Dominoul conștiințelor

Cândva se vehiculau Viețile sfinților, bio­grafii exemplare menite să forjeze com­por­ta­mente – ce-i drept, rapid plasate pe un pat al lui Procust propagandistic, de­ve­nite din tribulații exis­ten­țiale rețetar canonic, răs­plătit, cu secole înaintea blockbusterelor holly­woo­diene, cu un succes pla­ne­tar. Hagiografii au fost sce­nariștii epocii lor, pricepuți să stoarcă emoții și să adu­că zvâcniri conștiințelor. Au mai aprins imaginația și gestele cavalerești, mai pu­țin atente la detaliile sor­di­de ale războaielor cât la poza eroică a pro­tagoniștilor. Când Europa a intrat în mo­dernitate, asceților, mucenicilor ori vă­du­velor pioase le-au luat locul inventatorii, exploratorii ori pedagogii – apostolii pro­gresului. Între timp, îndoieli corozive au schimbat sensul exemplarității în favoarea antieroilor: mai incoerenți, mai con­tr­a­dic­torii, mai derizorii, mai meschini, mai răi chiar. Fiindcă ceea ce s-a schimbat e per­cepția noastră morală. Binele nu mai e ce a fost – nu știm prea bine ce a devenit, dar câteva noi criterii au ajuns aproape eli­minatorii: să nu fie revendicabil – avem de­ja oroare de prețiozitățile unui sistem –, să nu fie definitiv – ne terorizează plictiseala –, să fie banal – consumăm basmele post­mo­derne ca pe o tonică distracție, dar altfel ne-am adaptat comod la mlaștina realității –, să fie controversat – un gust accentuat în vre­muri democratice. Dar cel mai sur­prin­zător criteriu ar fi fost cândva de neîn­chi­puit: să nu fie exemplar. Ceea ce presu­pu­ne că apariția sa nu poate fi decât inefabilă – nu în sens spiritualist, ci sceptic. Cu alte cuvinte, binele nu are rațiuni suficiente, survine mai mult ca un accident – salutar, desigur, dar stingher. A redevenit – pers­pec­tiva evanghelică cam asta era – o ex­cep­ție (secular) miraculoasă. În conse­cin­ță, ne poate mișca, dar nu inspira.

Ciudat bine, dacă nu ne îndrumă. Într-un astfel de climat – pentru nu puțini, descurajator –, unii și-au asumat o (parțială) res­taurație etică. Exemplaritatea și-a recăpătat anumite virtuți, iar binele nu mai e doar de aruncat (smerit) în ma­re – poate constitui un ferment nu numai pentru o conștiință, ci mai ales pentru un insolit domino uman. Conștiințele se pot din nou poziționa în configurații dra­ma­tice de o versatilitate bine temperată, ast­fel încât prefacerea să fie nu doar un trompe-l’oeil. Fiindcă despre aceasta este vorba: chiar are sens, pentru un om, schimbarea? Sau are de-a face doar cu me­tamorfoze flatante, dar prolixe? Dacă între cel dintâi și cel de pe urmă legătura e (dia­lectic) nesemnificativă, orice miză morală mai serioasă se risipește. Într-un astfel de climat instabil – unde orice ipoteză pare ha­zardată –, a urmări subtila fiziologie a con­științelor presupune – intelectual vor­bind – a vâsli împotriva curentului. E ceea ce fac, în cinematografie, frații Dardenne. În primul rând, își aleg personaje cu trau­me sociale: copii abandonați, șomeri, dro­gați, deținuți, imigranți. Dar, în loc de a denunța, cu nobil patos militant, ei se de­dau, fără jenă, unei (azi) rare metafizici vi­zuale – repetata traversare a unei străzi in­tens circulate către un mizer adăpost im­provizat pe malul râului, de pildă, vor­beș­te mai precis despre condiția umană decât o întreagă eseistică cu pretenții. În plus, cei doi regizori redescoperă o tonalitate tra­gică de care ne cam dezobișnuisem: ino­portuna substituție. Adap­tați la un anumit curs (prag­matic) al vieții, si­tuații im­previzibile (moral) ne obli­gă la substituții in­con­fortabile – roluri inedite, cu exigențe pentru care nu eram tocmai pregătiți.

