Pe aceeași temă
Dincolo de spaţiul cartografiat al istoriei intelectuale occidentale, se află un teritoriu despre ale cărui contururi, decenii de-a rândul, generaţii de cercetători au ezitat să se pronunţe: asociat cu viciul, privit ca un stigmat, evocat cu un amestec de teroare, frică şi admiraţie, narcoticul devine un obiect cu o semnificaţie aparte în procesul de producţie al modernităţii înseşi. Aura artistului romantic se naşte prin conjuncţia dintre geniul literar şi recursul la substanţa ce pare să deschidă un drum către paradisurile interzise. Numele lui De Quincey sau Baudelaire sunt legate de acest itinerariu care se află în vecinătatea unui nenumit încărcat de tensiune. În secolul XX, halucinogenul intră în componenţa unui mit ce recuperează întreaga moştenire a scriitorului damnat.
Rockul este cel care, odată cu sfărâmarea graniţelor tradiţionale, invită la un tip de reflecţie care nu poate ocoli drogul ca formă radicală de subversiune. Revoluţia sexuală se întâlneşte, în acest punct, cu această cultivare a evaziunii, în vreme ce, graţie mişcării rastafariene, elogiul „ierbii“ devine sinonim cu un elogiu al libertăţii înseşi.
De aici, utilitatea unui demers care să încorporeze, interdisciplinar, gramaticile variatelor abordări, de la antropologie la istoria culturală şi cea intelectuală. În acest mod, prin eliminarea unei tabuizări care datorează enorm reflexelor de apărare ale unui fals conformism, narcoticele sunt restituite unui tablou cultural, inseparabile fiind de o dinamică a revrăjirii lumii, dinamică ce asociază, în veacul XX, excentricitatea artistului şi vălul de fum care se ridică din pipele noilor comunităţi ce ambiţionează, utopic, să refacă un Eden care a încetat să mai existe. Forţarea limitei, în cazul experimentelor unui Henri Michaux, ţine de aceeaşi logică a refuzului încremenirii. Pseudoşamanismul modernilor tinde să restabilească condiţiile unei epifanii: halucinogenele sunt poarta deschisă către un univers ale cărui linii nu mai sunt cele familiare. Insurgenţa intelectuală se îndreaptă către visul indus de narcotic ca spre un liman al mântuirii.
Din această perspectivă, demersul lui Andrei Oişteanu este, în egală măsură, unul revoluţionar şi exemplar metodologic. Se poate spune că natura proteică a lui Andrei Oişteanu însuşi îl plasa într-o poziţie ideală pentru a încerca o breşă curajoasă în zidul tăcerii intelectuale care se ţesea în jurul subiectului. Odată cu Narcotice în cultura română. Istorie, religie şi literatură, Andrei Oişteanu deschide o uşă la capătul căreia se întrevede un autentic subconştient reprimat al culturii autohtone.
Fascinaţia spaţiului refuzat este cea care alimentează analiza erudită, nuanţată şi încărcată de un ethos al pluridisciplinarităţii. Ceea ce se naşte este o naraţiune ce combină o ştiinţă a dozării efectelor cu o capacitate de a interoga şi reinteroga arhive ignorate până atunci. Roman poliţist şi roman de idei, cartea lui Andrei Oişteanu suplineşte o lacună în perimetrul intelectual la noi, propunând, cu graţie şi acribie, un excurs în adâncul unei lumi ce–şi revelă filoanele ocultate.
Rigoarea cercetării lui Andrei Oişteanu (rigoare ce trimite la maniera în care a excavat o întreagă linie de mitologie românească şi a conturat o genealogie a antisemitismului românesc) este evidentă în măsura în care debutul volumului este organizat în jurul identificării rădăcinilor antice ale unei pasiuni moderne. În paranteză fie spus, cărţile şi studiile îşi au soarta lor şi textul din 2010 al lui Andrei Oişteanu închide un şantier de cercetare iniţiat în urmă cu două decenii. Atunci când, în 1988, Revista de istorie şi teorie literară recupera două texte semnate de Simeon Florea Marian şi Mircea Eliade, texte dedicate plantelor psihotrope şi circulaţiei lor în arealul autohton, gestul lui Andrei Oişteanu era unul ce sfida o întreagă linie a discursului istoriografic şi a vulgatei stalinismului naţional târziu. Căci imaginea „geto-dacului“ virtuos, harnic şi semeţ nu avea nimic în comun cu efigia pe care o proiecta exegeza lui Andrei Oişteanu.
