Pe aceeași temă
Vă oferim în continuare o recenzie a cărţii lui Vladimir Tismăneanu The Devil in History. Communism, Fascism, and Some Lessons of the Twentieth Century, apărută anul trecut în SUA (volumul a fost tradus în limba română recent la Editura Humanitas, sub titlul Diavolul în istorie. Comunism, fascism şi câteva lecţii ale secolului XX). Recenzia a fost publicată în The Weekly Standard (12 august 2013), iar autorul ei, istoricul american Ronald Radosh, este coautor, alături de Allis Radosh, al lucrării A Safe Haven: Harry S. Truman and the Founding of Israel.
Pentru cei care s-au considerat oameni de stânga, a devenit o convingere de la sine înțeleasă faptul că însuși conceptul de totalitarism era profund eronat. Marxismul, se spunea, provenise din epoca Iluminismului și căutase perfecțiunea omului într-o societate fără clase care va sfârși în ceva aproape de paradisul pe pământ. Fascismul, pe de altă parte, se bazase pe barbarie, loialitate față de lider, dedicare pentru războiul total și un rasism agresiv, care îi privise pe evrei ca pe năpasta lumii civilizate și care ceruse eliminarea lor completă.
În ajunul celui de-Al Doilea Război Mondial, opinia liberală din Statele Unite și Europa Occidentală era aceea că Uniunea Sovietică a lui Iosif Stalin reprezenta avangarda coaliției antifasciste mondiale. Când, în 1936, a izbucnit Războiul Civil Spaniol, antifasciștii din Occident l-au perceput ca pe un efort nobil, susținut de Comintern, de a distruge fascismul înainte ca Germania nazistă sau Italia fascistă să înceapă războiul – și au dezavuat politica nonintervenționistă a Statelor Unite și a altor puteri occidentale. Au privit Uniunea Sovietică drept singura națiune ai cărei lideri credeau că sprijinul militar și economic dat republicii spaniole o poate salva și îi poate învinge pe generalii falangiști conduși de Franco.
În contextul acestor evenimente, a apărut mitul Uniunii Sovietice ca bravă putere antifascistă, iar epurările paralele care se petreceau în URSS au fost ignorate sau justificate drept instrument necesar lui Stalin în tentativa de a înfrânge oponenții fasciști care amenințau puterea sovietică și care, în aparență, dețineau poziții de conducere în cadrul guvernării moscovite.
Au fost scrise multe cărți despre similitudinile și diferențele dintre comunism și fascism, atât în aspectele lor teoretice, cât și în practică. Niciuna, în orice caz, nu egalează perspicacitatea, capacitatea analitică și profunzimea reflecției din cartea Diavolul în istorie. Vladimir Tismăneanu a produs, în propriile sale cuvinte, „o interpretare politico-filosofică asupra modului în care aspirații utopice maximaliste pot conduce la coșmarurile lagărelor de concentrare sovietice și naziste“.
Tismăneanu este în mod particular îndrituit să abordeze subiectul. A crescut în România comunistă alături de doi părinți care au crezut, ambii, în mitul comunist. Tatăl său a luptat și a fost grav rănit în Războiul Civil Spaniol. O bună educație și o reacție negativă la adresa „socialismului cu adevărat existent“ l-au făcut în orice caz sceptic cu privire la spiritul ideologic în care fusese deprins. S-a autoeducat studiind scrierile interzise ale marilor gânditori anticomuniști, găsind în cele din urmă personajele care să fi înțeles faptul că sistemul în care trăia nu era doar greșit, ci se baza pe o minciună filosofică.
Propria experiență a lui Tismăneanu, combinată cu studierea operelor unor cărturari precum Leszek Kołakowski și alții asemenea, i-au dat erudiția necesară pentru a descoperi adevărul și curajul de a-și părăsi țara și de a se stabili în Occident (în cele din urmă, în Statele Unite, acolo unde predă astăzi la Universitatea din Maryland).
