Pe aceeași temă
La Dumitru Radu Popa, la Petru Popescu, la Florin Oncescu (din Canada), la Alexandra Tarziu - dintre cei pe care i-am citit mai mult sau mai putin recent - efectul se verifica din plin. Privirea asupra modului de viata american (sau canadian, daca e sa fim scrupulosi, pentru ca l-am pomenit si pe Florin Oncescu) este intotdeauna cea detasata, a emigrantului cu oarecare vechime, care a depasit trauma si si-a regasit umorul. La fel de detasata e si perspectiva din care privesc acum realitatile din Romania, din care fac adesea tema de parabola bufa sau de satira amuzanta. Un caz special este Norman Manea, scriitor de alta generatie, factura si chiar de un alt calibru, a carui literatura a pastrat si peste ocean o dimensiune patetica asupra problematicii emigrantului, dintr-o perspectiva agravanta: cea a minoritarului evreu.
E evident ca spatiul european nu a functionat in acelasi fel asupra scriitorilor romani plecati din Romania. Lepadarea de povara experientei romanesti s-a facut de multe ori prin renuntarea la literatura pur si simplu sau prin continuarea ei intr-un mod oarecum “autist” (Petru Dumitriu, Dumitru Tepeneag), cu consecinte asupra impactului lor pe piata editoriala din tarile de adoptie. Generatiile mai tinere, dispuse sa duca in Occident cea mai recenta versiune a comunismului ceausist, par sa se inscrie pe alta turnanta, dar nici acesti scriitori nu sunt inclinati neaparat spre dezinvoltura de tip americanesc (cazul Herta Müller, de pilda), semn ca in spatiul european clasarea experientei comuniste mai are de asteptat.
Carmen Firan - care s-a stabilit doar de cinci ani in Statele Unite, avand insa o cunoastere mai indelungata a spatiului american - se incadreaza cert in primul tip de “altoire” a scrisului. Poeta debutata in 1981, odata cu generatia optzeci, careia nu-i imprumuta mai deloc insemnele, cu opera deja prinsa in dictionare si cu destule carti aparute peste ocean, autoarea volumului de nuvele* publicat acum de Polirom a inceput sa scrie proza la inceputul anilor nouazeci. Caloriferistul si nevasta hermeneutului e insa rodul ultimilor ani, ai sederii in America, in teme si in abordare deopotriva. Cele opt bucati, de dimensiuni diferite, vorbesc toate despre emigranti, fara sa se ocupe neaparat si de “conditia emigrantului”, in sensul comun al expresiei, adica observand saracia, consecintele dezradacinarii etc. Emigrantul din prozele lui Carmen Firan n-o duce grozav, dar nu neaparat fiindca e emigrant, ci fiindca e singur. Singur de tot sau singur in familie. Singur ca om sau singur ca artist. Calitatea singuratatii americane (mai “usoara” decat ar cantari-o europenii!) e de altfel tema care revine cel mai des in paginile acestei carti.
Emigrantii lui Carmen Firan sunt fie romani (precum cei din nuvela titulara, din Trei pentru infern, poate si din A doua viata, unde numele personajului, Andrei Roscov, nu da prea multe indicii), fie italieni (pictorul Ricardo, din Lumina din pod), rusi (sculptorul Sasha, din Concesie) ori evrei (precum Bob, din Caciula). Sunt emigranti pur si simplu, pentru ca-si simt intrucatva limitate sansele de consolidare sociala. Nu prea au bani, dar se descurca, mereu cu ochii pe slujba, pana cand, pe unii dintre ei, ii pocneste vreo pasiune furibunda (scrisul, pictura, sculptura), care-i rupe de societatea de care se agatasera de bine, de rau, transformandu-i in niste marginali destul de fericiti. Iar aici, tema subiacenta e deja cea a “visului american”.
Andrei Roscov (A doua viata) castiga binisor intr-o intreprindere de produs fibra optica, pana cand l-a lovit viciul lecturii. A inceput sa citeasca nonstop, sa-si umple casa de carti, sa nu mai traiasca decat prin carti, aproape rupand legaturile cu propria-i familie (o sotie normala, dar prea putin concilianta fata de aceasta turnura iresponsabila a vietii ei de familie). Intalnind un scriitor celebru, pe Roscov il pocneste o alta nebunie: scrisul. De data asta, damblaua il confisca total. Pierde slujba, pleaca de acasa, goleste toate cartile de credit si scrie fara intrerupere la un roman, din care The New Yorker va publica laudativ un fragment exact in preziua disparitiei genialului necunoscut. Roscov - care tocmai se mutase intr-o cutie de carton, in parc, constatand cu umor negru cum viata se poate reduce la... hartia de scris si cartonul de locuit -, Roscov dispare, metabolizat probabil in celuloza care i-a preluat subitul talent.
