui studiu de caz parohial. E un istoric social al generațiilor literare prinse în ceea ce el numește „identitatea disonantă“ a intelectualității moldovene, sfâșiate între memoria unei apartenențe culturale românești intense, dar scurte și stalinizarea pe care o operează, după 1940, tânăra generație de scriitori bolșevizați. Dincolo de mecanicismul megaloman al realismului socialist, axat pe religia Planului Cincinal, eroizarea demagogică a Proletariatului și mistica Muncii, autorul distinge jocuri de putere și bătălii ale legitimității, competiții pentru puterea simbolică, meschinării, duplicități și tactici individuale. Intelighenția dintre Prut și Nistru sau chiar cea din Transnistria e văzută sub fatalitatea comunizării, care nu e chestionată, ci luată ca fapt istoric deja consumat, care produce efecte imparabile. Nu urmărim filmul maniheic dintre un element românesc (sau românizat) care ocupă tabăra Binelui, luptându-se cu maleficul element slavo-sovietic. În spatele scenei, răsună eșecul (parțial) al administrației românești dintre 1918 și 1940. Prea puțini funcționari (competenți), delăsare, sărăcie și analfabetism, o încadrare decorativ neobizantină în stema Regatului, instituții corupte, legături discontinue între București, Iași și Chișinăul „reîntregit“... Regățenismul – care îi deranjase și pe ardeleni – capătă aici mici, dar iritante aere coloniale. Iată tot atâtea scăpări, compensate furios și nefericit, prin excesele fascizante ale administrației antonesciene. Altfel spus, răgazul unei omogenizări în jurul unei paradigme naționale consolidate a fost prea scurt. De aici, rupturile de ritm și de substanță, politicile culturale rahitice, stimularea unor reacții resentimentare și ispitele unui „moldovenism“ neomedieval, ușor convertite în entuziasm față de doctrina comunistă.
Desigur, un moldovean cu studii superioare ar putea spune – odată scos din timp și pornit să compare – că prezența statală românească a fost, cu toate chixurile ei, infinit preferabilă tăvălugului sovietic. În fond, ea transfera în Moldova spirit luminat, avangarde libertariene, anarhii de salon și un duh poporanist stilizat în estetica Art Deco a anilor ’20-’30. Venea la pachet cu practicile unui capitalism rentabil și dezvoltator. Reinventa, printr-o viziune neo-ștefaniană, o cultură latină, creștină și consonant europeană. Numai că oamenii reali, subiecți ai istoriei reale, nu dispun de un asemenea recul. Elita moldoveană era prea puțin numeroasă și clasa de mijloc se dovedea prea slabă economic pentru a rezista la mitologia pseudomodernizatoare a Revoluției mondiale. Intrată în malaxorul agitprop-ului, separată de România prin zidul propagandei și garduri militarizate de sârmă ghimpată, această elită a rezistat cât a putut (adică nu prea mult) prin componenții săi mai vârstnici, sfârșind prin a se livra leviathanului stalinist. Date fiind premizele istorice de la care a căpătat conștiință de sine, ea a produs acest amestec bizar de „noneroi“, care nu s-au simțit neapărat „trădători“... Scriitorii aceștia, ale căror nume sunt recuperate de Petru Negură, au încercat, omenește, să supraviețuiască dincolo de Gulag, de fanatismul cenzurii și de spălarea pe creier organizată științific. Pariul supraviețuirii a fost câștigat, însă cu prețul unei schimbări de identitate ale cărei urmări persistă până astăzi. Nu totul este pierdut. Biografia și bibliografia d-lui Petru Negură exprimă, prin ele însele, miracolul unei reveniri la gândirea liberă, critică, în stare să pună sub lupă comedia dantescă prin care a trecut acest teritoriu subminat de permanente oscilații geopolitice. Prin tineretul educat în România europeană și, mai departe, în marile centre de excelență academică occidentală, Republica Moldova de azi își ia treptat revanșa față de atrocitățile pe care le-a traversat în ultimul secol. Rănile nu sunt pe deplin cicatrizate, viitorul nu pare cu mult mai sigur decât altădată, disputele identitare continuă, așa cum partitura europeană e bruiată de sirenele euro-asianismului, însă prezentul a căpătat, după multă vreme de tulburare, o fizionomie mai armonioasă. //
CITIȚI ȘI
