Pe aceeași temă
Cartea lui Aurelian Craiutu, Liberalism under siege. The political thought of French Doctrinaires, este o provocare la adresa imaginilor standard. Este vorba, aici, de imaginea standard a Doctrinarilor Francezi. Numele de Doctrinari se datoreaza exclamatiei unui deputat, contemporan lor: „Voila bien nos Doctrinaires“ (p. 26), intrucat, in discursurile lor, faceau deseori referinte la „principii“ si „doctrine“. In grupul Doctrinarilor se numara personalitati ca: Royer-Collard, Barante, de Serre, Beugnot, Jordan, Guizot.
Imaginea standard ii prezinta ca oportunisti, ultraconservatori ostili democratiei, sufragiului universal si suveranitatii populare. Din perspectiva lui Aurelian Craiutu, aceasta este o eroare de optica, datorata faptului ca imaginea standard a ignorat aspecte esentiale ale filosofiei politice a Doctrinarilor, refuzand sa re-gandeasca teoriile lor. Acesta este scopul lucrarii lui Aurelian Craiutu, de a re-gandi teoriile Doctrinarilor francezi, avand in vedere contextul istoric si, mai ales, punandu-i in dialog cu autori contemporani lor sau succesori. Asa cum accentueaza autorul, exista familii de asemanari intre diferitele tipuri de liberalism, care se imbina si formeaza, cum ar spune Wittgenstein, „firul“ mai lung al liberalismului. Aceste familii trebuie explorate.
De unde ar putea proveni eroarea de optica a imaginii standard? Raspunsul se gaseste in partea introductiva a cartii si pare evident: este obisnuinta noastra de a ne asculta numai pe noi insine, de a-l ignora pe celalalt in dialogul — imaginar sau nu — cu el. Important este ca acest fapt — aparent minor — a impus lecturii Doctrinarilor un anumit traseu, nu unul fericit. Aici se inscrie imaginea lor standard. De ce se concentreaza autorul asupra provocarii imaginii standard? In primul rand, Doctrinarii s-au departat de istoria narativa („histoire evenimentielle“) de pana atunci si au dezvoltat o istorie filosofica, incercand sa inteleaga originile, principiile evenimentelor istorice. Dar, mai mult decat atat, au avut o contributie extrem de importanta asupra liberalismului prin aparatul lor conceptual, construit pe notiuni ca: „civilizatie“, „suveranitatea dreptatii“, „capacitate politica“, „democratia ca si conditie sociala“ etc. Tocmai aceste aspecte esentiale ale filosofiei lor politice au fost ignorate de imaginea standard.
Cartea este impartita in zece capitole, in care Craiutu „reface“ gandirea Doctrinarilor, principalul personaj fiind Guizot. Pentru a-si argumenta teza, potrivit careia Guizot — asemeni colegilor sai Doctrinari — nu a fost un personaj insignifiant, autorul aduce in prim-plan paralele intre acesta si personalitati asupra carora critica gandirii filosofico-politice a cazut de acord ca au marcat istoria. Aceste personalitati sunt: Tocqueville, Constant si Cortes. Intrebarea este: au avut Doctrinarii Francezi vreo influenta asupra acestor autori? Prezentarea cartii se poate desfasura in jurul celor trei paralele, menite sa evidentieze asemanari de gandire, care nu au fost problematizate pana acum.
Unul dintre conceptele de baza ale gandirii lui Tocqueville este acela de „egalitate a conditiilor“. Ipoteza de la care porneste Craiutu este ca acest concept a fost dezvoltat pe baza teoriei lui Guizot, asupra „civilizatiei“. Demonstratia porneste de la o asemanare, ignorata, intre Guizot si Tocqueville, si anume, faptul ca ambii sunt interesati de principiile, accidentele din spatele evenimentelor istorice, si nu de acea „histoire evenimentielle“. Tocqueville propune a cauta intelegerea Revolutiei in colturile intunecate ale istoriei franceze. Mai mult, pentru el, adevarata Revolutie este una europeana, in miezul careia se afla Bacon, Descartes, Iluminismul. Opinia lui Guizot este asemanatoare, de fapt se pare ca acesta insista asupra ideii ca in analiza faptelor este necesara intoarcerea inspre principiile abstracte. Una dintre ideile importante ale Doctrinarilor, care implica acest lucru, prevede imbinarea dintre filosofie si politica. Intentia lui Guizot, ca si a lui Tocqueville, nu era aceea de a crea o apologie a civilizatiei franceze, ci de a scrie o istorie filosofica a civilizatiei europene. Avand in vedere acestea, Craiutu accentueaza urmatorul lucru: dupa cum se stie, Tocqueville intuise ca o problema importanta era de a termina Revolutia. Pe plan conceptual, una dintre inovatiile sale o constituie ideea de „egalitate a conditiilor“, ce caracterizeaza democratia inteleasa ca si „conditie sociala“, adica diferita de aceea caracterizata prin suveranitatea poporului si sufragiu universal. Dar cum sa fi ajuns Tocqueville la aceste idei? Istoria filosofiei — ca orice alta istorie — arata ca fiecare filosof se ridica pe umerii celor dinainte, ca orice nou mod de gandire nu apare ex nihilo.
