E cineva acasă?

Orice plecare din orice casă în care ai viețuit va declanșa o turbulență în suflet, chiar și atunci când pleci către ceva mai bun. Motivul e simplu și deja fixat în zicala bătrânească „omul sfințește locul“.

Volumul colectiv recent apărut la Editura Humanitas sub titlul Casele vieților noas­tre constituie un fel de operă deschisă. Eternul uman pe care îl închide între pa­ginile sale generează o so­li­daritate profundă și ver­sa­tilă în același timp, dincolo de statutul sau per­so­na­li­tatea fiecărui autor în par­te. Spun că avem de a face cu o ipostază sui generis a operei deschise, fiindcă de­mersul propus și mozaicul textual ce rezultă au ca­li­tatea de a ralia, imaginar, și alte voci. Evident, în mă­sura în care tema interesează cu adevărat, căci nu orice om va socoti util să re­flec­teze în amănunt asupra... destinului său locativ, ca penumbră a celui pământesc în ansamblu. Pornind de la premisa be­ne­fi­ciului unei meditații despre aventura și ava­tarurile locuirii, îmi îngădui să adaug o filă... virtuală cărții menționate. Nu pen­tru a evidenția ceva, ci doar pentru a or­dona unele înțelesuri prețioase pe care ex­periența caselor succesive, de-a lungul ani­lor, mi le-a dezvăluit.

Un paradox existențial a marcat soarta locuirii mele, obligându-mă să revin constant asupra aces­tui subiect. Dacă, până în 1987, am făcut parte din vasta ca­tegorie a tineretului român prizonier în propria țară, legat de țărușul regimului co­munist, după acel an, prin emigrare, si­tuația s-a schimbat radical. Până la 27 de ani, nu călătorisem în străinătate deloc și schimbasem casa o singură dată, la în­ce­putul anilor ’70, „amplificând“ spațiul vi­tal familial - de la o cameră, la două. Apoi, începând din 1987 până în 2014 (adică în alți 27 de ani), m-am mutat de... 17 ori! Între țări, între orașe sau în in­te­riorul aceluiași oraș. Cu mențiunea că mă refer la schimbarea efectivă a habitatului, a locului de trai și activitate pe perioade nedeterminate, nu ca agrement. Iată suc­cesiunea geografică: București–Salonic-Ate­na–Londra–Paris–București (1995) – Ro­­ma (1997) – București–Lisabona–Bu­cu­rești–Paris–București (2010). Alchimia vie­ții a vrut ca harta aceasta să includă și prin­cipalele coordonate ale destinului per­sonal: familial, profesional, spiritual. Din acest punct de vedere, Parisul rămâne em­blematic, căci acolo am trăit boem între 1991 și 1995 și „diplomatic“ între 2007 și 2010. Într-o acoladă metaforică a de­ve­ni­rii, se profilează amintirea simetrică a pri­mului cuib de îndrăgostiți, pe rue du So­leil, în arondismentul XIX (o cămăruță de 10 m.p., cu dușul în bucătărie și WC-ul pe hol), și a ultimei reședințe, pe Ave de la Bourdonnais, în elegantul VII-e, 17 ani mai târziu, cu doi copii ridicați între timp ală­turi de noi...

Părăsind România în condițiile vitrege ale anilor ’80, am trăit, asemenea multor al­tora, în situația „plecării definitive“, des­trămarea obligatorie a întregii ambianțe în care trăisem. Nu se putea lua nimic, aproape totul trebuia, deci, înstrăinat: mo­bilă, cărți, obiecte. Cu rare excepții, ne­go­ciate la sânge, nu mai erai practic stăpân pe ceea ce aveai - și, în primul rând, pe ca­sa în care locuiai. Pedeapsa pentru de­ci­zia plecării pornea de la premisa că „tră­dătorii“ de patrie nu aveau dreptul nici la sen­timente, nici la amintiri. Pentru un tâ­năr al mileniului actual, e aproape im­po­sibil de închipuit drama lăuntrică pe care i-o provoca unui omolog al său de acum 30 de ani ne­voia de a-și părăsi țara na­tală din pri­cini politice, fă­ră cer­ti­tu­dinea de a se pu­tea în­toar­ce vreodată. Deși hiatusul civilizațional și comu­ni­ca­țional între acea epocă și zi­ua de azi des­curajează chiar actul po­vestirii, nu strică, din când în când, să ne în­cumetăm a o face. Marcată multă vreme de trauma unei „depeizări“ autoimpuse, dar ne­do­ri­te, nu mi-a venit nici mie să cred, de-a lun­gul anilor și numeroaselor schimbări locative ce au urmat, că sunt în stare, deo­potrivă fizic și psihic, să mă readaptez în­tr-un ritm atât de alert la nou - sub toate formele sale.

