Două caiete

Toate bufnițele este un roman excelent și foarte bine scris (câtuși de puțin „manierist“), pe o pendulare inteligentă între setul de experiențe ale unui personaj copil în al doilea război și traversând socialismul real românesc – și cel al unui învățăcel, al lui, care își obține cartea de identitate în zvăpăiații ani 2000.

Între prozatorii generației sale, Filip Flo­rian ocupă un loc central, tocmai prin particularitățile impuse dintr-o dată, de la debutul editorial, pe cât de mult amâ­nat, pe atâta de aclamat cri­tic și public.

Se crede că afirmarea unui tânăr scriitor este con­se­cin­ța unei concordanțe între așteptările unui anumit mo­ment literar și cartea sau căr­țile care le împlinesc în cea mai mare măsură. Ar fi suficient ca „oferta“ să cu­pleze cu „cererea“ pentru ca, într-un fel de economie de piață culturală, autorul respectiv să se impună rapid, trăgând apoi profit din suc­cesul adaptării. În realitate, lucrurile stau destul de diferit. Se impune nu autorul con­formist și mimetic, care își face calcule de concordanță, ci – anume – cel care for­țează schema constituită, o contrariază, o bruschează și pariază pe o particulară inactualitate. Sistemul se adaptează, el, la noutatea de viziune și formulă și se re­or­ganizează, pe nivel, în jurul ei pentru a o integra și asimila.

Astfel, proza generației încă-ti­nere a fost obligată să se de­fi­nească (nu exclusiv, firește) prin romanele a-generaționiste și non-contextuale ale lui Filip Florian, de la Degete mici (2005) la Toate bufnițele (2012). Filip Florian iese din formatul cotidian, ca și din formula, de tot mai mare impact, a ego-prozei au­ten­ticiste, pentru a crea lumi ficționale cu o autonomie a lor și o specificitate nere­duc­tibilă la experiențele de viață ale auto­ru­lui.

Lumea aceasta ficțională, altfel în fiecare roman, are adâncime și complexitate, în­tr-o scriitură artistă și estetă ce le-ar fi putut suplini. Stilul prozastic al lui Filip Florian este atât de diferit de cel, prozaic și „rupt“, cu care ne-am obișnuit să iden­tificăm vectorul generației, încât el a se­dus imediat un cititor retro, dornic să va­dă rafinament, „mize“ și „teme“ și să-și amintească, nostalgic, de cum era odată proza românească. Dar, ca și la un ex­cep­țional antecesor, Ștefan Agopian, stilul lui Filip Florian, după cum nu suplinește un eventual deficit de substanță, nici nu o reia de la o carte la alta. Iată un lucru care a scăpat unor critici mai puțin atenți, grăbiți în a pune eticheta de „manierism“ pe romanele ulterioare celui de debut. Orice ar face tânărul romancier, reproșul vine. El scrie fie prea din topor, fie prea bine...

Toate bufnițele continuă procesul de asi­milare a romancierului cu propria fic­ți­une, inițial (în Degete mici) ecranată și complet obiectivată epic. În Zilele regelui (2008), accentul simpatetic era deja vi­zibil, cuplul format din tânărul descins în Valahia și motanul său având un halo ce venea mai mult dinspre autor decât din­spre celelalte personaje. Iar în Băiuțeii (2006), carte asumat subiectivă, personală și familială, scrisă împreună de doi frați (Filip și Matei Florian), nici nu se putea pune problema neamestecului în treburile interne.

Finalul din Toate bufnițele îi permite au­torului nu numai să intre în psihologia personajului central, ilustrând-o din in­terior înspre secvențele romanului (și nu invers, ca în realismul obiectiv), dar și să gliseze de la o vârstă la alta a lui Lucian – care, în acest ultim, scurt, dar decisiv ca­pitol se dovedește a fi pus pe hârtie întâmplările pâ­nă atunci redate live.

