Doar artistul poate susține terorismul

Iritarea pe care o produc unele expoziții de artă în diferite comunități măsoară eficient forța mesajului estetic în medii diferite de cele ale pasionaților de artă.

Un scandal mediatic cu încărcătură po­li­tică va mări notorietatea și cota artiștilor, iar unele grupuri politice nu uită că pot gă­si în artă un bun aliat pentru a-și pro­mova interesele. Când rămâne explicită și rudimentară, propaganda prin artă însă nu este de folos într-un regim democratic nici artiștilor și nici politicienilor. Este ne­voie și de acel ingredient miraculos con­ce­put în Iluminism: pretenția de gratuitate a operei de artă, susținută de autor și re­cunoscută de un grup de experți.  Recent vernisată, în cadrul uneia dintre cele mai cunoscute instituții de pe scena artei con­temporane pariziene, Jeu de Paume, ex­po­ziția de fotografie Phantom Home semnată de Ahlam Shibli reprezintă un studiu de caz elocvent în acest sens.

Născută în 1970 în Palestina, Ah­lam Shibli, artistă cu reputație internațională, prezintă o co­lecție generoasă de fotografii, grupate în șase serii care dez­bat, cu referire la contexte istorice di­ver­se, în jurul sentimentului de „acasă“. „Re­a­listă“, transparentă, fără artificii tehnice, expoziția problematizează o absență, căci, în toate cazurile, personajele fotografiate de artistă construiesc pentru ele însele sau pentru apropiați un ambient real sau sim­bolic care să îl amintească pe cel inițial, pierdut în urma unei traume istorice. Une­ori, rude ale unor „martiri“, cum îi nu­mește Ahlam Shibli, bricolează în cămine austere câte un mic altar pentru a le con­ser­va amintirea. Altarul improvizat șo­chează însă: în portretele selectate de rude, „eroul“, fie el palestinian, algerian etc., este înarmat și privește sfidător și agre­siv. Altădată, surprinși de obiectivul pa­­lestiniencei, homosexuali, lesbiene, trans­genderi din lumea musulmană își caută refugiul emigrând în zone cu o politică to­lerantă pentru orientarea lor sexuală (se­ria Eastern LGBT) sau Franța construiește cu ajutorul monumentelor o patrie mne­monică soldaților morți în încercarea de a rezista ocupației naziste (seria Trauma).

Fotografiile sunt dublate de explicații care situează clar lucrările într-o anumită op­tică politică (după caz, anticolonialistă sau anti­israeliană), iar un anunț plasat în să­lile de expoziție de la Jeu de Paume insistă asupra faptului că aceste artefacte nu pot fi considerate separat de legenda ală­tu­rată. Seria Trauma ironizează prin imagini și text felul în care Franța își recunoaște „eroii“: sunt comemorați ca atare, re­le­vant pentru maniera încă șovăielnică în ca­re Hexagonul își construiește profilul în agenda diplomatică a lumii (unul de pro­mo­tor al păcii internaționale sau, dim­po­trivă, unul ofensiv, colonialist), și cei care și-au dat viața pentru a-și salva țara de in­va­datorii naziști, dar și francezii morți în luptele de cucerire a coloniilor.

Cea mai dezbătută colecție din cadrul ex­poziției, intitulată Death, este o re­pre­zen­ta­re părtinitoare, documentată în 2010-2011 prin 68 de fotografii, a conflictului pales­tiniano-israelian. Seria funcționează ca un studiu aproape etnografic al manierei în care se creează și se celebrează amintirea pa­lestinienilor morți în diferite conflicte militare cu forțele israeliene. Fotografiile surprind contexte eterogene: graffiti, un jur­nal personal ținut de un palestinian în captivitate israeliană și ilustrat „naiv“, dar cu atât mai emoționant, imagini sur­prinse de prieteni ai „martirilor“, ins­tan­tanee cu palestinienii în închisorile israe­liene, scene cotidiene, în care aerul de răz­boi răzbate prin porii tuturor personajelor, țâșnește dintr-un detaliu vestimentar sau din prezența armelor în cele mai „do­mes­tice“ colțuri ale unei locuințe.

În mod obișnuit, un fotograf s-ar limita la a expune aceste imagini cu un conținut su­ficient de dramatic pentru a surprinde pu­blicul, fără să își asume o poziție politică manifestă. În explicațiile ce însoțesc fo­to­grafiile, Ahlam nu recurge însă la nuanțe: este „martir“ orice „palestinian care a murit într-o confruntare cu israelienii“, subliniază ea. Această viziune asupra con­flictului israeliano-palestinian, augmen­ta­tă de cutia de rezonanță a unui centru artistic cu notorietate în Franța, a iritat însă puternic organizațiile evreiești din Pa­ris, care au lansat amenințări cu moartea la adresa lui Ahlam Shibli, acuzată că face „apologia terorismului“.