Simbolic, temele sale de elecţiune se întâlneau, aici, cu cele al lui Ioan Petru Culianu: un Culianu cu care Andrei Oişteanu împarte, intelectual, o pasiune pentru ezoteric şi partea de umbră.
În acest roman labirintic şi oniric pe care îl pune în pagină Andrei Oişteanu, nimic nu este ceea ce pare a fi. Recitirea intervalului fanariot urcă spre suprafaţa discursului un cosmos marcat de predilecţia pentru un lux decadent ce evocă ritualurile basmelor arabe. Înainte de cezura de la 1830, societatea din Principate are mai mult în comun cu Bagdadul celor o mie şi una de nopţi decât cu Europa luminilor: decorul este unul în care se amestecă lascivitatea şi sunetul manelei, în vreme ce aburul ciubucelor inundă odăile somptuos mobilate.
Peste decenii, cu un gust al exotismului romantic, Bolintineanu va proiecta în Florile Bosforului această reverie a unei lumi extincte.
Căci romantismul şi occidentalizarea aduc cu sine resemantizarea unui obiect ce capătă o aură de damnare şi de mister. Între părinţi şi copii, graniţa care se conturează îşi datorează semnificaţia unui Occident ce cuprinde în sine luminile şi tenebrele romantice. În locul visului galeş al fanarioţilor, modernii propun o lectură ce mizează pe explorare, evaziune, vis şi testarea limitelor. Narcoticele devin, pentru Andrei Oişteanu, un fir al Ariadnei ce permite ochiului cercetătorului să se insinueze în viaţa celor ce populează canonul literar. Obiect ubicuu şi nume rostit cu veneraţie şi groază, morfina este indisociabilă de parcursul tragic al lui Alexandru Odobescu. După cum narcoticele, în ipostaza lor medicală, încadrează agonia lui Eminescu, în sanatoriul doctorului Şuţu. Sunt acestea două cazuri în care naraţiunea lui Andrei Oişteanu abandonează tradiţia venerabilă şi contagioasă a eufemizării şi parafrazei, în favoarea unui rercurs la document şi la precizia lui.
Se poate spune că aventura narcoticelor, dincolo şi dincoace de limita ficţiunii şi a imaginarului, este cea în care se regăseşte un mister al modernităţii înseşi în cadrul românesc.
Zona de umbră se află în marginea exploziei solare a canonului: silueta lui Alexandru Bogdan Piteşti este cea fără de care nu se poate imagina un parcurs de formare al lui Mateiu I. Caragiale însuşi. Aromele Curţii Vechi se nutresc din această vocaţie pur decadentă pentru experiment: este aici, închis în textul lui Andrei Oişteanu, un nucleu în jurul căruia se poate organiza biografia decadentismului autohton: vocea lui Andrei Oişteanu comunică cu cele ale Adrianei Babeţi sau Angelo Mitchievici, în direcţia unei arheologii care să recupereze detaliul fecund.
În tensiunea dintre margine şi centru, dintre umbră şi spaţiul diurn, cartea lui Andrei Oişteanu propune o metodă şi luminează către un adânc prea puţin explorat. Discursul ştiinţific glisează, deliberat, către romanele de mistere. Căci nucleul de taină, sugerează Andrei Oişteanu, nu poate fi epuizat cu adevărat niciodată. //
// ANDREI OIŞTEANU
// Narcotice în cultura
română. Istorie,
religie şi literatură
// Editura Polirom,
Iaşi, 2010