La aproape un deceniu de la prezentul prea­do­les­cen­tin al lui „Luci“, im­preg­nând restul cărții, avem deodată un alt personaj, deja matur, care își tran­scrie experiențele lăsate în urmă: „în 2011, în august, când am împlinit douăzeci și trei de ani, Emil m-a vizitat într-o sea­ră și mi-a întins un pachet, darul lui pen­tru mine, pe care m-a rugat să-l deschid mai târziu. Țin minte că și-a dorit un pahar cu vin roșu și și-a aprins o țigară, la care a ridicat palma stângă, cu de­getele desfăcute, ca să fie clar că n-a de­pășit rația de tutun. Nici o clipă, nici o jumătate de clipă, nu mi-am imaginat că ne întâlnim ultima oară, că el își ia adio în felul ăla ciudat, pe ascuns. A dispărut brusc, până dimineața, cu maldărul lui de valize, saci și cutii. (...) Fără să foș­nesc, am rupt hârtia lucioasă și am des­coperit două caiete galbene, identice, în­velite în pânză. Unul era plin pe sute de pagini cu rânduri mărunte, ordonate, în cerneală neagră, altul era neatins. E vor­ba de caietul ăsta, în care, de un an și ceva, am înșirat de-a valma cuvinte și am amestecat povești, în care am spus doar ce mi s-a năzărit și în care am co­piat din celălalt caiet numai ce am vrut. Pe coperta lui, a caietului meu, scriu acum, cu litere de tipar, Toate bufnițele.“ (pp. 274-275).

Pe lângă întâmplările punctând un Bildungsroman, în felul acesta, finalul absoarbe și uni­fică stilurile celor doi eroi aflați în tandem și care își fac auzite vocile, pe rând, de-a lungul cărții. Sec­vențele datorate vârstnicului magistru și cele din dreptul puberului învățăcel se amestecă în transcrierea ulterioară, de că­tre al doilea, a „conținuturilor“ diferite ori comune. Ceea ce fiecare dintre ei a tră­it și ceea ce, împreună, au împărtășit se află, așa zicând, în mâinile fostului elev. Acesta poate face decupaje, bricolaje, in­serturi. Uneori copiază „atent, cuvânt cu cuvânt“ fragmente din caietul celălalt, al lui Emil – iar în aceste cazuri obligația lui Filip Florian e de a individualiza puternic scriitura, marcând-o cu însemnele vârs­tei, ale instrucției, ale psihologiei, ale ca­racterului, ale experienței unui om trecut prin viață. Bombardamentul din copilărie Emil și-l reamintește matur scriitoricește: „Memoria mea ruginește încet și e bine. Încă e bine. Nu-mi pasă de amintirile al­tora, nu depind de ele, iar la câte doc­torii înghit în fiecare zi, sunt scutit mă­car de lecitină. De la ploaia rece, care nici nu stă, nici nu se întețește, ge­nunchii mă dor surd, parcă vor să-mi arate cum e soarta lucrurilor ruginite în întregime. Curios sau nu, mai degrabă nu, fagii desfrunziți din fața ferestrei par în înțelegere deplină cu genunchii mei. Sunt blegiți și uzi, nu foșnesc, i-a ajuns și pe ei bătrânețea. Noroc că soba e caldă, doar țin în viață un foc amețit, cu lemne verzi, ca pentru sfârșitul lui noiembrie. Și scriu, ce să fac, scriu, fără să mai folosesc alifia, fără să iau a patra pastilă și fără să las baltă bom­bar­da­mentul american. Mă gândesc la pră­pă­dul căzut peste București, atât, mai ales că am ceașca și ibricul de ceai alături. (...) privind în jur ca printr-un geam mur­dar, am descoperit harababura din cameră. Dese și leneșe, particulele de praf păreau niște stropi minusculi, lică­reau în lumină, dar nu acopereau puz­deria de cioburi, cărțile căzute din bi­bliotecă, veioza răsturnată, ulciorul cră­pat, narcisele risipite pe covor sau ta­bloul cel mare înfățișând un chei al Ve­neției, ajuns și el pe dușumea, cu rama desprinsă la un colț. Deși una din grijile ei era să țină casa curată, Lili nu se în­demna să aducă mătura și fărașul. Stă­tea nemișcată, cu mâinile atârnându-i pe lângă corp ca niște frânghii.“ (pp. 27-28, 30-31).

Se observă cum fraza se adaptează la timpul „trăirii“ și la cel al „mărturisirii“, însă într-un mod oblic. Dacă momentul re­me­morării este încărcat de ne­ca­zu­rile fizice ale vârstei, declarate cu un oftat melancolic, episodul rememorat e tran­s­cris pur vizual, într-o coregrafie a de­zas­trului de care copilul protejat de mamă și vârât într-un geamantan nu putea fi conștient. Altfel spus, instinctul de mare prozator al lui Filip Florian și, deopotrivă, rigoarea construcției sale epice îi interzic autorului să forțeze, neverosimil, coor­do­natele unei vârste și determinantele alteia. Întreg acest episod, din caietul lui Emil, decupat de Lucian și copiat în al său, nu apare ca traumatizant fiindcă nu putea fi. Un om vârstnic pune pe hârtie o ex­pe­riență de primă copilărie plasată în inima carnagiului, dar fără conștiința lui.

