După o sută de ani de comunism românesc

Codrut Constantinescu | 14.09.2021

Volumul coordonat de Adrian Cioroianu reconfirmă mai vechea ipoteză a istoriografiei românești post ‘90: PCdR a atras mulți etnici minoritari care detestau România Mare și care doreau să o distrugă.

Pe aceeași temă

Împlinirea unui secol de la înființarea Partidului Comunist din România a trecut aproape neobservată din mai multe motive la care nu are rost să revenim. Cu toate acestea, apariția volumului coordonat de Adrian Cioroianu reprezintă o revizitare a unui trecut foarte problematic, complex, plin de enigme, pe care cercetătorii care au trudit la redactarea acestor studii au încercat să îl descifreze. Căci mișcarea comunistă din România Mare cunoaște multe pete întunecate, date fiind modalitățile ei de operare, în ilegalitate, dar și manevrarea ei de către Moscova prin Comintern. Din nefericire, din motive de spațiu, nu ne puteam opri decât asupra a patru dintre ele.

Dumitru Lăcătușu retrasează implicarea comunistă a Anei Pauker. Foarte interesantă este descrierea detaliată a procesului celor 19 lideri comuniști (în care se regăsea un singur etnic român, Alexandru Drăghici), grup din care făcea parte și Ana Pauker, din iunie-iulie 1936, de la Craiova. Inițial, procesul fusese programat la București, unde a avut loc și o primă sesiune, dar care s-a terminat cu confruntări între simpatizanți comuniști și Armată și Jandarmerie, de aceea a fost strămutat la Craiova. Se credea în mod justificat că în capitala ruralei Oltenii, comuniștii ar fi avut mai puțini simpatizanți. În perioada iunie-iulie 1936, Craiova a fost probabil cel mai bine păzit oraș românesc interbelic. Toate ziarele importante ale României și-au trimis reporterii pentru a relata, atât cele de dreapta (Curentul sau Universul), cât și cele de stânga (Dimineața sau Adevărul). Presa vremii a cerut și opiniile unor mari intelectuali sau oameni politici ai vremii (precum Nicolae Iorga, Gheorghe Brătianu, Constantin Argetoianu, generalul Averescu sau Mihail Manoilescu, unii dintre aceștia, precum Argetoianu sau Gheorghe Brătianu, murind tocmai în Gulagul celor care erau judecați la Craiova). Lotul comunist era apărat de avocați cu simpatii comuniste care urmau să devină și ei comuniști de frunte, precum Pătrășcanu sau Maurer, dar și, în mod surprinzător, de Ghiță Ionescu, cel care avea să devină un cunoscut politolog anticomunist român din emigrație. Strategia lor era aceea de a trage de timp, dar și de a produce cât mai multă publicitate, acesta fiind scopul impus de Moscova. Chemarea unui număr imens de martori (3.000!) friza absurdul. Inculpații nu au recunoscut apartenența la Partidul Comunist, chiar dacă dovezile găsite asupra lor erau evidente (bani, chitanțe, manifeste, carnete etc.). În mod logic, toți cei care au fost implicați în derularea acestor procese (atât al lui Dej, cât și al grupului din care făcea parte Ana Pauker) au avut de suferit din plin după 1945 (cei mai norocoși erau morți), ajungându-se la condamnări grele în Gulagul RPR, chiar și de 25 de ani de detenție pentru crime împotriva umanității. Cei 19 au primit condamnări la închisoare de la 10 ani (Pauker, Dimitrie Ganev, Șmil Marcovici) până la 2 ani și șase luni.

Din studiul Cristinei Diac (Nicolae Ceaușescu, tânăr, rebel, ilegalist) aflăm că viitorul Stalin al României comuniste și-a început cariera politică din tinerețe (fiind chiar minor). Ceaușescu a fost numit secretar al UTCdR pentru regiunea Prahova, care din punct de vedere legal nu exista în perioada interbelică, dar în organizarea PCdR pe lângă Prahova era înglobată și Dâmbovița. De altfel, Ceaușescu a fost arestat în 1936 la Ulmi, lângă Târgoviște, unde se întâlnise cu niște simpatizanți comuniști. Siguranța din Târgoviște avea un informator în acest grup (care se întâlnea într-o cofetărie!). Miza comuniștilor erau numeroșii muncitori care trăiau și deserveau industria extractivă din Prahova. În arhive se regăsesc informații disparate despre aceste activități ale comuniștilor care erau bine cunoscute de autorități, fie prin informatori bine plasați, fie pentru că în activitățile lor dădeau dovadă de amatorism. Grupul de agitatori comuniști din Dâmbovița a fost judecat de către justiția militară la Brașov, din grupul de 19 anchetați, șase fiind achitați, iar restul primind pedepse relativ ușoare, între șase luni și un an. Tânărul Ceaușescu a primit un maximum de pedeapsă de doi ani, la care s-au adăugat șase luni pentru sfidarea instanței. Și la Brașov s-a încercat citarea unui număr cât mai mare de martori, urmându-se procedura impusă de Comintern. Procesele trebuiau să producă publicitate pentru mișcarea comunistă. A fost trimis la închisoarea Doftana pentru a-și ispăși pedeapsa, unde i s-au întărit convingerile, pentru că a dat de un grup de activiști cu experiență, bine îndoctrinați. „Închiderea comuniștilor laolaltă a fost o eroare. Conviețuirea în același spațiu claustrat, în secții aparte ale penitenciarelor, le-a întărit convingerile politice poate nu atât de ferme la momentul intrării în închisoare. Cel puțin în cazul lui Ceaușescu, pare că așa au stat lucrurile. La Doftana, proximitatea cu cele mai importante figuri ale mișcării comuniste interbelice i-a validat crezul pe care oricum îl avea”. În perioada 1936-1937, guvernul liberal al lui Tătărescu a hotărât să-i aducă pe toți liderii comuniști încarcerați prin țară într-un singur loc – la Doftana (o altă greșeală). În celebra închisoare de lângă Câmpina au ajuns viitori mari demnitari ai regimului bolșevic din România de după 1945, precum Dej, Drăghici, Vasile Luca, Moghioroș, Chivu Stoica, Gheorghe Apostol etc. Toți acești comuniști au declanșat mai multe mișcări greviste, protestând față de condițiile în care trăiau. Urlau noaptea, au recurs la greve ale foamei (care au durat două zile!), izbeau cu scaunele în uși etc., pentru a obține statutul de deținuți politici. Care le-a fost acordat în iarna 1937/1938.

