Dublinul trupei U2

„[Songs of Innocence] Este cel mai personal album pe care l-am scos.“ (Bono, U2)

Mult au aşteptat fanii cunoscutei formaţii irlandeze U2 un nou album de studio, ul­timul fiind scos pe piaţă în 2009 (No Line to the Horizon), aceşti cinci ani re­pre­zentând cea mai lungă aşteptare între do­uă albume din întreaga istorie a formaţiei. Motivele sunt multe, în principal fiind vorba despre implicarea lui Bono, vocea şi liderul formaţiei, în tot felul de campanii umanitare (scăderea sau anularea da­to­rii­lor istorice ale Africii faţă de marile puteri economice occidentale ar fi poate cea mai importantă şi demnă de menţionat), dar şi turneul mondial al grupului (U2 360 Tour), care a durat din 2009 până în 2011.

Cel de al treisprezecelea album de studio, Songs of Innocence, a fost lansat la 9 sep­tembrie pe pia­ţă, într-o modalitate ine­dită, fiind pur şi simplu cumpărat de gi­gantul nord-american Apple, care l-a in­clus gratuit în aplicaţia iTunes. Astfel, al­bumul a fost livrat unui număr record de utilizatori (aproximativ 500 de milioane de copii). Tim Cook, CEO-ul gigantului ame­­­rican, declara că albumul irlandezilor a avut parte de lansarea cu cele mai multe exemplare oferite din întreaga istorie a muzicii pop-rock. Conform cifrelor Apple, 33 de milioane de oameni au accesat al­bumul în prima săptămână de la lansare, iar în prima lună aproximativ 81 de mi­li­oa­ne de utilizatori îl ascultaseră, iar 26 de milioane l-au descărcat. Întrebat dacă ce­darea exclusivităţii albumului a fost gra­tuită sau Apple a plătit (se vehicula suma de 100 de milioane de dolari), Bono a con­fimat că a avut loc o tranzacţie co­mer­cia­lă: „Am fost plătiţi. Nu cred în muzică gra­tuită. Muzica este sfântă“. Albumul în forma sa fizică a fost lansat pe piaţă la 13 octombrie de către Islands Records şi conţine patru piese care nu s-au regăsit în formula vândută firmei Apple, poate toc­mai pentru a menţine interesul şi a putea vinde albumul şi în forma sa clasică.

În in­terviul pe care i l-a luat Brain Boy la se­diul Apple din California şi publicat în The Irish Times, Bono dezvăluie mai mul­te despre unul dintre cele patru cântece ca­re se referă la un colţ din Dublin, foarte drag lui Bono, The Crystal Ballroom, o sa­lă de spectacole şi evenimente acum de­mo­lată, unde multe generaţii de tineri du­blinezi mergeau să se distreze, să asculte muzică şi să danseze. „Tatăl şi mama mea obişnuiau să meargă aici să danseze, iar în acest cântec îmi imaginez că eu sunt pe scenă cu un grup abia înfiinţat, U2, şi mă uit către spectatori şi-i văd pe tata şi mama dansând romantic.“

Forţa acestui album este dată tocmai de nostalgia investită în el. În cântecul Iris (Hold Me Close), poate cel mai bun de pe album, referirile la mama lui Bono, care a murit când el avea numai 14 ani, sunt ex­plicite. În primul rând, prenumele ei era Iris. „The ache in my heart is so much a part of who I am. (...) I’ve got your life in­side of me“ („Durerea din inima mea este atât de mult o parte din cel ce sunt acum. (...) Viaţa ta se află-n mine“). În ar­ticolul din Irish Times se resimte du­re­rea lui Bono faţă de această pierdere trau­matică, chiar şi după patru decenii. Un alt vers exemplifică: „You’ll be the death of me/ But it wasn’t me“ (Bono face referire la unul dintre reproşurile atât de comune ale părinţilor dintotdeauna şi de peste tot, adresat copilului neastâmpărat: „o să mă omori cu zile“). Mama lui Paul Hewson (numele real şi irlandez al lui Bono) a mu­rit în timpul înmormântării tatălui ei, su­ferind un anevrism cerebral.

În melodia The Miracle (of Joey Ramone), Bono îl omagiază în felul său original pe vo­calul une formaţii americane de punk-rock, Ramones. Adolescenţi fiind, cei pa­tru componenţi ai U2 s-ar fi strecurat la unul dintre concertele acestei formaţii la Dublin, iar performanţa scenică a lui Joey Ramone l-a impresionat şi influenţat pe tânărul adolescent Paul Hewson. În This is Where You Can Reach Me Now (Acesta este locul unde mă poţi găsi acum) se aud şi pescăruşii pe care, poate, i-a în­re­gistrat de pe plajele din Dalkey, una din­tre suburbiile bogate ale Dublinului, un­de-şi are reşedinţa principală solistul ir­lan­dez. În plus, Bono spune clar şi răspicat, să-l audă întreaga Irlandă: „We come from an ancient place“ („Venim dintr-un loc străvechi“).