Pictorul Ricardo (Lumina din pod) s-a izolat si el de lume, picteaza in podul “cat o biserica” al locuintei lui new york-eze, traind din ce mai poate vinde amabila lui sotie, Lya, din fericire mostenitoarea unei oarecari averi de pe urma celuilalt sot. Lumina din pod e insa o proza de cu totul alta factura, fiind, din cate putem deduce, re-scrierea (sau pre-scrierea?) piesei de teatru cu acelasi titlu, de unde si aerul O’Neill-ian evident. Cuplul sexagenar gazduieste de zece ani un barbat trist si intelegator, pe Brian, un homosexual pripasit la ei dupa moartea partenerului lui, si care functioneaza drept tratament pentru fisura grava dintre cei doi soti. Acceptat si de Ricardo, si de Lya, linistitul Brian ii va insoti discret, printre scandaluri domestice si greutati pecuniare, pana ce va muri, la fel de discret, de SIDA. Melodrama e de buna calitate, fara nici o insistenta pe tema atat de comercializata a victimelor HIV. Are poezie, tandrete, portrete pline, dialoguri reusite si atinge finalul intr-un rar echilibru de mijloace, sugerand clasicitatea.
Caloriferistul si nevasta hermeneutului si Trei pentru infern se ocupa, in moduri diferite, de problema fericirii - “cel mai abuzat cuvant” in America, dupa cum comenteaza o eroina. Mitul fericirii personale, in varianta de emigratie, produce doua savuroase povestiri, in care bunele intentii intersecteaza rautatea fireasca a vietii, pledand printre randuri pentru spatiul securizant al mediocritatii acceptabile. Dick (Diculescu, din Romania) a ajuns in Queens prin loteria vizelor. E caloriferist la un bloc locuit mai ales de imigranti si pentru el e limpede ca, in Romania, “munceam, nu munceam, tot pica ceva, de trait traiam bine, orice s-ar zice”. Venit in America de gura nevestei si de dragul copiilor, omul isi reconstruieste in subsol propriul univers de ins care se multumeste cu putin. Sosirea unui cuplu de intelectuali romani, un bizantinolog hermeneut, ipohondru, ciufut, agorafob si egoist, si sotia lui, o tanara draguta si frustrata de insensibilitatea sotului, configureaza brusc un posibil trio amoros, din care Dick iese induiosat, loial si omenos. Avansurile Angelei sunt respinse printr-un efort de vointa bine pus in pagina, in numele unei pudori ancestrale, carpatine, pe care Carmen Firan o sustine cu umor.
Trei pentru infern e o nuvela mai elaborata, tot pe tema trio-ului amoros. Un barbat cincagenar, presat de amanta sa divorteze, tocmai o asteapta in statia de metrou pentru explicatia finala. Intre timp, isi deruleaza mental filmul compensatoriu al propriei morti, cu ambele femei - sotia si amanta - la capataiul lui. Amanta nu vine insa la intalnire, barbatul se intoarce acasa, unde afla ca tanara sunase la telefon si vorbise cu sotia. In intervalul intens al spaimei ca totul va fi fost deconspirat, Carmen Firan gaseste timp sa refaca povestea din celelalte doua perspective - a sotiei si a amantei - pentru ca stop-cadrul sa-si reia apoi miscarea pe epilogul ironic: barbatul chiar moare, atac de cord, chiar urmeaza scena imaginata in statia de metrou, cu catafalcul si celelalte.
O satira glumeata este Sarpele. De fapt, o pastisa contemporana si americanizata la Groaznica sinucidere din strada Fidelitatii, schita lui Caragiale, pentru ca are drept subiect un fapt divers si reflectarea lui publica. Sarpele e un boa de patru metri, pierdut in cladirea Ambasadei Romaniei la New York (efasarea detaliilor identificabile a inceput deja, dar nu ele sunt importante). Intamplarea arunca in aer Ministerul roman de Externe, presa, scena politica romaneasca. Reactia autoritatilor e transcrisa prin irezistibile apocrife la toate idiomurile limbii de lemn (opozitia: “O diversiune a puterii pentru a distrage atentia de la esecul guvernarii”; puterea: “Infiltrarea de reprezentanti ai opozitiei in structurile diplomaticee si incercarea de a discredita actuala putere”; vechii comunisti: “Duplicitatea imperialismului, Conspiratie evreiasca, Jocul cercurilor masonice: sa ne slabeasca in interior si apoi sa ne manipuleze cum vor”; diplomatii din minister: “O diversiune lansata chiar de colegii aflati in post la New York pentru a abate atentia de la traficul de tigari” etc., etc).
Concesia, Un loc de parcare si Caciula sunt mai degraba schite, piese de artilerie usoara, dintre care ultima e chiar reusita. Ele nu adauga insa foarte mult volumului.
Carmen Firan convinge in Caloriferistul si nevasta hermeneutului ca manuieste bine portretul (cautati portretul ministrului de Externe si al premierului din Sarpele si va veti amuza copios), ca stie sa povesteasca despre oameni si ciudateniile lor, ca vede lumea in care traieste. Rezumarile copioase la care am recurs aici ar trebui sa demonstreze ca scrie atasant, simplu, feminin (deci comprehensiv), pledand implicit pentru vechiul adagiu al simplei fericiri de a trai.
* Carmen Firan, Caloriferistul si nevasta hermeneutului, Polirom, 2005, 236 pag.
