Pe aceeași temă
De aceea cred ca simt pulsul politic al Americii destul de bine, nu atat in privinta politicienilor, cat si a electoratului. Iar electoratul care, pana acum cateva luni, refuza sa creada ca administratia Bush ar fi putut sa minta publicul in privinta razboiului din Irak, incepe sa schimbe placa. Am urmarit filmul Fahrenheit 9/11 in prima seara, la premiera, in Bloomington. Nu tin minte sa fi vazut vreodata asa ceva in Statele Unite, in afara de festivalurile internationale de film de la New York (un fenomen legat mai mult de New York decat de cultura americana in general). Toate biletele fusesera vandute cu cateva zile inainte, lumea se ruga de un bilet in plus. A trebuit sa stam la coada o ora ca sa putem sa ne rezervam locurile in sala. Parca eram la sala Studio in anii '70, asteptand cu nerabdare sa putem sa prindem un bilet la un film de Nikita Mihalkov. In timpul filmului s-a aplaudat si s-a fluierat cum n-am mai vazut niciodata in cei 19 ani pe care i-am petrecut in America.
Da, e adevarat ca Michael Moore nu este Nichita Mihalkov in privinta subtilitatilor sale regizoriale si estetice. Dar Michael Moore nu se vede pe el insusi ca pe un regizor, nici macar unul de filme documentare, ci ca pe un pamfletar. Inainte de orice altceva, Michael Moore este un om crescut in heartland-ul american, in Flint, Michigan, care, inainte de a avea sansa sa faca filme, a trait pe pielea sa saracia economiei post-industriale globale si a avut destule sanse sa vada ce inseamna rasismul cand saracia devine dura. Oamenii pe care ii vizeaza sunt numai in parte liderii politici si economici ai tarii. Filmele lui se adreseaza mai degraba omului de rand, intr-un limbaj simplu, cu o logica a omului cu bun simt, dar fara mari angoase existentiale. Daca intelegi acest context, poti sa pricepi si traiectoria sa incepand cu filmul Roger and Me, care punea accentul pe dezmembrarea comunitatii care fusese Flint dupa epoca in care toate uzinele auto din zona Detroit au inceput sa se muleze pe economia globala, trimitand majoritatea posturi de lucru in afara Statelor Unite. A urmat Bowling for Columbine, care a reprezentat o incercare simpla de a raspunde la o intrebare foarte complicata - de ce par americanii sa aiba o cultura a violentei mai dura, mai impamantenita decat orice alt popor asa-zis civilizat? Astfel ajungem la Fahrenheit 9/11. Intr-adevar, cel mai recent film nu poate fi inteles adecvat decat ca a treia parte a unei trilogii care a inceput de mai bine de o decada. Nu ca Moore ar fi tezist in privinta caracterului esential al americanului de rand. Dar preocuparea lui fata de efectele nefaste ale economiei globale, ale violentei sporite in SUA si ale coruptiei putrede a varfurilor politice din America este intotdeauna filtrata prin experientele sale din Flint - din heartland.
Fahrenheit 9/11 propune multe teze despre legaturile dintre 11 septembrie si razboiul din Irak, cum ar fi legaturile dintre familia Bush si familia Bin Laden, inclusiv prezenta unei rude a lui Osama Bin Laden in Washington in momentul cand unul dintre avioane exploda in Pentagon, la o intalnire a Grupului Carlyle, din care face parte si George Bush seniorul. Legaturile dintre Halliburton si Cheney sunt si ele exploatate. Dar multe lucruri la acest nivel sunt speculatii, sau argumente destul de facile, care nu ar satisface pe nici un politolog care se respecta. Daca filmul ar fi numai asta, ar intra in categoria "conspiracy theory". Dar nu este vorba numai despre conspiratii la nivel inalt, ci mai ales despre vietile unor nenorociti de oameni saraci care platesc cu varf si indesat pentru asta.
