Pe aceeași temă
Romanul[1] scriitorului grec Isiodoros Zourgos[2] urmează cumva firul epic al celebrului Dragostea în vremea holerei de Gabriel Garcia Marquez. Povestea de dragoste de o viață și reunirea târzie a lui Florentino Ariza cu Fermina Daza este reinterpretată de scriitorul elen prin personajele sale principale, Lefteris Zevgos și Mirzea. Pe lângă captivanta poveste de dragoste, întinsă pe o jumătate de secol, Isiodoros Zourgos întreprinde cu multă minuțiozitate o amplă incursiune în istoria contemporană a celui de-al doilea oraș ca mărime al Eladei – Salonic. Compoziția lui etnică era un mozaic caracteristic Balcanilor. La începutul secolului al XIX-lea, majoritari erau evreii sefarzi, comunitățile importante fiind cele grecești, bulgărești și turcești. Fascinantul oraș este destul de tânăr pentru Grecia, fiind fondat în anul 315 î.Hr. de regele macedonean Casandru, care l-a numit astfel în onoarea soției sale, Thessalonike, fiica regelui Filip al II-lea al Macedoniei, tatăl lui Alexandru cel Mare, soră a celebrului cuceritor de lumi orientale. În prima jumătate a secolului trecut, Salonicul a cunoscut mai multe evenimente marcante, prin care personajele trec și supraviețuiesc miraculos. Vom trece în revistă principalele etape ale istoriei Salonicului, așa cum reies din materia volumului.
1. Un prim eveniment ar fi detronarea sultanului Abdul-Hamid al II-lea (1842-1918), care a domnit între 1876 și 1909 și a fost ultimul sultan care a deținut puterea absolută, doar pentru a oficializa destrămarea Imperiului Otoman. În timpul sultanatului său, în ciuda încercărilor de europenizare și modernizare, otomanii au pierdut controlul Egiptului, Ciprului, Tesaliei, Bulgariei, Macedoniei și chiar al Dobrogei (în favoarea noastră) etc. Împotriva trupelor lui au luptat, de altfel, soldații români la Plevna. Comitetul Unității și Progresului al tinerilor turci[3] a declanșat o lovitură de stat care l-a înlăturat de la putere în 1908, dar nu l-a ucis. Abdul-Hamid al II-lea avea să fie trimis în exil tocmai în Salonic, unde a locuit în vila Allatini[4] până în 1912, când, în ajunul războaielor balcanice, a fost readus la Constantinopol, unde a trăit cu soțiile și copiii săi până în 1918, când a murit. Marele oraș macedonean[5] a fost anexat de Regatul Elen în urma Păcii de la București din 1913, el fiind cucerit în urma Primului Război Balcanic. Și bulgarii-și doreau Salonicul, dar în 1912 armata greacă a fost mai rapidă decât cea bulgară. La 8 noiembrie 1912, garnizoana otomană a predat Salonicul grecilor. Armata bulgară a ajuns în fața orașului a doua zi. Tahiș Pașa le-ar fi spus bulgarilor dezamăgiți: „Nu am decât un singur Salonic de predat”.
2. Implicarea Greciei în timpul Primului Război Mondial a început, volens-nolens, cu debarcarea forțelor Antantei în 1916 la Salonic. Frontul macedonean a stat în amorțire până în 1918, spre disperarea lui Brătianu. Un alt eveniment marcant a fost marele incendiu din vara anului 1917, care a distrus jumătate din fondul construit al Salonicului. La începutul anului 1919, trupe grecești au fost îmbarcate pe nave franceze cu direcția Odesa. Ele făceau parte din grupul expediționar al Antantei, care ar fi trebuit să sprijine trupele contrarevoluționare albe, conduse de generalul Denikin în sudul Rusiei, împotriva bolșevicilor. Ușor de imaginat șocul acestor eleni, obișnuiți cu iernile blânde ale țărmurilor sau insulelor din Marea Ionică sau Egee, în fața tăvălugului „generalului alb” din stepele sud-ucrainene. Intervenția a fost un fiasco, regimentul elen croindu-și drumul de retragere prin România, fiind îmbarcate în portul Galați, cu destinația Asia Mică.