Coordonatorul volumului, Adrian Cioroianu, recompune traseul unui intelectual procomunist acum complet uitat, dar care a cunoscut momente de glorie: Petre Constantinescu-Iași. S-a născut la Iași, în 1892, în familia institutorului Gheorghe Constantinescu și a soției sale de origine basarabeană, Liuba. Petre a devenit student la Facultatea de Litere din capitala moldavă și ar fi luat parte la luptele Primului Război Mondial, fără să se remarce în vreun fel. A fost demobilizat în mai 1918, iar la finalul anului a fost numit profesor de istorie la liceul din Huși. Atracția lui către mișcarea de stânga din Regatul Român s-a manifestat încă din studenție și a continuat în perioada interbelică. Petre Constantinescu-Iași a fost mai degrabă unul dintre foarte puținii intelectuali autentici, de stânga, din România Mare. În 1927, în mod paradoxal pentru un filocomunist, a fost numit profesor la Facultatea de Teologie din Chișinău (care depindea de cea de la Iași) și pentru că scrisese o teză de doctorat despre arta bizantină (una reală). În tot acest timp, a fost supravegheat de Siguranță, dar, așa cum subliniază și Adrian Cioroianu, simpatiile lui comuniste erau deghizate oficial în cele antifasciste și pacifiste, la modă în interbelic (care au migrat și în capul lui Nicolae Ceaușescu, rodind aberant în anii ’80). Ideile lui politice nu i-au frânt parcursul academic. Aceasta, spre deosebire de ceea ce avea să se întâmple după 1945. A participat și la Congresul Internațional împotriva Războiului pe care Romain Rolland și Henri Barbusse l-au organizat la Amsterdam în 1932 și care era un paravan pentru a-i atrage pe naivi, manevrat pe la spate de sovietici. În 1933 a participat la alte două congrese antirăzboinice la Paris. Era implicat și în constituirea Comitetului Național Antifascist (în această calitate ajungea și la Ploiești sau Brașov, Cluj). Această libertate de mișcare, tipică epocii, presupunea și mijloace materiale care mai mult ca sigur proveneau din URSS. În 1934 a făcut un lung periplu balcanic (Bulgaria, Iugoslavia și Grecia, ajungând la Salonic) în slujba cauzei comuniste, pentru a sonda apele revoluționare, sfârșind tot la Paris. În noiembrie 1934, în mod logic a fost arestat, dar a fost eliberat la 12 ianuarie 1935, urmând a fi judecat în libertate. În cadrul unui proces desfășurat la Chișinău la Corpul III de Armată, Constantinescu-Iași avea să fie vedeta lui, încercând să îl folosească pentru a face propagandă cauzei comuniste. A fost condamnat la o pedeapsă mică, de numai 2 ani și șase luni de închisoare, perioadă pe care a petrecut-o tot în închisoarea Doftana, bucurându-se de un regim lax. Regimul imperialist burghez avea să-l grațieze după numai 11 luni! Odiseea lui prosovietică avea să continue. În 1939 preda limba română angajaților Legației Uniunii Sovietice la București (deci știa limba rusă) și oferea informații VOKS (organismul stalinist însărcinat cu intoxicarea/vrăjirea străinilor de vază). Dar a fost arestat din nou și trimis la Miercurea Ciuc. În primăvara anului 1942, a fost mobilizat și trimis să lupte în Crimeea, dar foarte convenabil, s-a îmbolnăvit, petrecând cinci luni într-un spital din Simferopol înainte de a fi demobilizat. La 5 martie 1945 devenea în mod firesc ministrul propagandei în primul guvern comunist al României, condus de moșierul Groza. A dus apoi o viață lungă în slujba comunismului românesc, murind în 1977, după nenumărate titluri și decorații.

Captivantul și masivul volum coordonat de Adrian Cioroianu reconfirmă mai vechea ipoteză a istoriografiei românești de după 1990: PCdR a atras mulți etnici minoritari (raportat la cei români) care detestau România Mare și care doreau să o distrugă (ceea ce au și reușit într-un final, poate mai radical decât credeau în interbelic). Iar doctrina și metodele comuniste se potriveau ca o mănușă acestui obiectiv. Și, de asemenea, reiese destul de clar că acest mic partid nu ar fi ajuns niciodată la putere pe căi legale, democratice, într-o Românie ancorată în tradițiile ei politice (discutabile, nu neapărat complet democratice, dar care putea evolua organic). //

Adrian Cioroianu

A fost odată ca niciodată Partidul Comunist Român (1921-2021)

Editura Polirom, Iași, 2021, 512 pagini

TAGS:

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: redactia@revista22.ro

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2021 Revista 22