E ceea ce se întâmplă și în Fata necunoscută: o tânără doctoriță de cartier, cu un ne­așteptat sentiment de vi­novăție, se încăpățânează să afle iden­ti­tatea unei moarte, o imigrantă africană. Pentru a-și gestiona activitatea profe­sio­nală, supusă presiunilor nu doar medicale, ci și emoționale, încercase să instituie mici reguli protectoare. Să nu te grăbești să deschizi ușa cabinetului după înche­ierea programului, de pildă. Întâmplarea a făcut ca cea care sunase (o singură dată) la interfon să-și rateze, astfel, supra­vie­țuirea. Doctorița își petrecea ultimele zile la acest cabinet cu pacienți (social) pro­ble­matici, cariera sa fiind, în alte orizonturi, extrem de promițătoare, departe de nea­junsurile unei practici expuse și insu­fi­cient recompensate. Culpabilitatea – pen­tru mulți, exagerată, dacă nu chiar trasă de păr scenaristic – o întoarce din drum: își va asuma mahalaua, dar mai ales adao­sul afectiv al rolului. Nu-și va mai cenzura empatia, dezvrăjită în privința neutralității protectoare, și chiar își va asuma riscuri. Fata necunoscută, o prostituată con­tro­lată de interlopi, pare o victimă predes­tinată: chiar și sora sa se va lepăda de ea – un doliu, la urma urmei, terapeutic pen­tru gelozie. În cele din urmă, doctorița va deveni – horribile dictu – devotată unei meniri ingrate: va ajuta chiar în pofida celor vizați. Precum în cazul unui drogat ori al unui adolescent rebel, împotrivirea în­cepe de la cel ce trebuie ajutat. Nu indi­ferența semenilor, nu răceala instituțiilor, ci noi înșine ne suntem cel mai înverșunat dintre dușmani. Iată un adevăr pe care preferăm, strâmbând din nas, să-l esca­mo­tăm. Victimizarea e mai la îndemână – așa a apărut Raskolnikov, forjat de indignarea autorului împotriva violenței prea ușor scuzabile. De altfel, Dostoievski e unul din­tre reperele fraților Dardenne – în Co­pi­lul, nu întâmplător pe tânăra mamă, ca­re-i va provoca delincventului tată căința necesară autodenunțării, o cheamă (tot) Sonia. Dar dacă scriitorul rus se concen­trase – mai patetic – pe dramatica dilemă din inima omului, cei doi belgieni nu zăbovesc mai deloc asupra interiorității, interesați în schimb de raporturile dintre conștiințe, de dialectica potențării lor.

Imagine din filmul Fata necunoscută, în regia fraţilor Dardenne

Jenny își asumă un devotament nu foarte pretențios – o solicitudine ușor extraprofesională –, dar parcă vetust. Seamănă cu cel de venerabil preot de țară – departe, însă, de ha­lucinanta turmentare à la Bresson –, nu doar preocupat de turma încredințată – precum alți, mai noi, substituți laici –, ci și convins că binele nu e o vorbă goală. Cel puțin cât să-i provoace și pe alții să-l re­cunoască. A face binele e un îndemn ușor de otrăvit – adeseori se insinuează ca­nonizarea unor atitudini (contestabile) în detrimentul unor revelații (inconfortabile) –, dar a-ți asuma desfășurarea unui proces încă indecis poate avea consecințe sur­prin­zătoare. Determinant e să începi inves­ti­gația (existențială) – într-o altă dispoziție, Jenny ar fi putut deschide ușa la timp și ar fi evitat, probabil, drama. Dar filmul vi­zează nu profilaxia, ci terapia: după ce răul s-a produs, când binele are deja doar miza răscumpărării. În același timp, putea exista un alt motiv - și mai puțin cul­pa­bilizant – pentru a nu deschide, astfel în­cât se cuvine să privim resortul inițial ca instrumental: semnificativă nu e reparația – condamnări și absolviri –, ci trans­for­marea celor implicați. În fond, doctorița nu caută vinovatul, ci un nume. De pus pe un mormânt, dar și în inima celor ce au cunoscut-o: a bătrânului căruia fiul îi mai procura, din când în când, târfe, a ado­lescentului care-și acoperea, spas­mo­dic, tatăl, a polițistului mai interesat de informațiile interlopilor decât de un ca­da­vru anonim, a stagiarului în criză de vo­cație care sărise (inutil) să-i deschidă, chiar a surorii încă orbite de gelozie. Pen­tru a accede la nume, a folosit un chip (im­pri­mat), prilejuind o eboșă de întâlnire fa­ță către față – o cale la care recursese și San­dra, muncitoarea pe cale de a fi con­ce­dia­tă, în Două zile, o noapte. Acum nu mai e vorba de ispita unui câștig – al tău contra al ei –, ci de intenția (inițial le­gitimă) de a-ți proteja apropiații. Grija de a nu-i ex­pu­ne, oprobriului sau pedepsei, ori chiar te­meri mai meschine. Recu­pe­ra­rea iden­ti­tății pierdute a fetei trece, ine­vitabil, prin­tr-o (dureroasă) reconstituire a faptelor (oricât de anodine) – mai bine zis, a rapor­turilor pe care cei implicați le-au avut (ori­cât de tangențial) cu aceasta. Te­renul gli­sant pe care s-a produs drama e cel al iden­tităților de substituție: pros­ti­tuată – ca­re nu se cuvine să refuze –, imi­grantă – mai vulnerabilă –, negresă – nea­se­­mă­nă­toa­re. Între nume – o convenție amo­rală – și poreclă – o circumscriere, apre­ciativă sau depreciativă –, omul e sfâșiat parcă ire­­me­diabil. Cel dintâi pare dispus să nu țină cu totul cont de cea de-a doua: e o șansă (re­petată) de redefinire (morală), o îngă­duin­ță (abisală) sau o pal­mă dată oricăror pre­ju­decăți? Altfel spus, numele pare să sal­ve­ze ceva dincolo de orice nuanță de por­tret. Oricum, între a fi (pur și simplu) și a fi cumva, războiul cultural e încă acerb.

