TREI registre

Tuberculoza

 John Green este „un scriitor ale cărui cărți sunt premiate și devin rapid bestsellere #1. Împreună cu fratele său, Hank, a creat numeroase proiecte video online, inclusiv Vlogbrothers și canalul educațional Crash Course. Autorul face parte din consiliul de administrație al organizației globale nonprofit de sănătate Partners In Health și a fost unul dintre vorbitorii de la reuniunea la nivel înalt a Organizației Națiunilor Unite privind lupta pentru eradicarea tuberculozei. Locuiește împreună cu familia sa în Indianapolis, SUA. Poate fi găsit la www.johngreenbooks.com sau la www.tbfighters.org, o organizație „care luptă pentru a pune capăt tuberculozei”. Aceasta este prezentarea succintă și foarte inspirată pe care o fac cei de la Editura Trei unuia dintre autorii despre care nu e greșit dacă spunem că este condamnat să aibă succes.

„Totul e tuberculoză” e cel mai recent titlu – marca John Green – tradus la noi. E o istorie (realmente fascinantă) a celei mai letale dintre bolile cunoscute de întreaga omenire și mai mult decât atât: e o istorie „de nișă” prin intermediul căreia J. Green spune istoria mare. Numită cândva „ftizie” (de la grecescul „phtizis” – „consumare”, „ofilire”), tuberculoza a provocat, numai în ultimii 200 de ani, moartea a mai mult de un miliard de oameni; specialiștii în domeniu argumentează că un om din șapte a fost ucis de tuberculoză. Doar între 2020 și 2022, COVID-19 a fost o boală mai letală decât tuberculoza. În 2023, bunăoară, 1.250.000 de oameni au murit ca urmare a tuberculozei. „Lumea în care trăim azi este o rezultantă a tuturor lumilor în care am trăit anterior. Pentru mine, cel puțin, istoria și prezentul tuberculozei dezvăluie nebunia, geniul, cruzimea și compasiunea oamenilor”, notează John Green.

 Dezonoarea

 Lea Ypi ocupă catedra Ralph Miliband de politică și filosofie la London School of Economics. Prima sa carte, Liberă: Un copil și o țară la sfârșitul istoriei, a câștigat premiul Ondaatje și premiul Slightly Foxed pentru cea mai bună biografie de debut și a fost nominalizată la Premiul Baillie Gifford și Premiul Costa pentru biografie. Cărțile ei au fost traduse în peste treizeci de limbi. E, altfel spus, una dintre scriitoarele de top ale Europei de acum, cu o expunere și o explozie pe piața de carte impresionante. Cu, deocamdată, două cărți; numai două cărți! Ambele traduse și la noi, la aceeași editură, Trei, în suita „Anansi” (subdiviziunea „Anansi Ego”). Cel mai recent volum: „Dezonoare. O viață reconstituită”. Un memoir. O carte care pleacă de la o fotografie pe care, cu adevărat, Lea Ypi o descoperă pe rețelele sociale – e o poză cu bunica sa, Leman, aflată în luna de miere, în Alpi, în complicatul an 1941. Totul, 100% real: această fotografie (care e și pe coperta ediției originale a cărții, precum și pe cea a ediției în limba română) a stârnit o adevărată furtună de comentarii – cu multe poziționări critice, chiar jignitoare – pe internet. E, pe de altă parte, o fotografie care deschide ușa spre trecutul larg al familiei autoarei. Căci „urmează o reconstituire palpitantă a trecutului, care ne transportă în lumea dispărută a aristocrației otomane, în perioada formării Greciei și Albaniei moderne, a crizei financiare globale, a ororilor războiului și a începuturilor comunismului în Balcani. În timp ce investighează adevărul despre familia sa, Lea Ypi se luptă cu incertitudinile. Cine este adevărata Leman Ypi? Ce a determinat-o să se mute la Tirana în tinerețe și să se căsătorească cu un socialist care simpatiza cu Frontul Popular, în timp ce tatăl lui conducea un guvern colaboraționist? Și de ce zâmbea în iarna anului 1941?”.

 Prostia

„Dăm de proști la tot pasul: în familie, la birou, pe stradă, la piață, în trafic, printre prieteni și colegi, în instituții, partide, biserici și asociații. Ne amuză, ne enervează, ne plictisesc, ne deprimă, iar uneori sunt chiar chitiți să ne facă rău. Ce ne facem, așadar, cu atîția proști? Cum facem să nu ne strice cheful de viață, să nu ne contamineze, să nu ne prindă în capcana prostiei lor? Și cum evităm capcanele prostului interior care sălășluiește în fiecare dintre noi? Iată întrebări cît se poate de concrete, care țin de acea înțelepciune practică atît de necesară unei existențe cît de cît fericite sau cel puțin senine. Să învățăm a gestiona prostia noastră și a altora are o importanță vitală” – aceasta este deschiderea unui eseu strălucit publicat recentissim de Theodor Paleologu sub titlul „Ce ne facem cu atîția proști?”. Arhitectura cărții include următoarele „paliere”: un avertisment; considerații despre întreita rădăcină a prostiei; mai multe exemple și tipuri de prostie; o problematizare necesară care stă sub întrebarea ce dă și titlul cărții –„Ce ne facem cu atîția proști?”; mai apoi, la aceeași întrebare: soluția lui Socrate; plus soluția cinică; plus soluția epicuriană și prudențială; plus soluția stoică; de asemenea, soluția creștină; și: soluția râsului; plus soluția lui Flaubert; în fine, soluția Paleologu. Apropo de aceasta din urmă: „Ce ne facem cu atîția proști? Eu, domne, îi suport! Îi suport cu stoicism. Nu mă înfurii, nu mă întristez, nu mă revolt. Practic parrhesia, pentru că prostia trebuie denunțată ca atare. Dacă cedăm fie și un milimetru de teren, proștii ni se urcă-n cap. Vorba lui Voltaire: «Ecrasons l’infâme!». Cum? În primul rînd, rîzînd. Printre corifeii stoicismului, am o predilecție pentru Crisip. De ce? Pentru că a murit de rîs. Dacă e să mi se tragă moartea de la proști — așa cum au pățit-o și Socrate, și Cato, și Cicero, și Isus —, tare mi-aș dori să nu fie ca urmare a unui procedeu violent, ci să mor de rîs”.