Două drumuri convergente. Despre cum fascismul și comunismul au condus la totalitarism

Vă oferim în continuare o recenzie a cărţii lui Vladimir Tismăneanu The Devil in History. Communism, Fascism, and Some Lessons of the Twentieth Century, apărută anul trecut în SUA (volumul a fost tradus în limba română recent la Editura Humanitas, sub titlul Diavolul în istorie. Comunism, fascism şi câteva lecţii ale secolului XX). Recenzia a fost publicată în The Weekly Standard (12 august 2013), iar autorul ei, istoricul american Ronald Radosh, este coautor, alături de Allis Radosh, al lucrării A Safe Haven: Harry S. Truman and the Founding of Israel.

Pentru cei care s-au considerat oameni de stânga, a devenit o convingere de la sine înțeleasă faptul că însuși conceptul de to­talitarism era profund eronat. Marxismul, se spunea, provenise din epoca Iluminismului și că­u­tase perfecțiunea omu­lui într-o societate fără clase care va sfârși în ceva aproa­pe de paradisul pe pământ. Fascismul, pe de altă parte, se bazase pe barbarie, lo­ia­litate față de lider, dedicare pentru războiul total și un ra­sism agresiv, care îi pri­vise pe evrei ca pe năpasta lumii civilizate și care ceruse eliminarea lor completă.

În ajunul celui de-Al Doilea Război Mon­dial, opinia liberală din Statele Unite și Eu­ropa Occidentală era aceea că Uniunea So­vietică a lui Iosif Stalin reprezenta avan­gar­­da coaliției antifasciste mondiale. Când, în 1936, a izbucnit Războiul Civil Spaniol, antifasciștii din Occident l-au perceput ca pe un efort nobil, susținut de Comintern, de a distruge fascismul înainte ca Ger­ma­nia nazistă sau Italia fascistă să înceapă răz­bo­iul – și au dezavuat politica non­in­ter­ven­ționistă a Statelor Unite și a altor pu­teri occidentale. Au privit Uniunea So­vie­tică drept singura națiune ai cărei lideri credeau că sprijinul militar și economic dat republicii spaniole o poate salva și îi poate învinge pe generalii falangiști con­duși de Franco.

În contextul acestor evenimente, a apărut mitul Uniunii Sovietice ca bravă putere an­tifascistă, iar epurările paralele care se pe­treceau în URSS au fost ignorate sau jus­tificate drept instrument necesar lui Stalin în tentativa de a înfrânge oponenții fas­ciști care amenințau puterea sovietică și ca­re, în aparență, dețineau poziții de con­ducere în cadrul guvernării moscovite.

Au fost scrise multe cărți despre si­­militudinile și diferențele din­tre comunism și fascism, atât în aspectele lor teoretice, cât și în practică. Niciuna, în orice caz, nu egalează perspicacitatea, ca­pa­ci­ta­tea analitică și profunzimea reflecției din car­tea Diavolul în istorie. Vladimir Tis­mă­nea­nu a produs, în propriile sale cuvinte, „o interpretare politico-filosofică asupra mo­dului în care aspirații utopice ma­xi­ma­­liste pot conduce la coșmarurile lagă­re­lor de concentrare sovietice și naziste“.

Tismăneanu este în mod particular în­dri­tuit să abordeze subiectul. A crescut în Ro­mânia comunistă alături de doi părinți ca­re au crezut, ambii, în mitul comunist. Ta­tăl său a luptat și a fost grav rănit în Răz­boiul Civil Spaniol. O bună educație și o re­acție negativă la adresa „socialismului cu adevărat existent“ l-au făcut în orice caz sceptic cu privire la spiritul ideologic în care fusese deprins. S-a autoeducat stu­diind scrierile interzise ale marilor gân­di­tori anticomuniști, găsind în cele din ur­mă personajele care să fi înțeles faptul că sistemul în care trăia nu era doar greșit, ci se baza pe o minciună filosofică.

Propria experiență a lui Tismăneanu, com­bi­nată cu studierea operelor unor căr­tu­rari precum Leszek Kołakowski și alții ase­menea, i-au dat erudiția necesară pentru a descoperi adevărul și curajul de a-și pă­răsi țara și de a se stabili în Occident (în cele din urmă, în Statele Unite, acolo un­de predă astăzi la Uni­ver­si­tatea din Maryland).

