Pe aceeași temă
Am văzut, în primul rând, „O scrisoare pierdută” de Caragiale, la Teatrul Act, în regia lui Alexandru Dabija, cu o distribuție extraordinară. Nu voi relua un loc atât de comun ca cel care afirmă că autorul Caragiale pare că scrie azi despre societatea în care trăim. Așa e și o descoperim încă mai puternic în această punere în scenă. Ca de mai multe ori în cariera sa, Dabija învie pe scândură, remarcabil, un text clasic în așa fel încât replicile și personajele să renască pur și simplu. Personal, am trăit o bucurie foarte rară să văd cum Trahanache – jucat cu irepetabila efervescență ludică și ghiduşă de Marian Râlea– devine personajul central al piesei, trăgătorul de sfori fals inocent, ancora fatal nemișcată, fixând o realitate agitată, agresivă și derizorie a luptei continue, înșelătoare și istovitoare pentru putere. Întreaga distribuție, de altfel, e fantastică – îl mai notez aici doar pe apoteoticul Agamiță Dandanache, jucat cu dezinvoltura intensă, mereu încărcată de dry humour, de Marcel Iureș. Aplauzele lungi, ropotitoare, de la finalul reprezentației s-au oprit doar când actorii nu au mai ieșit din culise. Este un spectacol de neratat!
Mergând către casă după reprezentație nu am putut să nu mă gândesc însă, pentru a nu știu câta oară, că ea se va juca, din păcate, destul de rar (fiindcă actorii, toți, trebuie să fie disponibili), că Teatrul Act a fost și a rămas o aventură unică și extraordinară a unui grup de artiști în anii ’90 (Iureș, Dabija și Măniuțiu) care au sperat – ca mulți alții – că teatrul de artă independent va avea spații și resurse. De asemenea, mi-am spus că la un asemenea spectacol până și tinerii generației Z pot să găsească motive să vină, în loc să dea curs doar chemărilor la Nibiru, făcute în costum de cosmonaut și pe fond ciclamen de neobositul Selly. De altfel, ce Cațavencu extraordinar ar putea interpreta același Selly, dacă i s-ar da ocazia!
Tot zilele astea m-am văzut cu Ștefania Ferchedău, care, alături de Alina Șerban, a lansat, în 2017, platforma Institutul Prezentului, un program atent curatoriat de expoziții, publicații (P + 4 publications) și explorare pertinentă a unor arhive de creatori contemporani, redate atenției publice. Ștefania mi-a oferit cinci dintre publicațiile lor – trei dintre ele fiind caiete cu imagini și comentariu, tandem între un artist vizual și un scriitor. Rafinamentul și calitatea publicațiilor, atenția curatorială și estetica detaliului sunt impresionante în acest proiect ale cărui resurse trebuie găsite și justificate de fiecare dată după criterii care, din păcate, țin mult mai mult de cantitate decât de calitate.
E tulburător și încurajator, în același timp, să vezi că profesioniști ca Alina și Ștefania, cu vocație excepțională de selecție, se aruncă aproape iresponsabil în eterna incertitudine a vidului vizionar al celor care dețin resursele pentru cultură și, în ciuda obtuzității ambientale, se încăpățânează admirabil să existe și să îi educe pe ceilalți despre prezentul recent al artelor din România. Și să o facă într-un fel plin de convingere, dedicație și de sens.
Institutul Prezentului nu e un exemplu izolat. Atâtea alte proiecte independente de calitate, acelea care, de fapt, alcătuiesc biodiversitatea țesutului cultural din orașe sau din comunități, se zbat neputincioase și se sacrifică sau dispar la întâlnirea brutală cu mediocritatea obtuză a unor decidenți, aceștia fiind lipsiți și de competență, și de viziune. Or, tocmai programele descrise mai sus îndeplinesc, de fapt, rolul de educatori ai inteligenței și, mai ales, ai sensibilității, adică ele conduc un tânăr către emancipare emoțională și către capacitatea de a trăi prin interacțiune, nu doar prin mediere digitală.
