Dobrin:defaimarea secreta

Nicolae Dobrin e un subiect superb si, in continuare, inaccesibil. Dobrin fascineaza, dar e, in mare parte, necunoscut sau prizat intr-o formula falsa, de un public partas la o deformare pioasa. In mod curios, dar nu inexplicabil, legenda care il insoteste si va continua sa il dubleze pe Dobrin e primul si cel mai solid fel de a rata intalnirea. Cel mai mare fotbalist roman al tuturor timpurilor e profund neinteles.

Dribland, spre paduri...

Imediat dupa aparitia sa precoce si ametitoare, la 14 ani, intr-un meci de campionat al anului 1961, Dobrin a fost confiscat de o perceptie ornata si imprecisa, sentimentala si opaca: mitologia romaneasca a exceptiei magice - acel amestec de lene si dezertare care glorifica daruri naturale misterioase si constata mereu superioritatea modului de viata local asupra retetelor civilizatoare moderne; nudismul smecher al vedetei care se lafaie in spiritualism, n-are nevoie de apa curenta, isi face singur tuica, se plange de toti, se descurca clipind din ochi si dispare la prima incercare serioasa, acuzand complotul si presiunea istoriei vrajmase.

Infiat de radiatia ingaduitoare si sentimentala a acestei oglinzi, Dobrin a ajuns la noi cu o aura integrala de erou irepetabil, dar instrainat complet de calitatile sale de baza. Datele de forta au fost inlocuite cu o plasmuire convenabila. Dobrin face, si azi, figura de personaj central al reverentei romanesti fata de fantasma exceptiei geniale. Adevarul, negat cu toata forta poetica a neajunsurilor noastre de mentalitate, e cum nu se poate mai diferit.

Dobrin insusi e, fundamental, un personaj ironic si stabil care nu se osteneste sa incalce prejudecati sau sa indrepte deficientele tembelismului general. Oarecum profesoral, stapan absolut pe marele lui avantaj creator, Dobrin nu s-a aplecat niciodata asupra propriei legende, a tolerat cu un zambet vag falsul, iar aceasta absenta adormita a fost lesne inteleasa ca aprobare voluntara. Acest portret sub-matein descrie un fante scaparator, un descurcaret asocial, innobilat de vicii simpatice. Dobrin e, in aceasta varianta complet fabricata, un boem, un surfist al tuicii si un neserios genial. Datele biografice sunt cum nu se poate mai pregatite sa confirme. Nicolae Dobrin a baut lanturi de carciumi si a golit de anecdote toate mahalalele Romaniei. Aici, in aceasta fabula mica, de mahala scunda, il gasim pe Para, Gascanul, incomparabilul patron al sticlei de "ochii lui Dobrin". Privirea absenta si lipsa de locvacitate ale personajului au incarcat de verosimil aceasta imagine. Mai mult, magia tehnica a fotbalistului a adus argumentul final. Caci un dribleur care da impresia, si la 15, si la 35 de ani, ca nu face efort, ca nu are nevoie de efort, duce cu gandul la apoteoza unui fel sedentar si tulbure de a face miscare minima, in contra exercitiului transpirat si truditor. Dobrin a dat dreptate si a justificat in ochii a milioane de oameni care se insira absent, din baltile Dunarii pana in pragul Subcarpatilor, speranta ca absenta si abandonul contin ceva superior seriozitatii, ordinii si cumpatarii. Asa arata fotografia botita si icoana fumegoasa pe care publicul romanesc a tinut-o la piept pe toata durata carierei active a lui Dobrin. Biografia eroului pare sa confirme, mai ales in secventele din care eroul, cazut sub masa, lipseste. In aceasta ipostaza, Nicolae Dobrin e, pur si simplu, reprezentarea dorita de o multime care pretuieste un anume fel de viata jilav si neincordat. Ce nu explica aceasta fotograma naclaita e tocmai diferenta care il desparte pe Dobrin de un Aelenei, dribleurul maniacal, sau de Costica "Tuica" Zamfir, coleg pasager si uitat de viciu.

Gascan pre-rugbist

Falsul incepe cu crima de tainuire. Caci portretul national al lui Nicolae Dobrin ignora trasaturile fizice si morale cele mai evidente, acele date care ar fi trebuit sa sara in ochi, dar au incomodat si au fost acoperite rapid de preferinta pentru varianta boema. Adevarul e ca Nicolae Dobrin a fost un atlet statuar. Sa-l privim. Nimic nu aduce cu lipsa de gabarit a piticaniei fentoase tipice. In mod clar si foarte nepotrivit cu legenda, Dobrin nu e inca un exemplar al maruntei bestii fentoase care controleaza fotbalul romanesc sudic. Dobrin e cu totul altceva si asta se vede din primele fotografii ale juniorului, in care il recunoastem, deja, pe barbatul puternic de azi. Personajul are alonja si proiecteaza o tinuta un pic solemna, pana si in alergare. Picioarele au o eleganta, mereu subliniata de jambierele cazute nepasator, ca pe o glezna netematoare de semifondist.