Aspectele ignorate din filosofia lui Guizot (si a Doctrinarilor, in general) descopera acele familii de asemanari, demne de explorat, intre gandirea celui din urma si a lui Tocqueville. Astfel, desi nu au alcatuit un partid politic in adevaratul sens al cuvantului, Doctrinarii au avut un rol important in discutiile parlamentare ale secolului XIX, insistand, inaintea lui Tocqueville, asupra necesitatii de a termina Revolutia. Ceea ce rezulta din analiza lui Craiutu este ca la baza teoriei lui Tocqueville asupra democratiei se afla dezbaterile parlamentare in cadrul carora Doctrinarii s-au referit pentru prima data la democratie ca si „conditie sociala“. „s...t ei foloseau termenul democratie pentru a denumi noua societate egalitara — democratie definita in primul rand ca egalitate a conditiilor si egalitate in fata legii, nu ca suveranitate a poporului...“ (p. 105)
De aici, acuzatia ca Doctrinarii ar fi ostili suveranitatii populare si sufragiului universal, fiind catalogati drept „conservatori reactionari“ la principiile democratiei. Ceea ce propun Doctrinarii in locul suveranitatii populare este ceea ce se numeste „suveranitatea dreptatii“.
Intrebarea referitoare la cine ar trebui sa detina puterea astfel incat sa se evite uzurparea acestei suveranitati il apropie pe Guizot de Constant si de Cortes.
Asemanarea dintre raspunsurile lui Constant si Guizot a fost ignorata. Ambii ajung la concluzia ca, pentru a fixa limitele autoritatii, este necesar a nu incredinta suveranitatea in mainile unui individ sau ale unei vointe generale, ci ratiunii, adevarului si legii. In ceea ce il priveste pe Cortes, asemanarea dintre acesta si Guizot este izbitoare. In faza sa liberala, din anii 1830, Cortes si-a construit liberalismul in jurul teoriei lui Guizot despre „suveranitatea ratiunii“, numind-o „suveranitatea inteligentei“, adica, „expresia sublima a dreptatii“ (p.141), asezand-o in contrast cu suveranitatea poporului. Imaginea standard, faurita de critici ai lui Guizot, sustine ca accentul pus pe aceasta „suveranitate a ratiunii“ a golit conceptul de „suveranitate“ de semnificatie politica. Ceea ce imaginea standard nu are in vedere este ca principiile derivate din acest concept isi gasesc expresia in institutiile guvernarii reprezentative, caracterizate prin libertatea presei, dezbateri parlamentare. {i, ceea ce este cel mai important, imaginea standard pierde din vedere ca pentru Doctrinari guvernarea reprezentativa este, intai de toate, un instrument pentru limitarea puterii. Craiutu accentueaza ca cel care a vazut caracterul liberal al teoriei („suveranitatea ratiunii“) lui Guizot a fost un autor antiliberal, Carl Schmitt!
Este interesant cum sunt inlantuite ideile Doctrinarilor, fiecare idee implicand o alta, ceea ce demonstreaza ca aparatul lor conceptual (liberal) este puternic. Astfel, conceptul de „suveranitate a ratiunii “ atrage dupa sine pe acela de „reprezentare“, care implica, la randul lui, conceptele de „capacitate politica“, „educatie“, „proprietate“. Important este faptul ca Doctrinarii re-definesc acesti termeni. Astfel, reprezentarea este definita ca relatia dintre „egalitatea civila“ si „inegalitatea politica“, avand in vedere ca ambele sunt naturale si legitime intrucat favorizeaza competitia intre idei. Toate aceste concepte mentionate mai sus pot fi rezumate intr-un citat al lui Pascal: „Multitudinea care nu se reduce la unitate este confuzie. Unitatea care nu este multitudine este tiranie“. (p. 217)
Comparatiile cu autorii mentionati demonstreaza nu numai influenta pe care Doctrinarii au avut-o, dar mai ales aparatul conceptual intr-adevar liberal, care are la baza ideea, dar nu ideea incongruenta cu realitatea. Ca si in Elogiul libertatii*, lucrul care razbate pe tot parcursul cartii (desi aici nu este mentionat explicit) este urmatorul: dorinta Doctrinarilor francezi nu este de a fi, cu orice pret, liberali, nici aceea de a crea, cu orice pret, o idee, oricat de utopica. „Virtutea de a fi moderat“, aceasta este una dintre principalele lectii pe care Doctrinarii au incercat sa o invete ei insisi si sa ii invete pe ceilalti.
Ca si in Elogiul libertatii, Aurelian Craiutu nu ezita sa recomande intoarcerea inspre filosofia politica, si ea ramura a filosofiei, dar care, spre deosebire de celelalte ramuri, analizeaza viata „non-filosofica“. Iar in cadrul acestei recomandari vaste, isi afla locul o alta: dialogul imaginar, care ne ajuta sa nu ignoram filosofi politici uitati de istoria ideilor, ci sa analizam, sa masuram distanta dintre solutiile lor si ale altora, asemanatori sau diferiti de ei.
