Pe aceeași temă
„Mai am un jurnal din anii urati – nu stiu daca sa-l public – din 1980–1985. Unui singur prieten i-am dat sa-l citeasca si mi-a zis ca sunt cam rau. Totul e real in acel jurnal. Nu stiu daca eram rau. Am sa-l recitesc“ – promitea Livius Ciocarlie intr-un interviu din 2005. Cu dintii de lana. Jurnal 1978–1983*, se suprapune, in mare masura, cu intervalul pomenit in acel dialog, greu de uitat prin stingheritoarea tenacitate a intrebarilor reporterului (Ovidiu Simonca). Cum insa un interviu e o lucrare in doi, scotocirea (pornind de la volumul Despre batranete si moarte) va fi fost acceptata de interlocutor, care vorbeste despre sine, despre scris, despre batranete, nesiguranta, neincredere si necredinta ca in confesional: cu gravitate, cu „frica lui Dumnezeu“. In 2005, ca si in anii optzeci, la Livius Ciocarlie „rea“ e numai privirea intoarsa spre inauntru, cu neobosita nemultumire de sine. „Acum, in ultimii ani, a trebuit sa-mi recitesc cartile. Si am ajuns la o concluzie care nu mi-a facut placere. (...) Se putea si fara ele.“ (2005) „Laudele nu-mi remonteaza niciodata moralul, ma fac sa ma simt impostor.“ (1981)
Totusi, cum poate fi rau acest scriitor? Poate in lectura celor familiarizati cu personajele si imprejurarile Timisoarei de atunci? Probabil ca o anume limita a rabdarii timidului, intransigenta tot mai vizibila a exasperarii, sclipind adesea pe muchii de ironie verzuie, sar mai mult in ochi in aceasta carte. E posibil ca binecunoscuta-i retractilitate sa fie, aici, mai coroziva, mai putin sfatoasa, mai dificil de salvat prin fuga in carti. (Dupa Caietele lui Cioran si Pornind de la Valéry, stim deja ca si aceasta eschiva arata mai degraba ca un meci tacut.) Avem in Livius Ciocarlie expresivitatea infinita a unui mim, care si-a luat de mult misiunea de a povesti diverse lucruri, altminteri de nespus. In general, despre sine, dar nu numai. Intr-un asemenea continuum, nu e loc de revelatii. Ceea ce evolueaza este mecanismul de jonctiune dintre cititor si aceste carti, extrem de fluid pana acum, din ce in ce mai „tehnic“ parca, de la o vreme.
Cand toate caietele lui Livius Ciocarlie vor fi fost periate si publicate in aceasta serie de jurnale literare, una dintre intreprinderile cele mai tentante va fi sa vedem de ce au aparut in aceasta ordine si nu cronologic. De ce se intoarce tocmai acum la granita ghimpata dintre anii saptezeci–optzeci, de ce acest zigzag straniu al autorelecturii? Se deseneaza un drum de iesire din labirint? E pur si simplu capriciul autorului? Ramane de lamurit. Intre timp, incepe sa lucreze insa un efect de opacizare. Cu anii, conjuncturile devin partea „exotica“ a consemnarii, iar la un moment dat vor fi, probabil, aproape ininteligibile. Atunci, opera autorului va ramane definitiv fata in fata cu elementul sau ultim, cu ADN-ul irepetabil, scriitura.
