Pe aceeași temă
În amalgamul inegal și excesiv de evenimente culturale ale acestei toamne, este foarte greu să decizi ce spectacole, ce expoziții, ce concerte și ce evenimente vor fi, cu adevărat, interesante și te vor pune pe gânduri.
Cele două reprezentații la care mă opresc și pe care le-am văzut recent, unul la Teatrul Dramaturgilor (Bobi Pricop, text Doru Vatavului, „Anticlimax”), altul, la CNDB (Mihai Mihalcea - „Sweet spot - din mijlocul terorii”), se dovedesc două asemenea ocazii.
Ambele ar putea fi plasate foarte bine sub genericul declarațiilor lui Mihalcea: „Este furia mea căreia îi dau forma, ludică și plină de autoderiziune (…) Râd ca să nu urlu.”
Pentru spectator, surpriza acestor spectacole e cu atât mai profundă cu cât ele aduc împreună întrebări și neliniști comune și o fac în formule surprinzătoare, legate de o logică irațională, poetică. Nici Pricop, nici Mihalcea nu își propun să afirme, ambii își propun doar să chestioneze și să se autochestioneze. Iar întrebările ne unesc pe noi toți – artiști și spectatori. Ambele se plasează, de fapt, într-un in-between dintre ceea ce trăim și ceea ce gândim despre ce trăim. Ambele spectacole au această direcție monologală întreruptă de constatarea singurătății maxime. La Pricop, autorul și actorii conversează, dar nu se înțeleg. La Mihalcea, protagoniștii trec unul pe lângă celălalt, dar trec și pe lângă realitate, există doar în discursul propriu, își declanșează și calmează momentan propriile crize, adânci și aparent nerezolvabile.
Ambele spectacole sunt - da, e o expresie banalizată - reflectarea dezarticulării și a disperării omului în lumea de azi. Ele oglindesc o adâncă fractură. Și arată de ce această fractură reproduce și adâncește singurătatea, dându-ne impresia că aparținem unor bule. Dar bulele nu sunt comunități. Sunt iluzia unei comunități.
Pentru a înțelege mai bine ce singularizează aceste două creații, să facem un scurt istoric al autorilor.
Mihai Mihalcea reprezintă o prezență fundamentală în dinamica dansului românesc contemporan, de ani buni. E un creator a cărui carieră reflectă atât zbuciumul, cât și efervescența culturii postcomuniste. În anii ’90, un moment critic al reconfigurării spațiului coregrafic al dansului contemporan din România, Mihalcea, împreună cu Vava Ștefănescu și atrăgând alți dansatori și coregrafi, a fondat MAD, un proiect emblematic ce a inaugurat o paradigmă a libertății creative și a dezbaterii culturale.
MAD a fost pentru comunitatea coregrafică din România un spațiu esențial de libertate și experiment, o veritabilă gură de aer proaspăt într-un peisaj artistic încă dominat de conservatorism și rigori instituționale. În contextul anilor ’90, când energia transformărilor sociale cerea un limbaj nou, MAD a oferit coregrafilor un cadru în care corpul și mișcarea nu mai erau simple manifestări estetice, ci instrumente critice de explorare a identității, istoriei și vulnerabilităților colective. Sub auspiciile unei agende interdisciplinare, comunitatea coregrafică a găsit în MAD un teren fertil pentru dialog între dans, teatru și performance, unde granițele se estompau, iar creativitatea devenea un act de rezistență culturală.
Spectacolele lui Mihai Mihalcea se disting încă de atunci printr-un gest intuitiv, aproape visceral, care străbate convențiile teatrale pentru a se conecta direct cu condiția umană. Ele sunt o adevărată pledoarie pentru asumarea vulnerabilității, mixând cu rafinament ironia, poezia și subversiunea. În această moștenire, Mihalcea devine nu doar un coregraf, ci și un etnograf al timpului său, al lumii pe care o răscolește în fiecare reprezentație. În acest sens, Mihai Mihalcea este un artizan al conexiunilor dintre memoria colectivă și pulsul contemporaneității.
El a reinstrumentat dansul contemporan românesc, conferindu-i o dimensiune interogațională profundă. De la „Despre fluturi fără aripi” (1994) - grupul Marginalii la colaborarea cu Eduard Gabia pentru „My presence, proof of time” (2006) la New York, la „My song, best shoes, the cake, first flight, my friends, the passport and the work I do” – teatrul Silezian al dansului din Polonia, la transformarea sa în Farid Fairuz și la direcția executivă și, apoi, artistică a Centrului Național al Dansului, Mihalcea propune de fiecare dată un spațiu în care trupurile devin pretextul expresiei unor conflicte estetice și sociale, unde jocul dintre control și dezmătuire, între solemnitate și ironie conturează o estetică a dislocării. Pentru el, coregrafia se
scurgea dincolo de liniile precise, pentru a se dizolva în ritmuri fragmentare, propunând o experiență amplificată de prezență și implicare.
