Pe aceeași temă
Numai o parte din cei pedepsiti supravietuiau, la limita, si treceau prin faza a doua a supliciului, rezervat de romani vinovatilor de rebeliune: crucificarea. Candva intre anii 30 si 33, autoritatile romane din Iudeea au hotarat, la capatul unei suite complicate de evenimente politico-teologice, sa aplice aceasta pedeapsa "in doua trepte" lui Isus, un "profet" din Nazaret, ale carui invataturi intrau in conflict cu religia oficiala a evreilor. Crucificarea era o pedeapsa degradanta si cumplita. Cu mai bine de o suta de ani inainte ca Isus sa fie biciuit si crucificat, marele autor latin Cicero nu are nici o indoiala: crucificarea "este supliciul cel mai crud si mai ingrozitor". Scriind despre evenimente care se petrec la 30-40 de ani de la moartea lui Isus, istoricul Josephus Flavius crede ca rastignirea aduce "cea mai necrutatoare dintre morti". Datele tehnice ale supliciului prin crucificare au ajuns la noi, conservate cu mare precizie de autori antici si medievali, ale caror marturii au fost atent catalogate (M. Hengel - La crucifixion dans L'Antiquite, 1981). Tehnica rastignirii presupune urmatoarele operatii: condamnatul e asezat pe latura transversala a crucii (patibulum). Mainile sunt fixate de lemnul barnei in dreptul incheieturii, prin care sunt batute cuie cu lungimea de aproximativ 10 centimetri (astfel de cuie au fost descoperite, in 1968, intr-un osuariu, langa Ierusalim). Cuiele perforeaza nervul median si provoaca dureri atroce. Apoi barna orizontala e atasata la barna verticala si picioarele condamnatului sunt, de asemenea, strapunse de cuie. O data crucea ridicata in pozitie verticala, condamnatul moare lent, prin asfixiere.
E filmul lui Mel Gibson prea violent? Marea majoritate a comentariilor pe care le-am citit in ziare românesti si de limba engleza nu pot trece de aceasta problema. Ele resping, de la inceput, filmului violenta excesiva si conchid ca avem de-a face cu o varianta a povestii cristice filmata de un regizor obsedat de violenta si incapabil sa sesizeze sensul spiritual al Patimilor. Cred ca acest repros e mai mult decat o obiectie. Repetat aproape automat si deseori in cuvinte asemanatoare (cu un aer jignit sau superior), acest argument pare sa spuna, in acelasi timp, ceva despre autorii lui si despre problemele de perceptie ale epocii in care traim. Ar trebui, poate, sa ne intrebam daca unanimitatea monotona a acuzatiei de violenta nu vine din acea parte a sufletului modern pe care filmul lui Gibson o sileste la disconfort. Mai intai insa, cateva chestiuni de violenta comparata.
Intr-adevar, descrierea neotestamentara a biciuirii si rastignirii lui Isus nu e deloc violenta. Acest lucru pare sa dea dreptate celor ce cred ca Gibson a exagerat gratuit. De ce ar fi trebuit, insa, Evanghelistii sa intre in detaliile insuportabile ale supliciului? Si biciuirea, si rastignirea erau pedepse publice binecunoscute. Etapele si detaliile acestui gen de executie erau parte a vietii publice in Iudeea cristica, asa cum fac astazi parte din viata noastra publica terminologia si practica judiciara (invatate din ziare, filme si chiar atingerile personale cu legea si administrarea ei).
In al doilea rand, Evangheliile nu au fost gandite si scrise ca reportaj al episoadelor vietii cristice. Genul cel mai apropiat e probabil biografia, dar nu biografia civila, ci romanul biografic al unui "individ" care se intampla sa fie si Fiul lui Dumnezeu. Bineinteles, o asemenea biografie nu poate avea timp de reportaj si se concentreaza asupra faptelor si spuselor care anunta si dovedesc aparitia celui Unic.