Exemplaritatea lui Jenny nu îi vizează pe cei care, precum noi, doar îi urmărim mișcările, ci pe tovarășii ei de tramă. Nu ne arată ce să facem, ci transformă o fugă a conștiințelor într-un domino revelator – e drojdia, dacă preferăm o metaforă mai de demult. Îi plasează în tensiuni nu doar ago­nice, ci și salutare. E exemplară în mă­sura în care desfide memoria – pentru ca aceasta să-și rescrie narațiunea.

Indiscutabil, frații Dardenne fac parte din categoria regizorilor/autorilor ca­re privilegiază conștiința – deși viața curge și fără ca aceasta să-și exhibe dilemele. Alții sunt mai sceptici în ceea ce-o privește, definindu-i diferit func­ționalitatea – deranjați, în general, de insinuantul ei moralism. Pentru a înțelege mai bine distincția, să apelăm la un recent exemplu autohton. În Sieranevada, paras­tasul în familie reunește personaje dintre cele mai diverse, fiecare având prilejul, în pălăvrăgeala de rigoare, să-și exhibe, mai mult sau mai puțin, frământările. Unul e preocupat de conspirații informaționale – adevărul despre 11 septembrie trebuie să fie altul, fiindcă suntem, dintr-un motiv ocult, mințiți. Altul e anxios, deși nu răz­boiul, la care participă, pare să fie cauza. Unul are un mariaj un pic obositor, mai mereu solicitat de gestiunea micilor diver­gențe cotidiene – îl bănuim de duplicitate, dar nu merge mai departe de o vagă insi­nuare. Altul conviețuiește cu scandalul de­ja public – prin isteria consoartei – al infi­delității sale senile. Una se simte vexată de crimele comunismului, iar alta de apu­sul idealurilor acestuia. Unul se confruntă cu șantajul matern al soției, iar altul are dubii apocaliptice. Sunt acestea probleme morale? Desigur, pentru cine acceptă o ontologie forte – nu lipsită de ispite to­ta­litare – a eticului, orice situație poate as­cunde astfel de rădăcini. Mai strict vor­bind, însă, acestea nu țin de etic. Țin, mai degrabă, de psihologie, de gnoseologie, de ideologie, de teologie. Putem înțelege con­știința într-un sens mai larg, ca pers­pectivă a complexității planurilor reali­tă­ții, ori într-unul mai restrâns, ca specia­lizare etică. Unii – ca frații Dardenne –, de­parte de a reduce orice la aceasta din urmă, îi recunosc o miză aparte. Fiindcă nu suntem responsabili față de alții în ge­neral, ci în contexte constrângătoare. Ca într-o înlănțuire de domino. Asupra unor astfel de constrângeri – consideră ei – me­rită să ne aplecăm cu precădere.