Directoarea centrului Jeu de Pau­me, Marta Gili, care a primit sute de scrisori de amenințare în ultimele zile, se întreabă da­că va fi posibil să mențină ex­poziția deschisă până pe 1 septembrie, așa cum a fost prevăzut. Deja centrul din Pla­ce de la Concorde a trecut prin două aler­te cu bombă, 14 și 18 iunie, iar la 30 iunie, ușile sale au rămas închise din pricina unui protest organizat de CRIF (Conseil Representatif des Institutions Juives de France) în fața sediului instituției. Marta Gili consideră că una dintre funcțiile unui centru de artă este aceea de a „crea dez­bateri“ și rămâne fermă în decizia de a se opune cenzurii, separând net actul artistic de conflictul politic: „dacă există un lu­cru pe care îl refuz până la capăt, acesta este cenzura. Sunt spanioloaică, născută sub regimul lui Franco, știu ce înseamnă acest cuvânt. Vreau să susțin libertatea de expresie cu orice preț“, a declarat ea pentru Le Figaro.

Confruntat cu acest scandal, Ministerul Culturii din Franța, care finanțează Jeu de Paume, a intervenit public printr-un co­municat de presă în care subliniază că „artista și-a dorit să «arate», și nu să «denunțe» sau să «judece»“ și a cerut centrului de artă să completeze in­for­mațiile destinate vizitatorilor cu explicații clarificatoare.

Pentru reprezentanții CRIF, care își doresc închiderea expoziției, lucrurile nu sunt în­să deloc clare, iar această demarcare re­lativ abstractă a actului artistic de încăr­cătura politică evidentă rămâne super­fi­cială. O artistă palestiniană documentează în 68 de fotografii destinele „martirilor“ conaționali, iar un centru de artă francez finanțat de stat susține această expoziție. Însă acești „martiri“ sunt, arată CRIF, de multe ori „teroriști“, morți în atentate de tip kamikaze în urma cărora au făcut victime în rândul civililor israelieni. Im­plicit, CRIF acuză statul francez de pro­pagandă palestiniană.

Teoreticianul Erwin Panofsky arată, într-un volum necontestat nici astăzi de este­ti­cieni, că orice operă de artă are trei ni­veluri: iconic (mijloacele formale de rea­lizare), iconografic (stratul narativ, po­ves­tea spusă de lucrare) și nivelul iconologic (valorile promovate prin artefact). An­ga­jamentul social sau politic al unei opere aparține acestui nivel iconologic și, după caz, el poate fi mai mult sau mai puțin evident. Astăzi este clar pentru orice te­oretician al artei că o lucrare de artă nu trebuie privită sub un unghi etic, justițiar. Cu alte cuvinte, un artist poate susține mai mult sau mai puțin subtil în stratul ico­nologic orice: pedofilie, violență, ra­sism etc., opera de artă beneficiază de imu­nitate, grație acestui halou pe care l-a câștigat de la Iluminism încoace. Cu con­diția ca o comunitate de experți să îl re­cu­noască drept artist. Iar acest artist este orice, însă nu un corector de moravuri.

Cu toate acestea, substratul valoric al ope­rei există și, în funcție de vizibilitatea sa și de sistemul de piață care o recunoaște, valorile au impact social și politic. Imu­nitatea prin definiție a operei nu anulează efectele sociale concrete, dorite sau nu. Filosoful Jacques Rancière arată că tocmai în acest melanj între politic și estetic constă astăzi o operă de artă: între aceste planuri există un „partaj al sensibilului“, arta se inspiră din probleme politice asu­pra cărora exercită, la rândul său, o forță simbolică incontestabilă.

Nicolas Bourriaud scrie că estetica a devenit „rela­țio­na­lă“, cu alte cuvinte, proiectul artistic modern, care crea lumi noi, a murit, rolul artistului fi­ind astăzi acela de „bricoleur“ de situații politice, economice. Artefactul se naște as­tăzi la granița acestor domenii ale rea­lului, căci nu mai poate fi creat nimic nou, s-a spus totul. Această nouă etapă a ar­tei îi conferă, însă, un rol subtil, cu un impact nelimitat, căci, în numele gra­tui­tății sale, poate face propagandă pentru ne­numărate probleme politice. Pe această linie, când CRIF acuză Jeu de Paume că fa­ce propaganda palestiniană expunând foto­grafiile lui Ahlam Shibli nu se înșală. Cu toate acestea, nu se înșală nici Marta Gili când susține răspicat că arta este dincolo de angajamentul politic elementar. Din aceas­tă ambiguitate în care constă chiar condiția sa în postmodernitate, opera de artă capătă o putere mundană teribilă, ne­cenzurabilă. //