Alte menţiuni destul de explicite la Irlanda şi istoria ei fră­mân­tată se regăsesc în cântecele Raised by Wolves (Crescut de lupi) şi The Troubles (Tul­bu­rările), sub care atât irlandezii din Nord şi din Sud, cât şi britanicii desemnează mai degrabă lungul război civil din cele şa­se comitate nord-irlandeze care alcătuiesc şi acum Irlanda de Nord. Şi Republica Ir­landa a fost afectată de violenţele din Nord. Pe 17 mai 1974, un grup paramilitar pro­testant din Ulster (Ulster Volunter Force, cu strânse legături cu reverendul Ian Pasiley, vezi revista 22 nr. 42, 21-27 oc­tombrie 2014), se pare ajutat logistic de serviciile secrete britanice, au amplasat şi detonat patru bombe ascunse în maşini capcană atât în centrul Dublinului, cât şi în centrul oraşului Monaghan, făcând nu mai puţin de 33 de morţi şi aproximativ 300 de răniţi. În 1993, UVF şi-a asumat responsabilitatea pentru tragedia produsă. La 17 mai 2014 s-au împlinit patru decenii de la acele atrocităţi şi în continuare nimeni nu fusese pedepsit, fiind din ce în ce mai greu de crezut că responsabilii vor fi aduşi vreodată în faţa vreunei instanţe. Adolescentul Paul Hewson, mărturiseşte Bono ziaristului de la The Irish Times, du­pă cursurile de la şcoală se ducea de obicei să caute discuri într-un magazin de mu­zică amplasat chiar după colţul intersecţiei unde fuseseră amplasate maşinile capcană. „Dar în ziua aceea m-am dus cu bi­ci­cleta la şcoală şi nu m-am mai dus în cen­tru, ca de obicei.“ Bono a crescut pe strada Cedarwood, în partea de nord a Dublinului, în cartierul Glasnevin (unde se află şi cimitirul unde sunt îngropaţi toţi marii oameni de stat şi de cultură ai Ir­landei) şi această parte vitală din viaţa lui îşi regăsește transpunerea într-un alt cân­tec de pe acest album, intitulat chiar Ce­darwood Road. Despre acele vremuri Bo­no spune: „Am crescut pe această stradă, o stradă plină cu familii drăguţe. Oameni care mi-au influenţat felul de a vedea lumea. Oameni pe care în continuare îi ad­mir şi-i iubesc. Dar era şi destulă vio­lenţă pe acolo, în adolescenţa mea, găşti de tineri care se alergau, se ascundeau, se băteau. Da, Cedarwood Road avea şi câteva părţi ascunse, ca toate locurile, de altfel. Ca toţi oamenii“.

„Ultimul album ce poartă marca U2 este despre noi încercând să ne dăm seama de ce am vrut în primul rând să facem par­te dintr-o formaţie, legăturile din in­teriorul ei şi primele noastre călătorii, geo­grafice, spirituale sau sexuale. A fost greu şi ne-a luat ani. Poţi s-o pui şi aşa: am dezgropat o groază de chestii na­soale“, spune Bono, care a întărit ideea în re­vista Roling Stone – „Este cel mai per­so­nal album pe care l-am scos“. De alt­fel, şi cele două versiuni ale copertei al­bumului sunt personale şi intime. Prima, una minimalistă şi retro, reproduce ima­ginea unui disc de vinil şi se aseamănă vo­it cu primul album scos de tinerii ir­lan­dezi în 1978. Cea de-a doua copertă, cea oficială, se pare, îl înfăţişează pe Larry Mullen Jr., toboşarul formaţiei, îm­bră­ţi­şându-şi tandru fiul adolescent. Încă nu se cunosc foarte multe detalii despre tur­neul care va promova ultimul album al formaţiei. Bono declara că nu ştie o dată sigură pentru următorul turneu U2, dar va fi anul viitor. Albumul ar trebui să fie urmat cât de curând de un altul, intitulat Songs of Experience.

Fanii U2 din România, sătui să tot aştepte sau să bată mii de ki­lo­me­tri prin Europa, au creat chiar o pagină pe Facebook pentru a face lobby în vederea unui con­cert la noi în ţară. Multe trupe au con­cer­tat în acest ultim sfert de secol de li­be­rtate mu­zicală în România, însă nu şi U2. Ar­gu­mentul standard era acela că nu aveam un stadion pentru desfăşurarea de forţe pe care o presupune un astfel de con­cert. Acum, având noua Arenă Naţională la dis­po­ziţie, nu ar mai trebui să fie pro­bleme. Cel pu­ţin de acest gen. Dar vom vedea!