3. O consecință a politicii expansioniste exagerate duse de E. Venizelos, cu sprijinul Antantei, împotriva noii Turcii conduse de Mustafa Kemal Atatürk, care, de altfel, se născuse în 1891 în Salonicul otoman, a fost Marele exod al comunității elene din Asia Mică, în urma destrămării Megali Idea. Care era atmosfera în portul Pireu la începutul anilor 1920? „Curând s-a abătut o mare de sărăcie și nenorocire. Vapoarele veneau din Asia Mică încărcate cu mii de nefericiți. Poporul dormea pe străzi, în biserici, în clădiri publice. Închipuie-ți că până și Teatrul Municipal avea catifele acoperite de pături și rufe murdare. Femeile, mame cele mai multe dintre ele, se prostituau pentru o tingire cu lapte și o bucată de pâine.” 160.000 de greci pontici sau otomani aveau să se stabilească la Salonic, în timp ce 20.000 de musulmani erau obligați să plece în Turcia, lichidându-și proprietățile. Cel mai mare și cunoscut club sportiv din oraș, PAOK (ΠΑΟΚ), antrenat de Răzvan Lucescu, a fost înființat de refugiații greci din Constantinopol în 1926.
4. Se trece relativ rapid prin Grecia interbelică, care a fost condusă spre final de dictatura lui Ioannis Metaxa (1871-1941). „Ce să-mi amintesc de piticul ăla?! Când venea la Salonic, niște lingăi pe care-i cunoșteam se înghesuiau pe lângă el, ca să apară împreună în fotografii. Defilări și vorbe umflate! Războiul a fost cel care i-a albit memoria, de și-l amintesc tinerii altfel acum... Din fericire însă, a fost mereu o stavilă în calea comuniștilor.” Chiar dacă regimul lui Metaxa era unul conservator-naționalist, cu influențe fasciste, el a fost atacat tocmai de Italia lui Mussolini.
5. Salonicul nu a fost cruțat de ororile celui de-Al Doilea Război Mondial. El a fost bombardat intens de aviația italiană[6]. Luptele dintre armata greacă și cea italiană au avut loc în nord-vestul Greciei, în zona Munților Pind, iar mai apoi, pe măsură ce grecii i-au împins pe italieni înapoi, de unde veniseră, în Albania. Intervenția Germaniei, care a atacat Iugoslavia la 6 aprilie 1941, a fost planificată și pentru a veni în ajutorul aliatului italian, dar va avea consecințe dezastruoase pentru ofensiva din Uniunea Sovietică, întârziind-o cu o lună, ceea ce avea să-i coste probabil pe naziști cucerirea Moscovei. De subliniat că germanii au folosit ca baze de plecare atât Ungaria, cât și Bulgaria[7]. În mai 1941, în pofida sprijinului britanic, forțele elene erau învinse de Wehrmacht. Aliații nu au fost în stare să se mențină nici măcar în Insula Creta. La 9 aprilie, germanii intrau în Salonic. „Când a intrat și Grecia în război, avioanele vuiau toată ziua deasupra capetelor noastre (...) Viața oamenilor a devenit un și mai mare chin. Cu puțin înainte de începutul lui ’41, cumpărai o oca de pâine cu 12 drahme și jumătate, iar fasolea era 20. O muncitoare necalificată din țesătoria noastră primea 22 de drahme, în timp ce croitoresele calificate, cel mult 30. Cu alte cuvinte, oamenii munceau pentru două sau trei ocale de pâine pe zi. Bărbații erau plecați la război, mijloacele de transport fuseseră rechiziționate pentru nevoile armatei, iar apoi, în aprilie, au intrat și nemții (...) cuvântul cel mai salvator din oraș nu e Hristos, Iahve sau mai știu eu ce, ci cantină. Mi-a spus alaltăieri unul de la Mitropolie, când i-am dus o comandă, că 50.000 de oameni sunt hrăniți zilnic cu nici două sute de grame de pâine.”
