Dosarul Eliade

Catalin Avramescu | 01.03.2006

Pe aceeași temă

La inceput am crezut ca este ceva in neregula cu recent publicata biografie a lui Mircea Eliade. Citisem peste jumatate din cele 700 de pagini scrise de Florin Turcanu si tot nu intelegeam. Vedeti, nu sunt un expert in Eliade. Dar cred ca stiu ce inseamna o biografie. Din punct de vedere tehnic, lucrarea lui Turcanu este impresionanta. Nu stiu cati cercetatori romani pot scrie o asemenea carte, atat de riguros documentata si atat de sobra si plauzibila in concluziile sale. Insa ceva nu se lega. In cele din urma, am inteles. Problema nu este atat cu biografia. Problema este cu obiectul sau de studiu.

Exista, pe scurt, doua feluri de biografii. Una, care nu are nevoie sa isi justifice obiectul cercetarii, pentru ca este evident. Pentru o biografie a lui Hitler sau a lui Napoleon nu e necesar sa clarific care e semnificatia istorica sau culturala a subiectului. In caz ca cineva nu stie deja, ea va rezulta oricum din materialul prezentat. Cand trimiti cateva milioane de soldati sa asalteze Rusia, biograful tau nu va avea nevoie de prea multe cuvinte pentru a formula acel “De ce?”.

Daca insa scriu despre Jean Barbeyrac sau despre Robert Molesworth, am datoria, ca biograf, sa aduc o explicatie. Am ales doua exemple de oameni remarcabili, importanti in domeniul lor, dar necunoscuti chiar si de publicul cultivat. Asadar, o biografie nu trebuie sa fie doar un dosar, oricat de minutios alcatuit, al unui autor. O biografie este o opera de reflectie, una din care sa putem extrage semnificatia culturala reala a subiectului nostru.

Or, aici e dificultatea cu care se confrunta, bag de seama, orice biograf al unui personaj ca Eliade. Se presupune ca statutul subiectului sau e de la sine inteles. Dar este oare?

Acesta este, cred, “pacatul originar” al biografiei lui Florin Turcanu, anume ca presupune ca “se intelege”, desigur, ca Eliade este un fel de icon cultural. El chiar este, pentru o buna parte a publicului romanesc. Dar biograful nu trebuie sa joace “pentru galerie”. El are un criteriu - adevarul. Care este adevarul despre Eliade, atunci?

Eu nu vin din directia studiilor romanesti. Poate e un dezavantaj. Criteriile mele sunt cele comune. Ceea ce astept eu de la o biografie nu e nici un denunt, nici un act de adulatie. Vreau sa inteleg de ce personajul X e semnificativ pentru o cultura data. Exact acest lucru mi-a scapat citind biografia scrisa de Florin Turcanu.

Mai mult de jumatate din aceasta carte trateaza chestiunea anilor de tinerete ai lui Mircea Eliade. Nu am inteles de ce acei ani sunt atat de importanti in economia personajului cultural Eliade. Mai ales avand in vedere ca anii profesoratului la Chicago, aproape trei decenii, nu beneficiaza decat de a sasea parte din lucrare.

Stiu raspunsul lui Florin Turcanu, pe care il pretuiesc si ca prieten, si ca istoric. E vorba de clarificarea faimoasei chestiuni a angajamentului legionar al lui Eliade. E drept ca probele aduse de biograf sunt de natura, cred, de a pune capat controversei, iar acest lucru trebuie salutat si apreciat. Totusi, ma tulbura ceva aici.

Ce conteaza? Adica, ce conteaza ca Eliade a fost intr-adevar un adept al Garzii de Fier si ca apoi s-a chinuit ani de zile, pana la finele vietii, sa mascheze aceasta adeziune?

Nu as vrea sa fiu inteles gresit. E limpede ca angajamentul lui Eliade fata de o virulenta si criminala forma de fascism este o grava eroare morala. Dar Florin Turcanu stie mai bine ca subsemnatul ca in acea perioada mii de alti intelectuali, ca sa nu mai vorbesc de milioane de oameni aparent normali, au aderat la fascism. Privind in urma, noi intelegem acum perversitatea si consecintele acestei adeziuni. Insa de ce povestea lui Eliade ar fi semnificativa? El era pe atunci un marunt aspirant pe scena culturala, un nimenea in raport cu adevaratii lideri ai Legiunii. Nu rezulta de nicaieri ca Eliade ar fi jucat un rol de prim-plan in acea tragedie istorica. El a plecat ca functionar diplomatic, intr-un post comod, de unde era un simplu observator al evenimentelor. Unul lipsit de luciditate, de altfel, dovada felul in care se declara un admirator al dictatorului Salazar.

Ce ii reprosez eu lui Turcanu e ca nici nu a incercat sa il cantareasca pe Eliade cu justa masura. Dimpotriva. El presupune, ca si criticii si admiratorii locali ai lui Eliade deopotriva, ca e o miza majora aici.

