Ducu

Alexandru Hancu s-a nascut, probabil, pentru a povesti si e, cu siguranta, cel mai mare jucator de fotbal din gura. Odata demonstrate aceste doua lucruri, cateva lamuriri; fotbalul din gura e singurul joc mai frumos decat fotbalul. Fara el, fotbalul n-ar exista sau ar fi o simpla ocupatie a piciorului. Fotbalul din gura, pe numele sau adevarat "Fotbalul poetic si istoric", e o parte importanta a mitologiei, o forma inepuizabila de lingvistica aplicata, acea ramura a arheologiei care cauta si descopera suflul sacru in viata comuna. Fotbalul din gura a fost inventat cu mult-mult timp inaintea rudei sale jucate pe pamant. Primii sai practicanti au fost poetii. Si anume acei poeti tulburati de misterul care apropie limba de joc si pe amandoua de teatru. Ei au descoperit, mai intai, ca lumea e simpla si au lasat-o, cu un suras neinteles, pe mana fizicienilor: A se loveste de B, calculati viteza si ati luat 9, cine vrea 10 sa nu-mi vina fara coeficientul de frecare; Ion primeste o sapa in cap, pentru nota de trecere calculati formula de conflict social in cazul familiei Glanetasu.

Tocmai dintre corigentii la probele de mai sus a aparut un grup mic, fara diploma, care a inteles ca a povesti cum anume se lovesc capetele si sufletele oamenilor de A si de B e mult mai important. Unde A si B sunt egale sau uneori egale cu D si I. Destinul si intamplarea. Povestirile despre aventurile extrageometrice ale lui D si I aveau nevoie de un limbaj cuprinzator. Ceva extrageometric nu putea incapea decat in ceva aproape extragramatical. Asa s-au trezit vorbind (uneori in scris), Esop si Creanga, Rabelais si Caragiale. Inaintea lor si de la ei incoace, lumea de rand a vorbit dintotdeauna la limita limbii, a dat din maini si a facut fete, a pus in scena comedii pe care le-a umplut de minciuni gogonate si eroi prea de tot. Cei patru corigenti aici numiti n-au facut decat sa ia seama la cum vorbeste lumea si sa explice mai departe, celor de dupa ei. Asa incat, la sosirea fotbalului cu piciorul totul era pregatit. Cronicarii de meserie, cronicarii platiti sa povesteasca, s-au asezat la masa presei, au scos din buzunar calimari si au inceput sa scrie.

Povestirile lor despre fotbal n-au trecut nicodata de sutul in A si pasa spre B. A venit alt rand de cronicari, au scos din calimari laptopurile si s-au pus pe scris. Dar povestirile lor despre fotbal nu au impins niciodata pe A spre D si pe B spre I. Ramaneau mereu pe afara lucrurile mari, de neinteles, pocitaniile care nu se spun, de vrei sa nu te faci de ras intre oamenii cu carte: ca exista o carare sucita care duce de la tristetea parsiva a rasaritenilor, la felul atoatestiutor in care pasa Dobrin si, mai departe, la neimplinirea lui de sfant uitat; ca o dreapta calculata pe computer uneste ratiunea dezmatata a olandezilor cu perfectiunea obositoare a lui Cruyff si, mai departe, cu fanatismul lui de predicator insingurat; ca secretul fotbalului brazilian e o frumusete nerusinata, o pornografie vesela in care nimeni nu spune "De ajuns!". Toate aceste lucruri au fost ascunse, prin scris, de cronicarii platiti. Povestitorii de fotbal cu gura au stiut insa tot timpul. L-am intalnit pe Alexandru Hancu intr-o pauza. Eu, iesit sa fumez, el, vorbind de unul singur.

Amandoi, colegi cu biroul, la Londra, unde fotbalul e tot ce a mai ramas din razboiul civil. De atunci sunt in pauza si ma rog sa nu sune. Afland ca fac pe cronicarul platit, Hancu mi-a dat mai intai de veste ca i se spune Ducu. Numele de povestitor. Apoi am aflat de la el ce e si cum se joaca fotbalul din gura. Ce panarama! Am ramas cu gura cascata si pe urma, incet-incet, am inceput s-o pun la treaba. Am inceput sa joc. Am inteles, jucand, ce nu se poate scrie dar se poate spune. Iata: "...a luat-o Zidane pe dreptu', le-a facut una pe dreapta, una pe stanga, si a pus-o in vinclu, multumesc, la revedere!, va mai dau de astea pana maine dimineata" (...) "a!, stai asa, asta a fost ca aia a lui Marcelino, cand i-a ingropat pe Dinamo... i-a dat si lui o pasa natarau' ala de Anghelini, a luat-o Marcel pe stangu', ca un tata de albine, si le-a zis: hai la joc flacai!, a tinut-o asa vreo 5 minute, s-a dus cu ei la margine, uite tusa!, au incercat aia zadarnic sa-l ucida, au mai venit niste oameni rai, unde esti Marcele?, si cind sa il rupa a plesnit-o Marcel din departari, de n-a zarit-o nimeni" (...) "am vazut aseara ceva de bezna mintii, Leicester cu unii in Scotia, undeva prin smarcuri, aia niste oameni batrani, fara dinti, o trupa de penali, dau 1-0 la o mare ingramadeala in careu, ca la Calugareni, mii de oameni doborati prin namoluri si se ridica unu', da cu capu, cu genunchiu', cu burta, gol, sa traiti, ce mai vreti?, in tribune nenorocire, v-am rupt, nu mai plecati de aici, o pune Leicester la centru si vine cetateanu' Mancini, cunosti, acel om civilizat din republica italiana, si o ia la plimbare pe mijloc, ce mai faceti?, cu ce treaba pe aici?, le face de alea din glezna de trec baietii ca avioanele pe langa el, in fata, liberi, tot felu' de inaintasi demarcati urla Mancini da-mi-o mie! Sunt liber! Dau gol, sa-ti traiasca familia si rudele apropiate!, nea' Mancini se uita in stanga, se uita in dreapta, numa' cadavre de fundasi, se opreste si zice: da' de ce sa n-o dau eu de aici exact sub bara?, fii atent, dom' portar, ca vine!". Aici se termina tot ce am putut rapi si saraci in scris din povestile lui Ducu. Din fericire, va urma.