Documentarul ca angajament faţă de societate

În perioada 17-23 martie, la Bucureşti va avea loc cea de-a VII-a ediţie a festivalului de film documentar dedicat drepturilor omului One World România. Publicăm în continuare un interviu cu ALEXANDRU SOLOMON, directorul festivalului, regizor şi producător de film documentar.

One World România a ajuns la ediţia a VII-a. Cum puneţi pe picioare un astfel de festival? S-a ajuns la o „reţetă“ de organizare sau e la fel de greu ca la început?

Problema cu festivalurile de la noi e că n-au niciun fel de stabilitate - din cauza sistemului de finanţare. În fiecare an o iei de la capăt, ca şi cum ai începe aproximativ de la zero. Sigur că ai nişte parteneri stabili şi lumea te ştie, dar, practic, în fiecare toamnă o iei de la capăt. Ceea e şi un avantaj, pentru că nu îţi permite să te plictiseşti, deoarece riscul cel mai mare la festivaluri e rutina şi plictiseala organizatorilor. Sunt festivaluri care îmbătrânesc urât şi altele care reuşesc să se menţină vii.

Ediţia de anul acesta se desfăşoară sub genericul Cine-Luptă. De unde a venit ideea acestui titlu?

De la cinema şi luptă şi de la întrebarea Cine mai luptă?. Am făcut un pic de „arheologie“ şi ne-am inspirat şi din Cinélutte, un colectiv de cineaşti militanţi creat în Franţa după evenimentele din ‘68. Probabil că modelul din ‘68 s-a perimat un pic şi nici noi nu ne identificăm cu acest tip de militantism, dar există ceva care leagă aceste două elemente - cinematografia şi un soi de angajament faţă de societate.

Care sunt secţiunile tematice ale ediţiei din acest an a festivalului?

Secţiunea După 25 de ani e dedicată calendaristic faptului că au trecut 25 de ani de la căderea comunismului şi vine dintr-un soi de dorinţă de a face un bilanţ al postcomunismului. Sunt filme care creează un fel de tablou al traumelor, dar şi al ecourilor comunismului în viaţa noastră de azi.

În secţiunea Rebeli pentru cauze este vorba de activişti de tot soiul. Trei dintre filmele secţiunii vin din spaţiul ex-sovietic, despre grupul Pussy Riot, grupul Femen din Ucraina şi Teatrul Liber din Belarus. Avem apoi un film despre nişte activişti cehi care se opun construcţiei unei autostrăzi, un film foarte interesant, pentru că, până în final, nu ştii dacă strategiile şi practicile lor nu sunt de fapt complet puerile şi contraproductive. În general, am căutat filme care arată toate nuanţele militantismului de tip nou, care în multe cazuri are o tentă de performance foarte puternică.

Secţiunea Statul strâmb vorbeşte despre corupţie în diverse forme şi despre relaţia instituţiilor şi a statelor slabe şi strâmbe cu cetăţenii lor în multe colţuri ale lumii. De exemplu, în filmul Fără energie e vorba despre un „orăşel“ de trei milioane de locuitori din India, care are o problemă legată de alimentarea cu energie electrică: e un cerc vicios, ca şi la noi – oamenii nu plătesc serviciile, compania nu vrea să investească nimic, politicienii folosesc asta numai în campanie şi promit vrute şi nevrute. În mod paradoxal, corupţia e un fenomen foarte greu de prins în film, nu numai pentru că are o latură enigmatică - nimeni nu vrea să se expună într-un act de corupţie -, dar şi pentru că manifestările ei sunt tot timpul destul de abstracte.

În secţiunea Clinica mass-media sunt filme care încearcă să privească maladiile presei. În Viaţă simplă, tehnologie complexă e vorba despre jurnalism cetăţenesc în China. Apoi, avem un film despre relaţia fotoreporterului cu subiecţii lui, care se cheamă Încotro e linia frontului?: Tim Hetherington era fotoreporter englez, nominalizat la Oscar pentru documentarul Restrepo, şi a murit în Libia în 2011.

În fine, prin secţiunea Şi dragostea e un drept al omului ne-am gândit să destindem un pic atmosfera festivalului, deşi nu sunt filme mult mai vesele decât celelalte, pentru că e vorba despre relaţii de cuplu supuse unor presiuni diverse dinspre societate sau autorităţi. Avem cupluri de refugiaţi care nu au statut legal în Europa în filmul 727 de zile fără Karamo, în care unul dintre parteneri e austriac şi celălalt vine din afara continentului şi trebuie să se întoarcă în ţara de origine, relaţia fiind distrusă. Les invisibles e un film despre cupluri homosexuale din generaţii mai vechi, care de obicei nu s-au manifestat pentru că sunt oameni născuţi în preajma celui de-al doilea război mondial.

Retrospectiva din acest an îl are ca protagonist pe Marcel Łoziński. Ce ne puteţi spune despre el?