Eu cred ca e vai de cultura pentru care un personaj cum a fost Mircea Eliade in anii de pana la finele razboiului e ceva demn de atata atentie. In fond, ce aflam din dosarul Eliade pe care il strange Turcanu? Descoperim un personaj obsedat de propria cariera, un romancier mediocru, un caracter revendicativ si egolatru. Calatoreste in Europa pe banii familiei si se declara adeptul unui impostor sinistru, Nae Ionescu. Face lucruri pe sfert si pe jumatate, cum ar fi sa stea in India fara sa invete bengali, limba in care profesorul sau isi tinea cursurile. Nu publica mai nimic de valoare certa pana pe la 40 de ani. Se “indragosteste”, dar se desparte de “iubitele” sale, pe motiv ca il incurcau de la studii. Dar asta nu il impiedica sa piarda timpul scriind despre ele romane cu cheie, unde reia povestea lor intima, pentru uzul publicului. Un personaj care, ironic, a inceput prin a sustine extremismul de dreapta, pentru a sfarsi prin a da o ocupatie comisarilor corectitudinii politice.

Dupa toate standardele rationale, “tanarul” Eliade nu era in nici un caz un icon cultural. Si nici nu inteleg cum a devenit vreodata unul. In orice caz, nu din cartea lui Florin Turcanu. Dupa ce Eliade a ajuns in Franta, dupa finele celui de-al doilea razboi mondial, el a publicat o serie remarcabila de studii de istorie a religiilor. El isi merita reputatia de specialist, confirmata si de cariera de la Universitatea din Chicago. Dar acelea sunt studii precise, cum e cel despre samanism. Ele au avut si au si acum detractorii lor de marca, asa cum de altfel Turcanu recunoaste.

Eu nu vreau spun ca Eliade nu merita o biografie. Dar as fi vrut sa inteleg ce este atat de special in scrierile lui Eliade sau in viata sa. In cazul lui Noica sau al lui Eugen Ionescu, sunt amplu lamurit. Dar in cazul lui Eliade? Am intregul respect pentru Eliade ca specialist. Dar ca mare personaj cultural? Unde sunt meritele lui, dincolo de cele cateva lucrari de specialitate stricta, cu semnificatie mai curand profesorala?

Exista un mare gol, cred, in aproape orice biografie a celor care au marcat, in acea perioada, destinul culturii romane. Aproape nimeni nu a luat in serios valorile lumii anglo-americane. Aproape toti au cautat adevarul fie in Codrii Vlasiei, fie prin Punjab sau pe la Berlin. Asta intr-o perioada in care  englezii si americanii au devenit ultima speranta a lumii libere. Si in conditiile in care e oricum imposibil sa ne imaginam, chiar si in prezent, o viata prospera, libera si civilizata in exteriorul valorilor liberalismului si parlamentarismului anglo-saxon. Moral, politic si cultural, aceasta e o mare eroare a elitelor romanesti. Este o vina pe care ele nu si-au asumat-o niciodata. Eliade a fost unul din cei vinovati de aceasta orbire istorica. El a perpetuat pana la finele vietii aceasta viziune suspicioasa, daca nu chiar ostila, la adresa lumii occidentale si, mai ales, la adresa britanicilor.

Dincolo de ce a gandit si a scris el, Eliade a devenit apoi un port-stindard al acestei culturi incruntate si marginite care a fost si inca este, acum, cultura romana. O cultura intr-un picior, greu de recunoscut ca atare de elitele lumii libere.

Pe cand eram student, am avut un coleg, un individ ciudat, care s-a lasat apoi de facultate, a ajuns pictor de biserici, din cate am auzit. Am fost odata sa il vizitez in mansarda lui. Avea pe perete o poza a unui individ cu pipa, am crezut ca e tatal sau. Am aflat dupa aceea ca era o poza a lui Eliade.

Asta e cultura de mansarda pe care o serveste cultul lui Eliade. Un cult intretinut si de la dreapta, si de la stanga. Unii exaltandu-l, altii injurandu-l. Eu cred insa ca avem lucruri mai bune de facut decat sa ne lasam crucificati intre Zelea Codreanu si Jacques Derrida.

Noi avem un public pentru care tribulatiile biografice ale unui Locke, Jefferson sau Montaigne nu inseamna nimic. Unul care ii tine mai aproape pe maharajahi si taranii din tina decat pe negustorii olandezi sau pe moralistii scotieni. Unul pentru care Fanarul este mai presus decat Westminsterul. Oare Eliade si generatia lui nu au nimic sa isi reproseze aici? Oare admiratorii lor nu au a-si face nici un proces de constiinta? Eu cred ca dosarul lui Eliade pe care il avem acum in fata ne demonstreaza ca ar fi cazul sa inceapa sa se trezeasca la realitate.

TAGS:

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: redactia@revista22.ro

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2024 Revista 22