Pe aceeași temă
Orice investigaţie pe marginea anului revoluţionar 1989, în Europa Centrală şi de Est, devine, prin forţa împrejurărilor, o meditaţie asupra poziţiei pe care ideile o deţin în ecuaţia schimbărilor politice. Mai mult decât oricare alt moment al modernităţii recente, anul 1989 relevă capacitatea libertăţii de a supravieţui şi, prin simpla ei supravieţuire, de a submina edificiul unei tiranii ce se definea ca fiind perpetuă şi infailibilă.
Din chiar absenţa unei dimensiuni de violenţă care să fi acompaniat acest an revoluţionar (căci România ilustrează ravagiile unei violenţe de stat, direcţionate în contra naţiunii înseşi) decurge noutatea radicală a lui 1989. Căci 1989 este ocazia în care un concept revoluţionar legitimat de iacobinism şi leninism este evacuat istoric, pentru a lăsa loc unei viziuni care se întemeiază pe potenţialul de solidaritate şi de moderaţie inflexibilă al comunităţii de cetăţeni.
Din acest punct de vedere, revoluţiile anului 1989 se situează la capătul unui parcurs ce se opune, în mod programatic, utopiilor însângerate şi cultului violenţei politice. Evenimentele anului 1989 pot fi citite, în cheie marxist-leninistă, ca autentice contrarevoluţii, în măsura în care ele se definesc ca eforturi de a demantela edificiul ideocratic totalitar, edificiu asociat, încă de la 1917, cu ridicarea revoluţionară.
Pe acest fundal, proza lui Vladimir Tismăneanu din Despre 1989. Naufragiul utopiei posedă claritatea vizionară a unei sinteze ce oferă cititorului român o cale de acces şi o cheie de lectură. Pasionată în apărarea unui ideal care este cel al libertăţii, vocea lui Vladimir Tismăneanu rămâne aceea a unui intelectual critic: dincolo de pasiuni milenariste şi inflamări posttotalitare, Vladimir Tismăneanu imaginează o pledoarie în economia căreia anul 1989 este citit ca punct de inflexiune în lungul parcurs prin care Europa captivă îşi afirmă suveranitatea politică şi intelectuală. 1989 duce mai departe un legat al revoltei şi deschide un drum pe care se situează naşterea noilor democraţii. 1989 este, odată cu recitirea la care invită Vladimir Tismăneanu, cărămida pe care se întemeiază ethosul moderaţiei şi viziunii democratice1.
Pentru Vladimir Tismăneanu, anul 1989 nu poate fi separat de un context al duratei lungi, în planul istoriei intelectuale şi politice. Căci una dintre lecţiile abordării lui Vladimir Tismăneanu este efortul de a identifica, dincolo de stratul evenimenţial brut, un nivel al dinamicii ideologice, nivel în absenţa căruia detaşarea de modelul leninist nu poate fi imaginată. Referinţa la „naufragiul utopiei“ este un indiciu al relaţiei privilegiate pe care anul 1989 o întreţine cu o direcţie centrală din istoria modernităţii europene, o direcţie definibilă prin convocarea, simultană, a utopiei şi revoluţiei.
Căci regimurile care se nasc în Europa captivă după 1945, sugerează Vladimir Tismăneanu, sunt marcate de pecetea unicităţii. Ele se disting, în mod radical, de celelalte tiranii moderne: în continuă expansiune, ele sunt animate de o energie ideologică demonică. Reluând o teză capitală formulată anterior şi situându-se în prelungirea unei linii de reflecţie ilustre, Vladimir Tismăneanu citeşte totalitarismul comunist ca pe o ideocraţie, ca pe un regim a cărui apariţie şi validare istorică este posibilă doar în contextul dezvoltării unei religii politice seculare.
Centralitatea instituţiei partidului unic nu este un accident, ci reflectarea unei teologii ce mizează pe alianţa dintre voluntarismul politic şi supremaţia ideologică. Partidele comuniste sunt învestite cu misiunea de a citi viitorul şi de a îndruma comunitatea politică pe un drum întrevăzut de pontifii ideocraţiei.