Deocamdata, cei tineri suprapun temperamentului autorului o ipostaza de boicot ideologic (Bianca Burta Cernat: „Livius Ciocarlie cauta un mijloc de evaziune si, totodata, un mijloc de a se regasi pe sine; prima sa reactie in fata aberatiei comuniste este retragerea, ascunderea, defensiva, replierea asupra propriei subiectivitati.“) si sustin (Cezar Gheorghe) ca li se developeaza foarte bine din carte atmosfera acelor ani, desi – in raport cu „originalul“ – avem in fata o retea de detalii mai degraba rarefiata. Va fi jucat un rol prudenta jurnalului in ani de supraveghere dura, dar si, pe de alta parte, tipul foarte special de sinceritate pe care-l practica Ciocarlie. Notatiile juxtapuse, aparent fara plan, umaresc minutios reteta unei formule stilistice indelung cautate si care a inlocuit treptat orice preocupare pentru fidelitatea consemnarii. Ce a ramas in picioare neatins, ca miza extrema si imperioasa, este doar acordul cu sunetul interior al intamplarilor. Nu putem retrai Romania anilor optzeci cu acest volum, ci doar – experienta incomparabil mai imbogatitoare – pe aceea a unui Livius Ciocarlie la varsta de mijloc: elucidat, continuand sa rataceasca, insa, intrebator prin meandrele propriei naturi creatoare, sufletesti, temperamentale si fizice deopotriva.
Ca sa vedem ce-ar fi insemnat o adevarata cuplare la cotidian, la cel literar cu precadere, e destul sa comparam jurnalul lui Livius Ciocarlie cu cel al lui Mircea Zaciu, acoperind cam aceeasi perioada, sau – si mai bine – sa vedem cate conjuncturi se lamuresc in amanunt, cu nume cu tot, abia in cele cateva pagini de transcriere de catre Securitate a convorbirii profesorului timisorean cu Nicolae Manolescu in 1988 (perioada „scrisorii celor sase“). Cu dintii de lana inregistreaza insa oamenii vii aproape exclusiv prin reactia autorului la ei. La drept vorbind, pe ceilalti (cu exceptia celor foarte-foarte apropiati, numarabili pe degetele de la o singura mana) nu-i gasim mai deloc in carte. Evenimentele exterioare nu sunt usor de reconstituit, in schimb, capatam un nou portret-amprenta al scriitorului. Intoarcerea cu fata spre sine e de o consecventa inspaimantatoare, dusa pana la limita obsesiei. Sinele-capcana ajunge astfel captivul scriitorului si astfel sinceritatea cade in lumina cruda a vivisectiei. Nici chiar aici, deja in „anii rai“, accentul nu cade, cred, pe contextul istoric (singura exceptie din seria jurnalelor lui Livius Ciocarlie ramane Paradisul provizoriu, cu momentul de extravertire generala al revolutiei din 1989).
Anii rai: lipsuri (coada la lapte e laitmotivul volumului), frig, mizerie si mizerii, corvezi umilitoare („Lapte, facultate, curs, somn, in camera frig. Seara, la cina, mamaliga. Din untul fetelor nu vreau sa iau, T ma intreaba daca sa-mi puna un ou, stiu ca nu sunt nici zece in casa, mananc numai branza si ma ridic de la masa flamand. Ma acopar cu patru paturi ca sa pot adormi.“). Odata, raspunzator de o grupa de studente la practica agricola, sfiosul conferentiar rabufneste violent catre un agricultor de partid: „Ai, nevasta, ai fata, domnule? Ia trimite-le incoace, sa se spele in curte, sa le vedem“.
Intre timp, universul celui care scrie s-a stramtat sensibil. Iesirile in lume au devenit in mare parte esecuri, adesea povestite cu umor negru: revelioane stingherite, o cina caznita cu un francez monosilabic, avand drept singura curiozitate daca placinta de mere e facuta cu rubarba; o nunta de familie, la care fusese dorit de nas („inchipuie-ti petrecerea asta cu mine in capul ei“). Nu e insa numai atat: descinderile celor de la Securitate („dupa ce venise Sarsaila in casa, am ars o multime de hartii acum cateva luni“; tovarasul „de la Uciga-i toaca“), presiunile tot mai dese asupra universitarului nemembru de partid exista in text, de pescuit insa cu penseta lecturii atente si de primit direct in plex in fragmentele din dosarul de la CNSAS.
Dar tema care se aude in fiecare pagina a acestei polifonii este, cu siguranta, singuratatea si, in aceasta carte, ea incepe sa-si piarda din glaciala seninatate spre a se redesena in nota tragica: „Am toata bunavointa si un mare imbold catre ei (ceilalti – n.m.), dar cineva ramane singur in mine, necomunicativ“.