De ce lipseste insa tocmai spiritualitatea in filmul lui Gibson si de ce e ea inlocuita de relatarea detaliata a Patimilor lui Isus? Mai intai, acuzatia conform careia spiritualitatatea nu e de gasit in film e superficiala. Episoadele si imaginile "spirituale", in care Isus respira alt continut decat cel trupesc, sunt numeroase. De la schimburile de priviri si dialogul cu Pilat la zborul porumbelului care anunta prezenta Sfantului Duh, imaginile si detaliile pline de inaltime si gratie spirituala se afla in film. Atata doar ca ele nu sunt promovate cu insistenta didactica, ci plasate, cu o discretie foarte artistica, in nuante, aluzii si detalii. Fecioara Maria, asa cum e jucata de Maia Morgenstern, e aproape in intregime o prezenta spirituala, construita tulburator din adancimea privirilor si constiinta predestinarii. Poate fi ceva mai spiritual? Si cand e spiritualitatea mai puternica: in exercitii de coregrafie culturala sau in imediata vecinatate a tragicului?
Filmul lui Gibson e un prim plan necrutator asupra suferintei si intelesului ei uitat. Evangheliile nu pot fi inlocuite de nimic, dar pot fi intepretate. Iar interpretarea, cu conditia sa nu fie gratuita, e calea spre intelegerea niciodata implinita a povestii cristice. Patimile, asa cum le-a filmat Gibson, sunt chiar Patimile, si nimic altceva. Dar asta e destul. Caci Patimile sunt acea poveste de o violenta rara, exemplara si sacra pe care Evangheliile nu o prezinta in amanunt, dar o contin, o lasa la indemana celui ce cauta. Evident, nimeni si nimic nu ne obliga astazi sa acceptam povestea cristica in realitatea ei violenta. Insa nimeni si nimic nu ne da dreptul sa interzicem prin defaimare sau in numele criticii de gust accesul la aceasta forma de traire religioasa si la filmul care s-a nascut din ea
Multi oameni de cultura vor fi, probabil, socati: eu cred ca filmul lui Gibson e o capodopera. Si cred, de asemenea, ca dezgustul si stinghereala noastra in fata acestui film sunt, la randul lor, o capodopera. Ele se infasoara, cu siretenia unui alibi, in cateva argumente care invoca onoarea prin Gibson pierduta a Spiritului, dar tot ele sunt si calea noastra de fuga. De o discutie insuportabila si de la locul favorit al faptelor cu care istoria ne demonstreaza mereu ca nu vrea sa fie nici cuminte, nici binecrescuta. Daca, dintr-un motiv sau altul, Cristosul dumneavoastra e un blajin frumos sau acea figura calma din perete care se afla acolo pentru a incuviinta ganduri pioase, daca El e hippiotul care coboara din filmul cel vechi al lui Zeffirelli sau din iconitele de carton atarnate prin taxiuri, daca El e pacifistul generos, in drum spre urmatorul dialog interconfesional sau teoreticianul neutru sau activistul social, atunci nu are rost sa il cautati in filmul lui Mel Gibson.
Nici in drama pe care privirile Fecioarei Maria o arunca dincolo de noi. Si nici in bucuria satanica a legionarilor care il chinuie pe Isus, cu biciul (ca in istorie). Dar maretia actorilor care sunt, pentru 10 minute, intruparea raului cu biciul in mana nu e un lucru nou. Il cunoastem bine si demult, din pictura la fel de insuportabila a unor Grunewald sau Bosch. Mel Gibson accepta, dupa acei pictori, dar odata cu ei, prezenta vie si prospera a raului. Putem refuza sau ignora, alaturi de cei ce se grabesc sa certe filmul pentru violenta, intruchiparea personala si transmisibila a raului. Dar ne vom indeparta, astfel, poate definitiv, de cateva din misterele care ne cer, dimpotriva, sa stim si sa spunem, sa fim, cum s-ar zice, "marturisitori". Ne vom departa, inconjurati de confort cultural si scutiti de incheieri neplacute, de "inexplicabilul" Holocaustului, de usurinta cu care a venit si a domnit in istorie maratonul mortii prin comunism. Vom vorbi mereu de crima prin institutii si vom continua sa scriem doar istoria ca istorie a liderilor de state si armate. Si nu va fi de-ajuns, pentru ca vom lasa pe afara istoria misterioasa a raului absolut si portabil, care ia, mereu, forma omului comun: a legionarului roman care biciuie pana la os, a brutarului german care e un om cumsecade, dar executa, pe front, copii evrei si se fotografiaza langa trofeu. Sau a personajului care, nevoit sa isi aduca aminte ca a batut "burghezi" la Aiud sau i-a lasat sa moara de foame la Canal, explica senin ca "asa erau vremurile". Asa e. Si in 33 si in 1933. Si probabil si in 2033.