Tismăneanu a citit și a fil­trat prin propria gândire ide­ile și argumentele tu­tu­ror marilor gânditori an­ti­comuniști; le-a asimilat con­tribuțiile și integrat ana­li­zele într-o portretizare per­sonală atotcuprinzătoare. El este foarte lim­pede în privința faptului că, în toate aspectele lor esențiale, nu există nicio di­ferență fundamentală între comunism și fas­cism. Ambele au plăsmuit ceea ce el nu­mește „o fantasmă a salvării... Ambele au promis salvarea umanității din ser­vi­tutea mercantilismului capitalist și au garantat apariția comunității totale“.

În numeroase aspecte, bolșevismul, așa cum fusese elaborat din Marx – mai întâi de către Lenin, apoi de către Stalin – ne­ce­sita o obediență și mai adâncă. Atât co­mu­nismul, cât și fascismul clamau o ruptură revoluționară cu trecutul și crearea unui „om nou“ a cărui viață va fi trăită întru garantarea apariției unei noi ordini so­ci^­a­le. Dar bolșevismul singur a susținut că toată înțelepciunea și tot adevărul se află în partid. De la bun început, în 1917, s-a bazat (scrie Tismăneanu) „pe fanatism, eli­tism, devotament ferm față de o cauză sacră și o supunere totală a rațiunii cri­tice în fața credinței într-o desemnată «avan^­gardă» de militanți pretins ilu­mi­nați“. Aderenții săi credeau că „nu poți avea dreptate împotriva Partidului“ și treb­uiau a fi pregătiți, peste noapte dacă se impunea, să spună că negrul este alb.

Ambele ideologii erau nihiliste, pline de dispreț la adresa oricărei idei a existenței drepturilor omului. Ambele au consfințit violența drept o metodă necesară pentru atin­gerea țelului utopic și ambele au ma­ni­festat un dispreț total față de vechea or­dine burgheză și o încredere oarbă într-un viitor utopist în care toate conflictele umane se vor sfârși. Pentru atingerea ace­s­tui obiectiv, militanții partidului trebuiau să fie gata în orice moment să-și suspende rațiunea și onestitatea, să ducă la în­de­pli­nire ordinele de partid fără ezitare și să să­vârșească orice sacrificiu necesar. Pentru comuniști, Partidul însemna depozitarul mis­tic al adevărului, „o «comunitate a sfin­ților» dedicată împlinirii mileniului cataclismic; era agentul istoric pentru că-i cuprindea pe revoluționarii de pro­fe­sie, acei care, reunindu-și facultățile de acțiune și gândire, recâștigaseră «far­mecul armonioasei ființe originare»“.

Acea paradigmă, susține Tismăneanu, și-a avut originea într-o lectură foarte exactă a lui Marx și Lenin. Și a fost Lenin, nu unul dintre urmașii săi, cel care a creat modelul structurii sociale totalitare, în­ce­pând cu însuși conceptul de partid ca fundație omniscientă a noii ordini. Cu toa­te acestea, evoluția stranie care di­fe­ren­ți­ază comunismul de fascism este tocmai rea­litatea atâtor adepți timpurii ai sis­te­mului leninist care se vor desprinde și vor deveni deziluzionați: mai întâi, căutând dez­voltarea unui marxism alternativ care, sperau ei, să fie umanist și diferit; și, în cele din urmă, ajungând la concluzia că o asemenea sarcină este imposibilă. Acești disidenți marxiști, care au început să-l diferențieze pe tânărul Marx de cel matur și care au adus argumente în favoarea uma­nismului socialist sau a „marxismului critic“ (precum cei implicați în Primăvara de la Praga, în 1968), aveau să se dedice mai târziu explicării eșecului intrinsec al marxismului ca viziune asupra lumii.

