Pe aceeași temă
Prefaţa scrisă de acelaşi Dumitru Crudu (care nu figurează şi în sumar, printre poeţi) interesează doar prin precizările referitoare la grupări recente precum cea „evazionistă“ din jurul revistei Clipa siderală sau cea „interactivă“ intitulată Human Zone, ai cărei tineri membri încearcă să coboare, inclusiv la propriu, poezia în stradă. În rest, textul păcătuieşte prin emfază sociologizantă, supralicitări naive şi stângăcii ce riscă să afecteze generozitatea demersului. Citim astfel că, după apariţia volumului Oedip, regele mamei lui Freud, Alexandru Vakulovski „a fost luat în braţe de critica literară românească, fiind decretat cel mai radical poet al momentului“, cu precizarea că „această aserţiune îi aparţine editorului său, Alexandru Muşina“. Nu prea se înţelege dacă „decretul“ editorului echivalează cu „luarea în braţe“ a tânărului autor basarabean de către „critica momentului“, dar să trecem… Ceva mai la vale, Ştefan Baştovoi este prezentat ca „vedetă extrem de mediatizată“, pentru simplul motiv că despre volumele lui s-a scris în mai toate revistele literare importante.
De-a dreptul deplasat e însă efortul lui Dumitru Crudu de a prezenta „noua poezie basarabeană“ ca pe o expresie a protestului politic şi social, de parcă Iulian Frantaşu, Ştefan Baştovoi, Alexandru Vakulovski sau Pavel Păduraru ar fi nişte poeta vates… Probabil din dorinţa de a aplica antologiei o valoare politică adăugată, cu caracter promoţional sau nu, fostul fracturist ne înştiinţează ritos că poezia tinerilor antologaţi „e şi o reacţie furibundă, chiar şi dacă deseori indirectă, faţă de minciuna socială şi politică ce proclama marea schimbare, când de fapt nimic nu se schimbase (...). Poezia lor, cu toate că nu exprimă la modul direct acest lucru, totuşi în dedesubtul ei ascunde o mare dezamăgire că revoluţia fusese confiscată de către oligarhia de partid, iar odată cu ea şi speranţele sutelor de mii de oameni care umpluseră până la refuz, la sfârşitul şi începutul anilor nouăzeci, piaţa din centrul Chişinăului, crezând sincer că, în sfârşit, vom putea clădi temeliile unei lumi noi. Anume cu acest sentiment sâcâitor de dezamăgire şi revoltă, strângând din dinţi, Alexandru Vakulovski sau Alexandru Buruiană şi-au scris unele dintre textele lor“. Pe linia acestui sociologism pompos mai aflăm şi că „descoperirea minciunii sociale şi revelaţia că luminiţa de la capătul tunelului nu se mai zăreşte în lumea în care trăiesc a născut şi o altă atitudine: de repliere în sine însuşi şi de transformare a eului profund într-un adăpost…“, prin urmare, poezia visătoare şi fantastă a Anei Rapcea, a Lilianei Armaşu sau a lui Andrei Ungureanu ar fi „expresia retragerii şi baricadării într-o lume interioară izolată faţă de degringolada şi descumpănirea din societatea basarabeană“. O fi…
Chiar proiectate pe fundalul unui anume climat socio-politic, de care nu pot fi, totuşi, separate, cele 23 de grupaje arată însă „doar“ o poezie în aerul timpului, perfect sincronizată cu „normalitatea“ poeziei tinerilor de dincoace de Prut şi în care coexistă, firesc, tendinţe şi individualităţi foarte diferite. Putem identifica destule înrudiri pe linia „grupului de la Braşov“, de la Alexandru Muşina (la şcoala căruia au „ucenicit“ Iulian Fruntaşu, fraţii Vakulovski şi alţi tineri scriitori basarabeni) la Marius Ianuş (a cărui revistă Stare de urgenţă, scoasă împreună cu Dumitru Crudu, a fost puternic implicată în realitatea socială şi poetică a Basarabiei actuale), alături de alte afinităţi (minimaliste, mizerabiliste, psihedelice, neoexpresioniste, poezia tânărului Geo Bogza, a Marianei Marin sau a lui Ioan Es. Pop, mişcarea gromkaia, generaţia beat ş.a.m.d.). În fapt, „noua poezie basarabeană“ nu este decât varianta de peste Prut a ceea ce în România ultimului deceniu poartă denumirea de „poezie douămiistă“. Sigur că ea se află la ani lumină distanţă de tradiţionalismul păşunist sau de lirismul lacrimogen - din acest punct de vedere putem vorbi de un conflict canonic reacutizat (sau, cf. D. Crudu: „poeţi revoltaţi, dornici să pălmuiască, vorba futuriştilor, obrajii stafidiţi ai literaturii moldoveneşti“ …).