Tismăneanu a citit și a filtrat prin propria gândire ideile și argumentele tuturor marilor gânditori anticomuniști; le-a asimilat contribuțiile și integrat analizele într-o portretizare personală atotcuprinzătoare. El este foarte limpede în privința faptului că, în toate aspectele lor esențiale, nu există nicio diferență fundamentală între comunism și fascism. Ambele au plăsmuit ceea ce el numește „o fantasmă a salvării... Ambele au promis salvarea umanității din servitutea mercantilismului capitalist și au garantat apariția comunității totale“.
În numeroase aspecte, bolșevismul, așa cum fusese elaborat din Marx – mai întâi de către Lenin, apoi de către Stalin – necesita o obediență și mai adâncă. Atât comunismul, cât și fascismul clamau o ruptură revoluționară cu trecutul și crearea unui „om nou“ a cărui viață va fi trăită întru garantarea apariției unei noi ordini sociale. Dar bolșevismul singur a susținut că toată înțelepciunea și tot adevărul se află în partid. De la bun început, în 1917, s-a bazat (scrie Tismăneanu) „pe fanatism, elitism, devotament ferm față de o cauză sacră și o supunere totală a rațiunii critice în fața credinței într-o desemnată «avangardă» de militanți pretins iluminați“. Aderenții săi credeau că „nu poți avea dreptate împotriva Partidului“ și trebuiau a fi pregătiți, peste noapte dacă se impunea, să spună că negrul este alb.
Ambele ideologii erau nihiliste, pline de dispreț la adresa oricărei idei a existenței drepturilor omului. Ambele au consfințit violența drept o metodă necesară pentru atingerea țelului utopic și ambele au manifestat un dispreț total față de vechea ordine burgheză și o încredere oarbă într-un viitor utopist în care toate conflictele umane se vor sfârși. Pentru atingerea acestui obiectiv, militanții partidului trebuiau să fie gata în orice moment să-și suspende rațiunea și onestitatea, să ducă la îndeplinire ordinele de partid fără ezitare și să săvârșească orice sacrificiu necesar. Pentru comuniști, Partidul însemna depozitarul mistic al adevărului, „o «comunitate a sfinților» dedicată împlinirii mileniului cataclismic; era agentul istoric pentru că-i cuprindea pe revoluționarii de profesie, acei care, reunindu-și facultățile de acțiune și gândire, recâștigaseră «farmecul armonioasei ființe originare»“.
Acea paradigmă, susține Tismăneanu, și-a avut originea într-o lectură foarte exactă a lui Marx și Lenin. Și a fost Lenin, nu unul dintre urmașii săi, cel care a creat modelul structurii sociale totalitare, începând cu însuși conceptul de partid ca fundație omniscientă a noii ordini. Cu toate acestea, evoluția stranie care diferențiază comunismul de fascism este tocmai realitatea atâtor adepți timpurii ai sistemului leninist care se vor desprinde și vor deveni deziluzionați: mai întâi, căutând dezvoltarea unui marxism alternativ care, sperau ei, să fie umanist și diferit; și, în cele din urmă, ajungând la concluzia că o asemenea sarcină este imposibilă. Acești disidenți marxiști, care au început să-l diferențieze pe tânărul Marx de cel matur și care au adus argumente în favoarea umanismului socialist sau a „marxismului critic“ (precum cei implicați în Primăvara de la Praga, în 1968), aveau să se dedice mai târziu explicării eșecului intrinsec al marxismului ca viziune asupra lumii.