De altfel, ce aducea nou MAD în anii 1990 nu era doar un nou limbaj scenico-coregrafic, ci o atitudine: una a asumării fracturii ca punct de plecare pentru reinventare, un apel la libertate expresivă ce a inspirat o întreagă generație.
În stilul unei povești spuse cu un suflet critic și emoționant, MAD reprezintă o cotitură importantă, o mișcare care, prin scandal, tensiune și surpriză, a redefinit ceea ce dansul contemporan putea fi în România, pregătind terenul unui dialog performativ și interdisciplinar profund, cu ecouri până în zilele noastre.
Regăsim toate acestea în „Sweet spot”, performance în care, acompaniat de excelentul Răzvan Omotă, Mihalcea nu numai că parcurge întreaga partitură a temelor sale preferate, dar ajunge și să transmită un strigăt de îngrijorare tulburător, pe parcursul întregii reprezentații. Umorul scenelor e intens și dulce-amar, mesajul transpare acompaniat de comentariul ironic, mereu. Alăturarea dintre dansul lebedei și destrămarea urbană, dintre răsărit și foarte lungul șir de atrocități pe care, de-a lungul istoriei, le-au adus războaie distrugătoare (pentru că nimic nu s-a schimbat, de fapt), cowboyul ridicol care cântă pe un fundal cu imagini de dronă de ultimă generație…
Între stand-up comedy și scuturătura existențială, între grație și contemplarea urii umane, între realitate și fuga de ea respirând un drog din pungă, „Sweet spot” e un spectacol care trebuie neapărat văzut acum, când ecranele ne inundă și ne lichefiază gândirea, radicalizându-ne în același timp atitudinile. E un bun remediu împotriva nebuniei care ne paște.
În cazul „Anticlimax”, regizat de Bobi Pricop, problematica e similară, dar abordarea plonjează mult mai adânc în autoironie și farsă.
Debutul artistic al lui Bobi Pricop se înscrie într-o regândire a convenției teatrale. „Jocuri în curtea din spate”, spectacolul său de licență, preluat cu succes la Teatrul Act, explorează spațiul scenic ca pe un teren liber de experiment. De la acest prim contact cu publicul încolo, Pricop a transmis o stare de reinvenție continuă, un impuls creator în care corpul și tehnologia intră într-un dialog provocator.
Ulterior, producții precum video-poemul performativ „EXEUNT” au confirmat înclinarea pentru inovație. Prezența actorilor și multimedia se întâlnesc pentru a destrăma granițele stricte dintre imaginea proiectată și imaginea reală. Forma, mediul ales, devine explorare a identității și a relației cu tehnologia. În acest sens, Bobi Pricop este o voce care își revendică libertatea de a construi forme de comunicare hibride, în care publicul este invitat să participe, nu doar să privească.
Pricop provoacă, destabilizează și, poate, încearcă să vindece rupturi estetice și sociale. Prin urmare, debutul și evoluția regizorului confirmă o interogație reluată cu încăpățânare asupra cadrelor prea rigide, a convențiilor devenite stereotipii și a determinismului performativ simplist.
„Anticlimax” este exact asta. Un spectacol care expune narcisismul social și individual al societăților actuale, penibilul autodeclarativ al pretenției de a fi creator, abisul banalităților pe care le spunem și ni le spunem. E un spectacol pe cât de inteligent, pe atât de plin de haz. E un haz amar, e drept, dar autoderiziunea ne e tot mai necesară. Ca și la Mihalcea, ludicul e prezent și, fiindcă Bobi Pricop însuși e personajul propriei sale luări în balon, grupul de actori e obligat să navigheze această realitate paralelă care trece de la amintiri din copilărie prin dezastrul ecologic al planetei și mood-urile nemulțumite ale regizorului impersonat de el însuși.
E distractiv, e pe alocuri exploziv și, da, te face să te gândești la spectacol mai multă vreme după ce îl vezi. Îl recomand, cu tot profilul atât de „ascuns” al Teatrului Dramaturgilor, la care se joacă.
În concluzie, explorați ceea ce se poate vedea în teatre, galerii și alte locuri culturale pe care le înghite marketingul agresiv al unor evenimente mai puțin răsplătitoare pentru minte și pentru suflet. E ca răsăritul acela de soare din „Sweet spot” pe care trebuie să îl vedem în spatele bombelor. E ca hohotul de râs pe care ni-l provoacă absurdul aruncării cu conserve de roșii în capodopere din „Anticlimax”. Mulțumesc pentru două seri foarte pline de sens, domnilor!