Primele cinci minute ale fimului se axeaza pe legalitatea alegerilor din 2000. Ceea ce impresioneaza cel mai tare sunt nu atat legaturile corupte intre Bush si cei care au facut listele electorale si apoi au supervizat numararea voturilor in Florida, ci apelul disperat al congresmenilor negri de a produce o investigatie independenta a fraudei electorale (problema fiind descalificarea disproportionata a populatiei din districtele cu numar mare de negri, un grup in general loial Partidului Democrat, pe motive care ulterior s-au dovedit false). In ziua cand alegerea urma sa fie confirmata in Camera Deputatilor, cu Al Gore prezidand, s-au perindat unul dupa altul aproape toti deputatii minoritari din Congres, incercand sa ia cuvantul in protest. Dar pentru a face asta aveau nevoie de doua voturi din Senat. Nu au putut gasi doua voturi… doua. Mi s-a facut o rusine profunda de rasismul acesta pe cat de clar, pe atat de usor mascabil in spatele unor reguli de protocol. Povestea aceasta nu este aratata numai pentru a-l discredita pe Bush. In primul rand, nici democratii din Senat nu au semnat petitiile congresmeni(e)lor minoritari. Deci aici vina este egal impartita intre cele doua partide.
La fel de importanta este si legatura indirecta intre acest moment de rusine si incercarile, din nou clar rasiste, ale armatei sa inroleze cat mai multi oameni saraci, cu preponderenta negri, in armata care mai lupta inca in Irak pentru petrol. Concluzia poate crasa, dar clar prezentata este ca oamenii care au cea mai putina putere in stat, cei carora li s-a luat in mod poate voit, poate pur si simplu gresit, chiar si dreptul la vot, sunt spinarea tarii pe timp de razboi. Paralelele orwelliene pe care le face Moore la sfarsitul filmului nu mai par chiar asa de hiperbolice…
Alta dimensiune de mare efect a filmului este prezenta unei mame, care poate fi oricare mama din mediile de oameni intre saracie si mica burghezie. O femeie care fetisizeaza steagul american, cu multi membri din familie in armata, cu predilectii democrat-conservatoare (de exemplu, care crede in nevoia de a avea o prezenta agresiva a Americii in afara, dar vrea protectie sociala pentru cei neprivilegiati inauntrul tarii), aceasta mama isi trimite baiatul cel mai mare in Irak si il pierde acolo intr-un incident de lupte de gherila, dupa acea declaratie goala a lui Bush, cum ca batalia cea mai grea a fost castigata. Durerea si revolta acestei mame sunt atat de coplesitoare si clar netrucate, incat ea se transforma in fiecare parinte din sala. Lovitura de gratie a lui Moore vine insa atunci cand se decide sa inroleze el insusi copiii privilegiati ai membrilor din Congres. Actualmente, un singur membru are un copil in Irak. Incercarile, evident ironice, ale lui Moore nu au rezultat, dar nimeni nici nu se asteapta. Insa ceea ce frapeaza in mod deosebit este juxtapunerea nesimtirii membrilor din Congres (din nou, democratii si republicanii sunt la fel de marsavi in privinta asta) cu durerea mamei care incerca sa ramana curajoasa si sa-si pastreze patriotismul de parada (ancorand steagul in fiecare dimineata).
Am plecat de la film rascolita, putin enervata de tonul de pamfletar al lui Moore in comentariile din coloana sonora, dar nu mi-am inchipuit ca este un film care poate sa-i convinga pe cei care sunt inca neconvinsi. M-am indoit de eficacitatea sa. Multi observatori au remarcat acelasi lucru dupa asta. Dar indoielile mele s-au dovedit gresite. Actualmente, acest documentar (nu, nu este documentar, dar nu avem alte categorii de gen de film, poate se va inventa genul "pamflet politic" dupa fenomenul acestui film) a avut incasari de peste 100.000 milioane de dolari, devenind o performanta fara precedent in istoria filmului. Iar avand in vedere ca multe cinematografe nu au vrut initial sa ruleze filmul, e clar ca publicul vrea cu orice pret sa vada acest film. Si nu numai publicul ultra-liberal.
Ce inseamna toate astea pentru la toamna? Este greu de prezis si, ca istoric, nu am obiceiul sa citesc viitorul in cristalele magice ale sondajelor de opinie. Probabilitatea ca electoratul clasic republican cu bun simt sa voteze pentru Kerry nu este prea mare. Insa probabilitatea ca ei vor sta acasa din jena si dezgust este mai mare acum, dupa acest film.
Bloomington, Indiana
.jpg)
.jpg)