Teroarea nu este niciodată întâmplătoare sau gratuită. Lichidarea / domesticirea intervine în acord cu o judecată care este prin excelenţă ideologică. Poliţia secretă nu este o excrescenţă bizară, ci traduce realitatea dominaţiei unei ideologii. Pluralismul este inamicul în raport de care nici un fel de compromis nu este de imaginat.
Pornind de la această ipoteză de lectură, anul 1989 se înscrie în rama amplă a detaşării graduale a elitelor intelectuale de această naraţiune marxistă. Marxismul revizionist din lagărul sovietic este expresia cea mai spectaculoasă a naşterii unui pluralism intelectual chiar în interiorul familiei marxiste. Contestarea venită din acest unghi este semnul neechivoc al fragilizării mecanismului de dominaţie ideologică. Din acest curent al marxismului revizionist se va alimenta forţa schimbării în Europa Centrală şi de Est. Din acest spaţiu originar al disidenţelor intelectuale marxiste se desprinde Kołakowski însuşi, ca şi o întreagă şcoală de gândire poloneză.
Încă o dată, lecţia ideilor nu poate fi ignorată, în sensul în care prăbuşirea armăturii utopice lasă un spaţiu liber, spaţiu ce va fi colonizat de societatea civilă pe cale de a-şi impune propria sa gramatică intelectuală. Solidarność devine numele energiei graţie căreia partidul comunist este evacuat din societate: organizarea paralelă delegitimează, definitiv, ordinea ideocraţiei. Distanţa dintre 1980 şi 1989 nu este decât aceea a unei lungi şi groteşti agonii.
În egală măsură, cartea lui Vladimir Tismăneanu imaginează şi un posibil post scriptum la monumentalul Stalinism pentru eternitate. Cu detaşare şi ironie, proza lui Vladimir Tismăneanu propune, la douăzeci de ani de la 1989, revizitarea unor spectre şi formularea unor ipoteze de lectură. Paginile secţiunii româneşti din volum sunt marcate de un timbru pe care l-aş putea defini, cu o imagine inspirată de Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca, ca pe cel al unui liberalism al memoriei.
Refuzul amneziei înseamnă hotărârea antigonică de a oferi victimelor demnitatea şi decenţa înmormântării. Vocea celor de astăzi este fidelă celor care nu mai sunt, în încercarea de a constitui un monument din cuvinte şi emoţii, ca un semn al neuitării.
Liberalismul lui Vladimir Tismăneanu este atent la dialectica imposturii şi travestiului grotesc. Există, în cazul lui Vladimir Tismăneanu, o ştiinţă a formulării memorabile, ştiinţă ce permite prozatorului să construiască portrete definitive, din tuşe sigure. Secţiunea dedicată lui Ion Iliescu şi temerităţii sale postrevoluţionare rezumă traseul unei false biografii revoluţionare.
Asemeni vajnicului A. Toma, cel ce lupta împtriva regimului antonescian ferindu-şi de ochii cititorilor poeziile, primul preşedinte al noii Republici îşi relevă natura de polemist anticeauşist doar în momentul în care orice pericol a trecut: este acesta un mecanism al ipocriziei fără de care profilul României postcomuniste nu poate fi înţeles cu adevărat.
După douăzeci de ani, textele lui Vladimir Tismăneanu deţin şi propun o terapie stenică a optimismului lucid. Lipsite de emfază şi impregnate de încrederea în vocaţia insurgentă a memoriei, ele pun în pagină un canon al moderaţiei, fermităţii şi tenacităţii democratice. Ele sunt, în cele din urmă, parte din trunchiul nepieritor al pedagogiei libertăţii.
// VLADIMIR TISMĂNEANU
// Despre 1989.
Naufragiul utopiei
// Editura Humanitas,
// Bucureşti, 2009