Acest postament suplu, activ si sfidator continua cu surpriza unui trunchi masiv, in care arcul pieptului bombat si umerii puternici dau impresia discreta de luptator. Dobrin a avut masa unui pre-rugbist, o anumita greutate statuara marcata de faimoasa aroganta pe care Dobrin o plimba in teren, scrutand, cu capul sus, zonele departate. Superbia domoala si leganata care i-a adus porecla "Gascanul" e cu totul altceva decat profilul schimnic pe care l-a construit legenda, Dobrin a fost un fotbalist puternic, greu de doborat, un vital falnic, fara defectele clasice ale fotbalistului roman subnutrit si depresiv.

De altfel, spre deosebire de multi dintre urmasii sai minori si mult deasupra mediei generale de rezistenta a fotbalistului roman, Dobrin a suferit foarte putin in urma accidentarilor. Infiltratiile care i-au domolit durerile de coloana si bazin nu au fost provocate de ciocniri in teren. Alt detaliu complet uitat si divergent fata de traditia populara e absenta totala, ba chiar refuzul net al simularilor. Dobrin a primit mereu faultul cu nemultumire, nu cu reflexul pregatit sa speculeze. Oricum, vigoarea fizica si curajul la fault ale lui Dobrin au fost semne de vigoare fizica, alimentatie solida si echilibru psihic. Acest gen de permanenta fizica e aproape pierdut astazi, cand accidentarile au o frecventa iesita din comun, de regularitate aproape lunara. S-a spus ca, jucand pana la inceputul anilor ‘80, Dobrin a "muncit" incomparabil mai putin. Nu sunt sigur de adevarul acestei estimari, desi e clar ca frecventa meciurilor a crescut nervos, aproape fara sens, in ultimii 20 de ani.

Diferenta vine probabil de altundeva: din lipsa stresului. Majoritatea accidentarilor de astazi nu e atat rodul presiunii fizice, cat efectul casant al incordarii psihice. Apasarea, miza supralicitata, insistenta sponsorilor, tensiunea mediatica creeaza si trimit spre jucator un soi de nervozitate subliminala care razbate in musculatura. Asemenea presiuni erau considerabil mai reduse in anii in care a jucat Dobrin, dar e de presupus ca, macar in parte, rezistenta lui Dobrin vine dintr-o mare certitudine si stabilitate psihica. Marele boier al boemei, absentul semiadormit din inclestarile de la mijlocul terenului nu era un dezertor subtil, ci un personaj mult mai solid interior decat ne spune legenda. Doua secvente uitate cu mare exactitate confirma portretul unui Dobrin lucid si angajat.

Galop scandinav si munca pe aratura (doua secvente)

Mai intai, galopul scandinav din care a iesit golul de stil nu mai putin scandinav, impotriva Cehoslovaciei, in noiembrie 1971. A fost o actiune de mare miscare, de la un cap la altul neconforma si ilegala in raport cu imagologia indolentei. A doua exceptie: celebrul baraj din mai 1972, la Belgrad, contra Ungariei. Am pierdut, atunci, dupa un meci bine jucat si prost gandit. Dobrin a facut 90 de minute de aratura, asa cum ii ceruse Angelo Niculescu, si am vazut un mijlocas defensiv apt de partitura de sacrificiu a inchizatorilor. Dobrin a marcat strict, a deposedat si a consimtit silitor la zeci de alunecari. La sfarsit, Dobrin era vizibil in toata capacitatea sa de atlet-combatant. Inutil: mentalitatea nationala prefera sa isi construiasca singura imaginile si legendele. In lipsa altor culoare, setea nationala de exceptionalism fara sudoare, legendele despre capacitatea romanilor de a trece intacti prin toate incercarile istoriei, dribland in directia padurilor, s-au consumat in fotbal. Dobrin s-a dovedit pretextul ideal.

Tot fotbalul vreodata imaginabil (in cizme)

Falsul a continuat cu ochii larg inchisi pana si in fata argumentului cumulat, de la capatul carierei: longevitatea.

 Pare de neinteles, dar nimeni nu isi mai aminteste astazi ca Dobrin a jucat cu usurinta fotbal de mare performanta pana la 35 de ani. Omisiunea e cu atat mai ciudata, cu cat Dobrin insusi a tinut sa marcheze situatia:  "Pot juca in Divizia A, pana la 50 de ani, in cizme!". De unde veneau rezervele lui Dobrin? In nici un caz din pulsatiile dezordonate ale jucatorului adulat de varianta boema. Ceva extrem de serios si profesionist trebuie sa explice longevitatea lui Dobrin, intr-o epoca in care talentele au scapatat repede. Secretul a fost trecut sub tacere. Eticismul veteranului era inutilizabil. Publicul avea nevoie de consumuri diferite.