Nimic asemănător nu li s-a mai întâmplat vreodată intelectualilor adoptivi ai fascismului, fie el în versiunea Mussolini sau în cea a ideologiei völkisch dezvoltată de teoreticienii naziști în Germania lui Hitler. Au existat autoproclamații umaniști marxiști care au căutat să recupereze marxismul din leninism și totalitarism; dar nu au existat umaniști fasciști care să caute să recupereze fascismul din Hitler și Mussolini. Și, în vreme ce fascismul ca ideologie este mort în lumea de astăzi, Tismăneanu ne atrage atenția asupra faptului că leninismul mai produce încă atracție. El a luat naștere din convingerea iluministă în rațiune și progres, teoria socială a lui Marx și tradiția revoluționară rusă. Tismăneanu susține că în Rusia postsovietică, etosul colectivist antidemocratic trăiește încă și că personajele sale politice centrale, precum Vladimir Putin, „se definesc pe ele însele... în legătură cu moștenirile lui Lenin“. Dacă nu ca o ideologie marxistă, leninismul supraviețuiește totuși ca un principiu de organizare. Putem observa urme ale acestui fenomen în elogiul lui Putin la adresa lui Stalin, în refuzul acestuia de a închide Mausoleul lui Lenin din Piața Roșie, în rebotezarea de dată recentă a Volgogradului în Stalingrad, anual, cu ocazia unor zile comemorative.
Când Hitler a ajuns la putere în Germania, notează Tismăneanu, a inaugurat un stat bazat pe conceptul lui Lenin de „urgență permanentă“ care a abolit toate „libertățile burgheze“ ale foarte scurtelor republici rusă și germană (Weimar). În cadrul ambelor națiuni a avut loc distrugerea legalității, urmată de arestarea și eliminarea acelora care erau considerați dușmani „obiectivi“ ai poporului, fie că vorbim de social-democrați în Germania sau de menșevici și anarhiști în Rusia, toți cei care stăteau în calea înfăptuirii unei „comunități organice perfecte“. În vreme ce Uniunea Sovietică își trăgea ultimele suflări, nici măcar Mihail Gorbaciov nu s-a putut desprinde de principiile comunismului, spre a permite adevăratul pluralism politic – ceea ce explică ezitările și reșutele sale în timp ce totul în jur se năruia. Spre deosebire de cei care îl privesc pe Gorbaciov ca pe un erou care a pus capăt tiraniei, Tismăneanu îl zugrăvește ca pe un lider imperfect, care a început o revoluție de la vârf, dar care a fost incapabil să se desprindă de principiile majore ale sistemului pentru a continua ceea ce începuse.
Importanța fundamentală a Diavolului în istorie este aceea că Tismăneanu pune în discuție persistentul sistem de convingeri al atât de multor intelectuali occidentali care, în pofida conștientizării crimelor stalinismului, privesc încă prăbușirea Uniunii Sovietice ca pe un sfârșit trist al unui experiment bine intenționat. Încă putem auzi refrenul potrivit căruia „socialismul real, așa cum ar arăta el aici, nu a fost niciodată trăit“, sau cel după care „socialismul în Occident ar fi democratic și ar funcționa“, sau că liderii comuniști au fost „progresiști, antiimperialiști și, mai important încă, antifasciști“.
Cum altfel poate fi explicată trainica admirație pentru tirani precum Fidel Castro și Hugo Chávez în rândurile multor intelectuali de stânga ai zilelor noastre? Într-adevăr, în vreme ce disidenții est-europeni și-au pierdut speranța într-un socialism cu față umană, stânga occidentală persistă încă în susținerea visului unui viitor socialist. Dar Tismăneanu avertizează că nu există nicio cale lină către orice fel de utopie în care se manifestă o „viziune halucinatorie a fericirii obligatorii“. Tot ceea ce putem face este să rămânem echilibrați în mijlocul amenințărilor la adresa unei ordini sociale liberale bazate pe proprietatea privată, piață și libertate individuală – indiferent de sursa de la care emană aceste amenințări. „Diavolul în istorie“ s-a schimbat de pe vremea comunismului și fascismului; formele și susținătorii săi sunt încă printre noi.
Traducere de MARIUS STAN
VLADIMIR TISMĂNEANU - The Devil in History. Communism, Fascism, and Some Lessons of the Twentieth Century (University of California Press, 2012)