Un vast teritoriu de observare a limitelor de acomodare si, deopotriva, de judecati necomplezente ramane familia. Frant intre doua generatii, cea a parintilor si cea a fiicelor adolescente, insista melancolic pe nereusite: „Pe drum ma gandesc la ei (parintii – n.m.), la mine, la cat de inerti sufleteste traim. (…) ne-a lipsit Dumnezeu de insusirea de a ne exprima un sentiment“. „Imi dau seama cat de putin comunicam din cauza mea. Pot sa fac orice pentru ele (fiicele – n.m.), dar nu ma pot deschide. Nu sunt rapace, nu-i uit pe ceilalti dorindu-mi cine stie ce, insa lipsa de energie echivaleaza cu un mare egoism. Cauze opuse fac sa seman cu mama (…) Suntem reci amandoi“. De altfel, urmarile traiului prelungit in comun cu parintii umbresc ritmic privirea retrospectiva a autorului. Remuscarile sunt calmate de convingerea fatalitatii si mereu realimentate de autoexigenta.
Familie, colegi de catedra, inspectii obligatorii, parinti de studente debusolate, dar si prieteni vechi, urcand si coborand reliefurile conjuncturilor – cu totii ajung, din cand in cand, in catarea acestui mare dramuitor de nuante. „Rar om sa se bucure mai dezinteresat de raul altuia“ – scrie amuzat despre unul dintre cei mai vechi si mai iubiti amici, Pintilie, dupa una dintre partidele de povestit nenorociri. Fragilitatea prieteniilor literare doare insa mult mai acut: Sorin Titel, „cu vanitatea lui copilareasca, nu suporta sa se discute decat despre el“; „Cu Sorin a durat, cu intensitate medie, douazeci de ani. Cu L. R. (Lucian Raicu – n. m.), foarte intens, dar descrescand, numai opt. Sunt, intr-adevar, trist. Totodata simt o indaratnica dorinta de a disparea. Din toata lumea literara, nu i-as mai intalni decat pe Manolescu, pe Zaciu si pe Mircea Martin. In functie de starea vremii, pe Serban (Foarta – n. m.)“; relatia cu Nicolae Manolescu, ramasa intacta dupa un lung parcurs nu lipsit de asperitati: „Nu sunt suparat. E dreptul lui, nu e obligat“ – scrie cand criticul intarzie sa-i citeasca un manuscris. Cat despre Radu Petrescu, gasim aici o neobisnuita declaratie de dragoste, printr-un raccourci al receptarii, dupa moartea autorului lui Matei Iliescu: „In mare crestere, odata cu noua generatie. Cei de acum il citesc mult si il inteleg. A fost tinut pe margine de criticii buni actuali. L-au pretuit fara sa-i dea locul cuvenit (N. M.), l-au respectat numai ca om (L. R.) ori li s-a parut uscat (E. S.)“.
Prin compensatie, investitia de incredere in cei tineri e emotionanta. Cei mai buni dintre studentii sai au parte de portrete iubitoare, flatante: Vasile Popovici, Mircea Mihaies „cu figura lui retro, de Rica Venturiano, dar foarte destept“; „(Marcel – n.m.) Tolcea e cel mai fin, (Gheorghe? – n. m.) Craciun cel mai matur, (Ioan T. – n. m.) Morar un monstru sacru, nu te poti apropia de el. Va face lucruri iesite din comun“.
Comentariul la textele lui Livius Ciocarlie urmareste, de altfel, un grafic semnificativ: de la priza exceptionala a criticilor din generatia sa (Manolescu, Raicu), trecand prin frustrarile teoretizarilor optzeciste (Gheorghe Craciun, in 2005, publica un profil foarte substantial, exprimand de fapt frustrarea ca Livius Ciocarlie nu a confirmat asteptarile de lider teoretic al textualismului romanesc), pana la faza ultima, a lecturii de placere, la care aproape s-a ajuns.
* Livius Ciocarlie, Cu dintii de lana.
Jurnal 1978–1983, Editura Humanitas, 2008.