Nimic asemănător nu li s-a mai întâmplat vreodată inte­lectua­lilor adoptivi ai fascismului, fie el în versiunea Mussolini sau în cea a ideologiei völkisch dez­voltată de teoreticienii naziști în Germania lui Hitler. Au existat autoproclamații uma­niști marxiști care au căutat să recupereze marxismul din leninism și totalitarism; dar nu au existat umaniști fasciști care să caute să recupereze fascismul din Hitler și Mussolini. Și, în vreme ce fascismul ca ideologie este mort în lumea de astăzi, Tis­măneanu ne atrage atenția asupra faptului că leninismul mai produce încă atracție. El a luat naștere din convingerea ilu­mi­nis­tă în rațiune și progres, teoria socială a lui Marx și tradiția revoluționară rusă. Tis­mă­neanu susține că în Rusia postsovietică, etosul colectivist antidemocratic trăiește în­că și că personajele sale politice cen­tra­le, precum Vladimir Putin, „se definesc pe ele însele... în legătură cu moștenirile lui Lenin“. Dacă nu ca o ideologie mar­xistă, leninismul supraviețuiește totuși ca un principiu de organizare. Putem ob­ser­va urme ale acestui fenomen în elogiul lui Putin la adresa lui Stalin, în refuzul aces­tuia de a închide Mausoleul lui Lenin din Piața Roșie, în rebotezarea de dată recentă a Volgogradului în Stalingrad, anual, cu ocazia unor zile comemorative.

Când Hitler a ajuns la putere în Germania, notează Tismăneanu, a inaugurat un stat bazat pe conceptul lui Lenin de „urgență per­manentă“ care a abolit toate „liber­tă­ți­le burgheze“ ale foarte scurtelor republici rusă și germană (Weimar). În cadrul am­belor națiuni a avut loc distrugerea lega­li­tății, urmată de arestarea și eliminarea ace­lora care erau considerați dușmani „obiectivi“ ai poporului, fie că vorbim de social-democrați în Germania sau de men­șevici și anarhiști în Rusia, toți cei care stă­teau în calea înfăptuirii unei „co­mu­ni­tăți organice perfecte“. În vreme ce Uni­unea Sovietică își trăgea ultimele suflări, nici măcar Mihail Gorbaciov nu s-a putut desprinde de principiile comunismului, spre a permite adevăratul pluralism politic – ceea ce explică ezitările și reșutele sale în timp ce totul în jur se năruia. Spre de­o­sebire de cei care îl privesc pe Gorbaciov ca pe un erou care a pus capăt tiraniei, Tis­măneanu îl zugrăvește ca pe un lider im­per­fect, care a început o revoluție de la vârf, dar care a fost incapabil să se des­prindă de principiile majore ale sistemului pentru a continua ceea ce începuse.

Importanța fundamentală a Diavolului în istorie este aceea că Tismăneanu pu­ne în discuție persistentul sistem de convingeri al atât de multor inte­lectuali occidentali care, în pofida con­știentizării crimelor stalinismului, pri­vesc încă prăbușirea Uniunii Sovietice ca pe un sfârșit trist al unui experiment bine intenționat. Încă putem auzi refrenul po­tri­vit căruia „socialismul real, așa cum ar arăta el aici, nu a fost niciodată tră­it“, sau cel după care „socialismul în Oc­cident ar fi democratic și ar funcționa“, sau că liderii comuniști au fost „pro­gre­siști, antiimperialiști și, mai important în­că, antifasciști“.

Cum altfel poate fi explicată trainica ad­mirație pentru tirani precum Fidel Castro și Hugo Chávez în rândurile multor in­te­lec­tuali de stânga ai zilelor noastre? În­tr-adevăr, în vreme ce disidenții est-eu­ropeni și-au pierdut speranța într-un so­cialism cu față umană, stânga occidentală persistă încă în susținerea visului unui vii­tor socialist. Dar Tismăneanu avertizează că nu există nicio cale lină către orice fel de utopie în care se manifestă o „viziune ha­lucinatorie a fericirii obligatorii“. Tot ceea ce putem face este să rămânem echi­librați în mijlocul amenințărilor la adresa unei ordini sociale liberale bazate pe pro­prietatea privată, piață și libertate in­di­vi­duală – indiferent de sursa de la care ema­nă aceste amenințări. „Diavolul în isto­rie“ s-a schimbat de pe vremea co­mu­nis­mului și fascismului; formele și sus­ți­nă­to­rii săi sunt încă printre noi.

Traducere de MARIUS STAN

VLADIMIR TISMĂNEANU - The Devil in History. Communism, Fascism, and Some Lessons of the Twentieth Century (University of California Press, 2012)