 Solistica lui magica a fost imediat transferata in contul natiei. Celelalte calitati au fost rebutate, fara regret. Insa cea mai nebagata in seama calitate a traiectoriei lui Dobrin a fost fidelitatea. Dobrin a dovedit o rigoare remarcabila, aproape dogmatica, si a jucat 20 de ani pentru un singur club,  FC Arges (parasit tarziu, cat sa impinga in A CS Targoviste). Singura evadare la care a consimtit cu adevarat Dobrin ar fi trebuit sa fie saltul cuvenit spre fotbalul global, dar faimosul transfer la Real Madrid a fost blocat, cu un gest de claustrare totala, tipic pentru universul inchis al comunismului final romanesc. Imbecilitatea a oprit recunoasterea mondiala a unuia dintre cele mai fabuloase talente vreodata reperate. Tot solitar si coerent in convingeri a fost Dobrin si fata de echipa nationala, in ciuda socurilor si masinatiilor repetate. Toata lumea tine minte absurdul ermetic al excluderii lui Dobrin de la CM Mexic, 1970. Putina lume a remarcat ca acelasi Dobrin a revenit mereu disponibil, la nationala, in epoci si faze distante. La un capat, Dumitrache si Parcalab, la celalalt Aurica Radulescu si Hagi. Ceva suprastilistic a facut din Dobrin un jucator potrivit si productiv in orice epoca. Spatiile ingaduitoare ale anilor ‘60 au fost prelungite de statismul pozitional al anilor ‘70 si urmate de cresterea masiva de viteza a anilor ‘80. Dobrin le-a acceptat si dominat, din simpla suveranitate profesionala. Fotbalul nu il poate depasi pe Dobrin, pentru ca, intr-un fel, foarte clar si complex, Dobrin e tot fotbalul vreodata imaginabil.

E de ajuns sa privim alte doua secvente si vom intelege cum e cu putinta asa ceva.

Caligrafie scotiana si unghi defunct creator (inca doua secvente)

 Mai intai, faimoasa ratare din meciul cu Scotia, faza elementara care a distrus calificarea la  Europenele din 1976. Scapat de la centru pe o interceptie care i-a lipit mingea de picior, Dobrin a intrat in careu, singur cu portarul scotian. Intr-o secunda, presat de o situatie care cerea un dribling banal de evitare, Dobrin a incercat sa joace o faza prelungita, o mica istorie de povestit pe secvente. A fost un calcul catastrofal, una dintre ocaziile rarisime in care instinctul pur al lui Dobrin a lunecat spre caligrafie. Ce e de retinut e tocmai caracterul atipic al acestei ezitari. Dobrin a ratat foarte rar, pentru ca a fost un fotbalist extrem de rational. Reputatia de Mare Preot al Intamplarii e cat se poate de inselatoare. Dobrin a fost eroul pasei de simplificare, al golului scurt si nemediat. Asa apare el in alta faza faimoasa din meciul cu Ungaria, 1972, Bucuresti. Era deja 1-0 pentru Ungaria si nationala era manifest depasita de jocul direct al ungurilor.

In plina cadere psihica a echipei, Dobrin a decis, asa cum a facut-o de atatea ori, sa provoace un turbion, sa intoarca meciul si sa-si readuca echipa in simtiri. A primit o minge banala la marginea careului, in pozitie fara culoar, pe un marcaj strans. Dobrin a inceput sa dribleze in scara, spre stanga, tarand dupa el tot flancul defensiv maghiar. Ajuns in pozitie extrema, in unghiul cel mai defunct dintre toate unghiurile moarte, acolo unde orice varianta de joc ia sfarsit, Dobrin a ripostat anti-geometric, fortand o executie neverosimila: o bolta in cross, dinspre coltul careului spre vinclul portii maghiare. Miscarea a fost urmarita, la inceput, cu interesul dezamagit pe care il presupune orice ratare, mai ales o ratare dinainte presimtita. Portarul maghiar a fost primul care a declarat imposibilitatea ideii lui Dobrin. Numai ca, la jumatatea traiectoriei sale inaltate, mingea a inceput sa coboare liniar spre vinclu. Era prea tarziu pentru orice interventie, pentru orice parada sau operatie defensiva. Verdictul era imprescriptibil, nu ca un cancer, ci, dimpotriva, ca o insanatosire rapida si totala a geometriei. Aceasta a fost esenta irepetabila a fotbalului jucat de Dobrin: simplificarea, decodificarea unui joc cu prea multe complicatii, picioare, balbaieli si aglomerari, asezarea intr-o claritate scaparatoare, izbitor de logica si frumoasa. Opera de arta ca rezultat al maiestriei ce se bucura de complicatia lumii si ii desface haina, descoperind un trup rapitor. Dobrin a sedus. A deschis, a dictat optimism si a vorbit despre ce se poate face, nu despre ce se poate pierde. Merita sa intelegem, pana nu e prea tarziu. Gascanul asteapta, ca intotdeauna, rabdator, pe un pat de spital. Asteapta ca lumea sa-l prinda din urma.