Marcel Łoziński este un regizor foarte renumit în Polonia şi, cred eu, unul dintre cei mai mari documentarişti la ora aceasta. E un om care face filme din anii ’70, care a fost extrem de critic cu regimul comunist polonez, ceea ce a făcut ca, din 12 filme pe care le-a realizat până în 1981, numai patru să fie difuzate. În 1981, când a venit Legea marţială, Łoziński a preferat să nu mai lucreze decât să trebuiască să lucreze în condiţii de cenzură. A fost foarte apropiat de Solidaritatea, a filmat pentru ei. După ‘89, lumea aproape că nu îl mai cunoştea, dar a făcut câteva filme care l-au readus în avanscenă, dintre care unul a fost şi nominalizat la Oscar – La 89 de milimetri de Europa, un film care se petrece într-o gară, la graniţa dintre Polonia şi Belarus, unde se schimbă osiile vagoanelor, de la ecartamentul european la standardul rusesc, care e mai mare cu 89 de milimetri. Cel mai recent film al lui, pe care îl proiectăm şi noi, Tatăl şi fiul în călătorie, e un road movie în care Łoziński însuşi şi fiul lui, care şi el e regizor, pleacă cu o rulotă în călătorie prin Europa şi pun pe tapet toate problemele care s-au adunat între ei de-a lungul timpului.

Cum e prezenţa românească la acest festival?

Destul de substanţială pentru dimensiunile festivalului. Avem un film în avanpremieră al lui Vlad Petri, Bucureşti, unde eşti?, despre protestele din 2012, din iarnă până la referendumul din vară. E un film foarte frumos şi inteligent făcut despre tot ce a însemnat începutul acestei treziri civice bucureştene, cu toată confuzia ei, cu faptul că oamenii erau foarte divizaţi - un film care ridică multe întrebări şi deschide tot felul de ferestre. Apoi, avem un scurtmetraj în premieră, Toamnă românească, al lui Matei Budeş, despre protestele din toamna lui 2013, stârnite de cazul Roşia Montană. Şi, ca în fiecare an, prezentăm un film în lucru, de data asta al lui Claudiu Mitcu, un proiect care se cheamă Reţeaua, despre criza citostaticelor şi felul în care bolnavii şi rudele lor s-au organizat ca să depăşească incapacitatea statului român de a rezolva problema.

Care mai e starea documentarului românesc şi a prezenţei lui în cinematografe? Anul trecut, niciun documentar românesc nu a fost difuzat pe scară largă în cinematografe.

E o problemă majoră de distribuţie în România, care priveşte nu numai filmul documentar, ci filmul românesc şi european în general, pentru că reţeaua clasică de cinematografe de centru a căzut aproape complet şi există numai săli în mall-uri. Or, proprietarii de mall-uri acceptă foarte greu altceva decât film american. Dacă mai vii şi cu un documentar, e extrem de greu.

Starea documentarului românesc e la fel de proastă ca a filmului românesc. Anul trecut a fost o singură sesiune de finanţare, practic era din 2012, când a fost anunţată, şi s-au dat rezultatele în primăvara lui 2013. Oricum, au fost bani puţini, deoarece piaţa de publicitate a căzut şi fondurile de la CNC sunt alimentate din asta. Următoarea sesiune s-a anunţat în decembrie 2013, rezultatele nu
s-au dat nici acum, deci sunt nişte pauze de finanţare uriaşe. Televiziunea publică nu-şi face deloc treaba, pentru că e abandonată de toată lumea, de politicieni în primul rând şi, nu în ultimul rând, de public. Încercările de a avea TVR ca partener în coproducţiile de documentar se fac în măsura bunăvoinţei oamenilor din interior, dar, altfel, nu există nicio strategie. Mai există HBO România, care produce două-trei documentare pe an. Dar pentru o ţară de 20 de milioane de oameni e cam puţin. În Polonia se fac între 70-100 de filme anual, cu sprijinul televiziunii publice în primul rând, dar şi cu sprijinul HBO şi cu fonduri publice.

Între producţia de film şi organizarea de festivaluri, dvs. mai aveţi timp să faceţi film?

Timp mi-aş face, dar nu prea reuşesc să obţin finanţare. Am un film la care lucrez de doi ani şi jumătate şi care nu e nici acum finanţat. E un subiect mai dificil, se petrece în Caucaz, dar e şi un moment extrem de prost în producţia de film din Europa. Apoi, coproduc şi filmez un lungmetraj documentar al lui Răzvan Georgescu despre migrarea saşilor şi şvabilor din România sub Ceauşescu. E interesantă toată partea de investigaţie istorică, dar şi repercusiunile de astăzi, pentru că sunt peste 200.000 de oameni care au plecat, e o populaţie care a rămas cu o traumă şi cu nişte sechele. E un film foarte uman şi interesant pentru lumea de azi, vorbeşte despre identitate, despre preţul strămutării. Sperăm să fie gata la vară.

Interviu realizat de RĂZVAN BRĂILEANU