Textele antologiei alcătuiesc o radiogramă, să-i spunem psihoexistenţială, a cotidianului basarabean de azi, oferind un eşantion complex de sensibilitate poetică. Ele nu refuză metafora, pe care o topesc într-o elementaritate fluidă, intens afectivă, a discursului liric (de un lirism convulsiv). Normalitatea lor stă, printre altele, şi în faptul că relatează în limbajul dezinhibat al poeziei actuale, biografiste, despre sentimente şi teme „bazale“ proprii poeziei dintotdeauna (dragostea, moartea, singurătatea etc.), fără complexe şi cu un fel de exasperare interioară. E o poezie în general crâncenă, întunecată, din care răzbat deruta, angoasa, depresia, pierderea orizontului social şi metafizic, bulversarea relaţiilor interumane şi de familie, turmentarea erotică, senzaţia de sufocare şi de frustrare provincială, dar care păstrează rezerve de candoare şi prospeţime.
Poemele concentrate alternează cu poemul amplu, prozopoemul narativ cu cel aluvionar sau de notaţie, iar cruzimea exasperată sau depresivă a unor poeţi coexistă cu estetismul melancolic şi fantezia altora. Există şi destule texte ce puteau fi lăsate pe dinafară, aşa cum poezia unor adolescente ca Doina Bulat, Cătălina Bălan şi Ecaterina Bargan putea fi lăsată să se mai „coacă“, textele lor fiind deocamdată premature, dacă nu imature. Unele grupaje sunt modeste (Ana Rapcea – tatonantă, Horia Hristov, inutil „uşchit“), altele - neconcludente (Pavel Păduraru, Andrei Gamarţ). La capitolul „bile albe“ ar fi de semnalat în primul rând deja consacraţii: fraţii Vakulovski, Iulian Fruntaşu şi Ştefan (actualmente Savatie) Baştovoi, ale căror poeme „ieşite din ţâţâni“ sunt printre cele mai intense din antologie. Dar şi poezia Dianei Iepure (cu un bonus pentru prozopoemele Odă borcanelor şi Pisica roşie, despre dezvrăjirea himerei unui Chişinău privit prin ochi de copil), stroboscopicele texte „cu Williams“ ale Lilianei Armaşu, naivitatea jucată sadic din Ursuleţul cel gras cu urechi de fier de Pavel Păduraru (nu şi restul grupajului, stângaci), haluciantul Flori de Vadim Vasiliu, „eliotianul“ Schiţe pentru un epitaf de Adrian Ciubotaru (prea gongoric, altminteri)...
La un nivel poetic onorabil se situează Angela Pânzaru, Steliana Grama, Andrei Ungureanu şi Iurie Burlacu, care arată o înclinaţie spre fantezia livrescă sau feerică şi evaziunea onirică, în timp ce – la celălalt capăt al scalei de sensibilitate – Leo Hristov (dispărut în 2000, la doar 26 de ani) arată un tragism premonitoriu şi un lirism negru intens (Hotelul morţii, Luna de sânge). Dintre cei mai tineri sunt de urmărit Corina Ajder (pentru prospeţimea „grunge“) şi Daria Vlas (pentru tensiunea morbidă, implozivă).
Ar fi fost de dorit ca, dincolo de casetele biobibliografice ale fiecărui autor, D. Crudu să ofere o circumscriere mai clară a acestui teritoriu liric şi o eventuală raportare la antologiile de poezie „tânără“ basarabeană apărute în ultimii ani. Eşantionul pe care ni-l oferă este însă incitant, deşi inegal, şi atrage atenţia asupra unui filon poetic autentic, a cărui integrare ar putea avea un rol regenerator. Pentru a da şi perspectivei sociale/postsovietice a antologatorului ce-i al ei, voi cita, în loc de final, dintr-un poem apocaliptic al lui Iulian Fruntaşu: „Are să vină încet rumegând reproşuri pe care nu le ascultă nimeni / Dezintegrându-se ca o uniune sovietică scuipând pe scară / Sânge coagulat / În praf chiştoace gumele Orbit şi urina pisicilor / Urma lui ca o inimă ce se scufundă într-o atlantidă netrebuincioasă /…/ va rămâne nemişcat până la miezul nopţii disperat / va repeta întruna cauza noastră a fost dreaptă / ca să moară cel puţin drept cu steluţă deasupra mormântului / mâine dimineaţă cineva va cumpăra ziarul Pravda şi i-l va pune în uşă“. //
// Noua poezie
basarabeană
// antologie şi prefaţă de
Dumitru Crudu
// Editura Institutul
Cultural Român
// Bucureşti, 2010