Se poate vorbi, astfel, de un realism psi­hologic mixat cu autenticismul în izolarea și fixarea unei experiențe. Pentru Emil, al cărui curs de viață e mult mai amplu de­cât cel al lui Lucian, cenușa mariajului ra­tat și a paternității fisurate e mai fierbinte decât cea din realitatea bombardamentului din copilărie. Amintirile mai proaspete și de la o vârstă matură dor mai mult. În schimb, în cazul lui Lucian, transcrierea propriilor experiențe puberale se face pes­te un deceniu, ceea ce micșorează mult dis­­tanța dintre subiectul și obiectul re­memorării. Dacă al doilea face tot felul de drăcii, obișnuite în anii gimnaziului, pri­mul are grijă să le noteze cu un maxim efect de autenticitate.

Și aceste pagini, ale lui Lucian povestit de Lucian, sunt particularizate, de data asta însă pe o linie pueril-bășcălioasă la anti­podul celei nostalgice din caietul vârst­nicului Emil. Elementul de greutate nu e argotic, ca în Băieți de gașcă al lui Dan Lungu, ci faptic.

Strecurându-se în psihologia vârs­tei lui Lucian, romancierul vede lucrurile și numește faptele, ne­fiind (neavând cum să fie) atent la inflexiunile limbajului. Ar­go­ticul pierdut al acestuia intră într-o ex­periență scriitoricească de maturitate, de la Ovidiu Verdeș la Dan Lungu – și e ne­voie de un ecart narator-autor pentru ca vechiul limbaj să poată fi readus în pa­gină, în toate culorile sale. În romanul lui Filip Florian (remarcabil și din acest punct de vedere), Lucian vede lumea din jur ca, încă, un copil. Prin fapte, prin episoade „tari“, prin prostiile pe care le face. În frag­mentele „lui“, e o furnicare continuă: „La fel cum eu mă oferisem să o ajut pe mama, și băieții, măcar unii, săreau să mă ajute pe mine. Pe străzi, când di­mi­neața nu prea mai aducea a dimineață, ci bătea înspre prânz, mi se alătura me­reu cineva, fiindcă vara era lungă, căl­dura mare și plictiseala în toi. După ce soseam la castel, căutam încăperile mai retrase, cu muncitori puțini, ne suflecam mânecile și căram o vreme saci cu mo­loz, adulmecam împrejurimile, trăgeam cu ochiul la mobila acoperită cu pânză și folii, iar când se întâmpla să rămânem singuri, atenți să nu fim surprinși, co­trobăiam prin cutiile cu sfeșnice, bro­de­rii, dantele, covorașe, perne și alte ni­micuri împachetate ca la carte, ferite de umezeală și praf. Cumva, printre atâtea piese de muzeu, fiecare din noi avea ță­că­neala lui. Tudi spera să descopere nu­duri și scene de amor, Sandu visa ca de obicei la bijuterii și bani de aur, Nițuș râvnea la săbii, stilete și iatagane, iar Gabi scotocea după timbre și clasoare, pentru că, recent, dăduse în patima fila­teliei.“ (pp. 151-152). Voluptatea ex­plo­ra­torie a băieților și preferința lui Filip Flo­rian pentru fraza amplă, tacticos-enu­me­rativă, merg aici împreună.

Toate bufnițele este un roman excelent și foarte bine scris (câ­tuși de puțin „manierist“), pe o pendulare inteligentă între setul de experiențe ale unui personaj copil în al doilea război și traversând so­cialismul real românesc – și cel al unui învățăcel, al lui, care își obține cartea de identitate în zvăpăiații ani 2000. Ca­pa­citatea lui Filip Florian de a desfășura lumi ficționale și structuri epice diferite, de la un roman la altul, este evidentă, fapt care mă face realmente curios în legătură cu următorul său segment de traiectorie lite­rară. O curiozitate critică legitimă, dat fi­ind că e vorba despre unul dintre cei mai buni prozatori ai epocii post-’90.

Obiecția pe care o am este legată de titlul cărții de față. Toate bufnițele promitea un element simbolic care urma să se ar­ti­cu­leze pe parcursul epic, din aspecte și detalii acumulate pentru a da o rezultantă. Or, în pofida frecventelor mențiuni la pa­sărea „tutelară“ și a diferitelor episoade în care cei doi eroi comunică, înfiorați, cu îna­ripatele – o semnificație mai profundă sau mai unitară nu se degajă. Prin com­parație, Degete mici și Zilele regelui sunt două romane perfect acoperite de titlurile lor.

Dar să nu-i dau eu lecții de stil lui Lucian; în definitiv, e caietul experienței lui. //