Dar pentru ca aceste proiecte să poată câștiga spațiu de expunere și de distribuție, cineva trebuie să le vadă, să le selecteze, să le dea mijloace și să le crească vizibilitatea cu scop înalt, nu cu interes mercantil. Găsesc în altă publicație de la Institutul Prezentului, PARKOUR 05, următoarea declarație revelatoare, dintr-un interviu cu artista Lia Perjovschi: „…noi (n.r., în România) trăim într-o schemă de memorie pe termen scurt, fiecare generație începe, nu avem decât începuturi fără continuitate, fără să construim o memorie de durată, din toate contribuțiile. La noi, toți sunt artiști. Ne lipsesc, din lipsă de educație, celelalte poziții – curatorul, galeristul, managerul, jurnalistul, teoreticianul. Nu ocupăm toate pozițiile de care ar fi nevoie, iar dovada este lipsa instituțiilor, a criteriilor. Vorbesc în mare… acum au început să apară curatorii, galeriștii, dar mai avem până să construim instituțiile”.
Aș adăuga eu aici: mai avem și până să îi educăm pe cei care să conducă aceste instituții. Poate că este, pur și simplu, prea târziu, dar sper că mă înșel.
O altă experiență recentă este aceea a atelierului online pe care l-am făcut la invitația „Forum Apulum” pentru un grup de foarte tineri activiști civici, având ca temă relația dintre cultură și democrație. Deja, este extraordinar că acest subiect și-a găsit locul în programul de ateliere.
Nu pot spune că am fost surprinsă de faptul că niciunul dintre tineri nu auzise de Sidney Lumet sau Louis Malle, dar nici de Bulgakov, Gabriela Adameșteanu sau Mark Rothko. Ceea ce mi s-a părut însă evident este că expunerea lor la artă e foarte redusă în general, cu toate că interesul ar exista. Cei care au comentat sau au răspuns la întrebările mele erau în mod evident dornici să știe mai mult, să afle de ce are vreo legătură arta cu democrația, de pildă. Dar ancorele și referințele culturale ale mele și ale lor erau cu totul și cu totul altele. Interesant și îngrijorător, în același timp, mi s-a părut faptul că păreau să dorească să încadreze totul rațional și tezist, ambiguitatea unei poezii li se părea plictis, iar un pictor abstract… era neclar, ce utilitate ar putea avea?
Sunt convinsă că o cură de muzee, galerii și concerte, ca și câteva lecturi bine alese și comentate cu ei ar fi o binefacere. Dar cine și în ce fel de arhitectură educațională ar face asta și, mai ales, ar avea timpul și resursele pentru asta?!
Personal, eu nu cred că valorile democrației pot fi disociate de cultură, dar a ști că este așa înseamnă să citești, să mergi la teatru și la filme bune, să ai cu cine vorbi despre ele și, nu în ultimul rând, societatea și cei pe care tu îi respecți să legitimeze asta ca pe o esențială valoare. Or, această legitimare fără drept de apel a valorii și necesității scufundării în cultura de calitate a dispărut azi din spațiul în care trăiesc tinerii. Amalgamul de informații și impulsuri la care sunt supuși constant, zilnic, lipsa unor ghizi prin teritoriile artei și a timpului de integrare a întâlnirii cu diversitatea culturii produc o gravă ruptură și o formă de orbire și de închidere a minții. „The closing of the American Mind”, cartea lui Allan Bloom din 1987, pare mai actuală ca niciodată. Doar că „închiderea minții” despre care vorbea Bloom s-a globalizat în Gen Z, iar rețelele sociale au fost detonatoare și fatale pentru ca acest fenomen să capete o foarte mare amploare.
Trăim într-o enormă fragmentare și ruptură generațională, și într-o adâncă indiferență a politicienilor față de cultură și cea mai reprezentativă imagine pe care o am despre noi, cei care încă sperăm că supraviețuirea umanistă mai este posibilă în aceste condiții, e a cuiva care vrea să traverseze un râu țopăind, ca în Tom Sawyer, de la o insuliță de gheață la alta, până la mal. Care mal, asta vom mai vedea.