Lefteris Zevgos, personajul principal, este martorul unei alte tragedii a Salonicului – aplicarea Soluției Finale minorității evreiești sefarde, care avea o vechime de chiar o jumătate de mileniu și care inițial a fost umilită, concentrată într-un ghetou, iar în 1943 deportată la Auschwitz și Bergen-Belsn pentru a fi ucisă. Bărbații evrei fuseseră mobilizați și puși să stea cu orele în soarele torid al verii grecești, fără pălării sau apă. „Era deja evident că scopul pentru care-i adunaseră acolo era să-i umilească. Îi puneau să facă gimnastică și râdeau. Unii îi fotografiau, batjocorindu-i.” Din cei 45.000 de evrei din Salonic deportați, numai 4% au supraviețuit. Amorul juvenil al lui Lefteris Zevgos, după care a alergat toată viața, se născuse într-o familie din minoritatea evreilor donmeh (apostați în limba turcă), care în secolul al XVII-lea se convertiseră la islam, sub influența falsului Messia Sabbataï Tsevi. Născut la Smirna, în 1626, acesta s-a proclamat Mesia în 1648. A fost arestat de autoritățile otomane în 1666 pentru că agita comunitățile de evrei din imperiu și a avut de ales între execuție și convertirea la islam. Spre deosebire de Constantin Brâncoveanu, a preferat cea de a doua opțiune[8], fiind urmat de câteva sute de familii din Salonic, Smirna, Adrianopole, care s-au separat de comunitățile evreiești.
6. Ultimul episod traumatic trăit de Salonic nu este, așa cum ne-am fi așteptat, războiul civil grec (1946-1949), poate și pentru că nu a afectat direct viața tesalonicienilor, portul fiind de o mare importanță strategică și ocupat de trupele regaliste, ci exodul ultimilor greci din Constantinopol, în 1955. Care a fost provocat de o foarte suspectă explozie tocmai la Consulatul turc din Salonic, casa unde se născuse Mustafa Kemal. Autorul atentatului era un agent provocator turc. Autoritățile de la Ankara aveau nevoie de un cassus belli – au fost morți, dar și între 200-400 de femei și copii greci violați de mulțimile ultranaționaliste fanatizate și folosite de autorități, cum am văzut la mineriadele din România de după 1990. O parte din refugiați s-a stabilit, din nou, la Salonic.
1. Câteva nopți și încă una. Traducere de Ana-Maria Lucescu, Editura Curtea Veche, București, 2025. 2. Născut la Salonic, în anul 1964. Până acum, a publicat 11 romane. Absolvent al Universității Aristotel din Salonic. 3. Progresismul său s-a înecat în sângele armenilor în 1915. 4. Care există și astăzi în oraș, construită după planurile arhitectului italian Vitaliano Poselli în 1898. Fostul sediu al prefecturii din 1979 până în 2011, când prefecturii i-a luat locul administrația regiunii Macedonia Centrală. 5. De fapt, cel mai mare oraș pe care-l mai administra Înalta Poartă în Europa, lăsând la o parte Constantinopolul. 6. Regimul lui Mussolini a atacat Grecia la 28 oc tombrie 1940, sperând la un succes rapid. 7. România a refuzat să ia parte la această lovitură lașă, chiar dacă lui Antonescu i-a fost oferit Banatul sârbesc. 8. Cu numele de Aziz Mehmed Efendi. Avea să fie exilat totuși de sultan într-un sat albanofon, care se află acum în Muntenegru, unde avea și să moară.
