Dineul lui Mălăele

Doina Papp | 14.12.2010

Pe aceeași temă

Ciufuţi şi cătrăniţi mai tot timpul din motive pe care nu doar necazurile româneşti ni le livrează, ci şi întregul mers al planetei cu impasul civilizaţiei cu tot, aproape că am uitat să mai râdem.

Stenic şi reconfortant, reactiv sau profilactic, în vremurile lui bune, râsul însuşi a decăzut de unde îl înălţase filosoful Bergson în estetica sa şi s-a coborât la piciorul broaştei, unde cred unii că-i e locul. Cum şi teatrul, mândru că şi-a redescoperit vocaţia militantă, e din ce în ce mai încruntat, cu ochii pe realitatea asta neagră pe care o amuşinează cu voluptate, ne simţim parcă vinovaţi să recunoaştem că ne-am dori parcă uneori să mai şi râdem la teatru, eliberaţi de probleme şi întrebări existenţiale.

Trebuie să fii sau fariseu, sau iremediabil posac, ca să nu recunoşti că, dacă nu strâmbi din nas apriori intrând la o comedie precum Dineu cu proşti, ieşi bine dispus şi pus pe fapte bune mai abitir decât dacă ai văzut cum ne cobesc sfârşitul unii autori la modă. Şi să nu accepţi că aşa-numitul teatru comercial poate uneori să dea lovitura devenind o ocazie de delectare artistică şi spirituală – cum e cazul spectacolului amintit după piesa Le diné avec cons, o badinerie tipic franţuzească, tradusă de Tudor Ţepeneag şi scrisă de Francis Veber, actor, regizor-autor lansat prin anii 70, aparent puţin cunoscut, dar cu un CV bogat, cu succese în filmul şi teatrul mondial. (A fost, printre altele, prezent în juriul festivalului de la Cannes în 1985.) Ecranizarea din 1998, care a rulat şi în România sub numele Cină cu un gogoman, n-a produs parcă atâta vâlvă cât pare să facă spectacolul de la Teatrul Naţional, în regia lui Ion Caramitru, care a avut inspiraţia să-l distribuie în rolul principal pe Horaţiu Mălăele. Căci am uitat să vă spun: condiţia sine qua non pentru reuşita unei comedii de bulevard, chiar şi dintre acelea prin tradiţie ticluite impecabil de franţuzi, e să ai la dispoziţie un capo comico.

Fără Mălăele, în acest caz, probabil că nici indiscutabila virtuozitate a comediografului stăpân pe regulile scenei şi ale râsului n-ar fi avut aceeaşi strălucire şi acelaşi impact la public, lucru bine ştiut de regizorul care a pus, îndrăznesc să cred, spectacolul contând pe valoarea vedetei. Mălăele e într-adevăr genial în rolul lunatecului François Pignon, nu doar fiindcă se confundă cu acesta în tot ce are mai generos, mai inteligent şi subtil talentul său umoristic, ci şi pentru că antrenează întreaga distribuţie într-un joc al nuanţelor controlat cu măsură şi rigoare de actor, introducând rafinament până şi în quiproquo-urile şi burlescul care domină comedia. Astfel, de la aterizarea lui pe post de „prost“ în casa emfaticului editor, cu hobiuri atât de excentrice (respectiv, obiceiul de a recruta gogomani pentru dineurile sale bizare), şi până la răsturnarea situaţiei în favoarea personală, Pignon e când victimă a aparenţelor sale, când detectiv amator, când de-a dreptul periculos pentru relaţiile nu tocmai corecte cu fiscul ale gazdei. Cel mai bine îi stă în postura băiatului cumsecade, a bonomului care răspândeşte candoare şi simpatie, cu pasiunea sa pentru machetele din chibrituri, pe care le poartă cu sine ca pe un trofeu, ca pe o carte de vizită sui generis.

Trăind în această ficţiune, modestul funcţionar de la finanţe, care este în realitate Pignon, cu trenci, pălărie şi servietă, lansează astfel în piesă o temă lirică, a visului într-o perpetuă şi ilară contradicţie cu realitatea pedestră în care e luat drept gogoman. Un fel de Fifi - La Plume, personaj de referinţă în filmografia franceză, la fel de aerian şi simpatic, un nătâng lipsit de orice pragmatism, dar atent la tertipurile celorlalţi, preocupaţi să-şi ascundă unul altuia realitatea. Încurcăturile provocate involuntar de vizita sa la editorul care-l voia cobaiul dineului cu proşti se termină cu o irezistibilă mirare, prin care Pignon punctează incompatibilitatea dintre bunele intenţii ale oamenilor cinstiţi ca el şi minciuna cu panaş a celorlalţi. Chestiune de morală, dar şi de estetică, fiindcă jocul artistului are nu doar adevăr, ci şi frumuseţe. Şi mister, datorită contrastului dintre aparenţa sa prozaică şi fragilitatea sufletească ce se lasă greu descoperită şi valorificată. (Şi totuşi, în final, „prostul“ e ridicat la rang de prieten.)

Oricât de vedetă ar fi, Mălăele nu joacă însă niciodată singur. Relaţia cu partenerul este esenţială pentru el, iar în Dineu cu proşti cel mai bine se vede asta în scenele cu Şerban Ionescu - interpretul editorului parizian - construite pe o strategie a dominării care trece de la unul la celălalt şi pe ritmurile contrastante ale schimbării raporturilor de forţă. Celelalte personaje, în apariţii de o scenă sau două, se integrează şi ele armoniei ansamblului, pe care regizorul a conceput-o în proporţii studiate: Cristina Ciuciulică, o soţie plăcută şi discretă, Medeea Marinescu, amanta inoportună practicând beţia într-o scenă plină de culoare, Alexandru Bindea, portărelul mucalit, dar casant, Dorin Andone, afabil, degajat în rolul omului de lume, şi Alexandru Georgescu, precis în rolul doctorului. Împreună se simt bine în acest spectacol, alături de publicul care-i aclamă încântat. //

TAGS:

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: redactia@revista22.ro

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2021 Revista 22