Una dintre cele mai consolidate concluzii ale mutărilor de până acum, în diferite ca­se și țări, sună aparent banal: totul e re­la­tiv. O casă modestă poate părea un palat, o casă de mari dimensiuni poate fi stri­vi­toare, o casă străină poate deveni ex­trem de familiară, o casă urâtă se trans­fi­gurează uimitor. Atmosfera contează. Poți fi fericit într-un cartier popular și inhibat într-unul rezidențial. Senzorul ființei noas­tre e greu de setat. Pe de altă parte, den­sitatea notabilă a transferurilor a exer­ci­tat, fără îndoială, în cazul meu, o anumită pre­siu­ne, iar dacă nu am „cedat nervos“ îm­pa­chetând și despachetând, mobilând, zu­gră­vind sau personalizând interioare în care urma să-mi petrec o anumită pe­ri­oadă de viață, a fost fiindcă treptat am în­țeles că locuința este locuire. Iar locuirea es­te un antrenant mister – în trup și în duh deo­potrivă. Cu cât o casă nouă în ca­re trebuie să te așezi îți pare mai stranie la început, cu cât ai impresia că te vei obiș­nui mai greu, cu atât mai surprins cons­tați, după o vreme, că luneci prin co­tloanele ei de parcă ai fi acolo de când lu­mea.

În toată gama gesturilor presupuse de epopeea locativă (căutarea și alegerea unei case, instalarea, familiarizarea, mutarea într-o alta etc.), momentul cel mai grăitor este acela când pă­ră­sești o locuință, cu tot calabalâcul. Orice plecare din orice casă în care ai viețuit va declanșa o turbulență în suflet, chiar și atunci când pleci către ceva mai bun. Mo­tivul e simplu și deja fixat în zicala bă­trânească „omul sfințește locul“. Se în­ti­păresc, pesemne, în pereți toate nădejdile pe care le nutrești în răstimpul cât ei te adă­postesc, te protejează, iar ele nu se dis­locă automat. Am experimentat pe viu, de multe ori, în multe țări, realitatea acestei expresii, care presupune învestirea unui spa­țiu, oricât de distant, cu trăirea per­so­nală, ceas de ceas. Toți facem de fapt acest lucru, dar îl conștientizăm sau nu, în func­ție de acordul fin al sensibilității, care di­feră de la unii la alții. La plecare, spu­neam, ca și la separarea de o persoană, în­țelegi mai bine ce te leagă de ea. (Și nu aș exclude aici nici varianta... „izgonirii“, cum ni se întâmpla în plină iarnă 1991, la Paris, când proprietara camerei de proas­păt căsătoriți, din XIV-e, căreia îi achitam o parte din chirie prestând ore de baby-sit­ting, ne soma ca în 10 zile să ne mutăm, acuzând lipsa noastră de implicare în ac­ti­vitatea conexă.) Pe lângă toate acestea, ple­carea dintr-o casă presupune, iar și iar, efortul monumental al strângerii lu­crurilor (materie în care am ajuns să ex­celez). De fiecare dată, în cursul lungilor ope­rațiuni de triere, obiectele își re­ca­pi­tu­lează istoria, punându-te în fața du­re­roa­sei dileme: să-l iau sau să renunț? Mai păs­trez cutare frântură de viață sau o las soar­tei? Experiența îndelungată a sutelor de cutii făcute și desfăcute m-a învățat că, pe acest plan, orice decizie e temporară. Ceea ce azi hotărăști să iei vei lăsa în urmă data viitoare, când alte lucruri, adunate între timp, își vor impune întâietatea. Așa încât e preferabilă o anumită austeritate, de la bun început. Și împăcarea cu de­șer­tăciunea acumulărilor materiale.

Aventura în episoade a mutatului este un complex test de viață care, însă, mai de­vreme sau mai târziu, naște dorința se­den­tarizării... A (re)identificării cu un sin­gur și sigur loc. Posibilă reverberație a acelui acasă, din paradisul pierdut în ceața tim­pului. Dacă în vremurile (post)moderne, „schimbul de locuință“ se banalizează cons­tant, în epocile trecute sau în lumea tradițională, viețuirea în casa „bă­trâ­neas­că“, de-a lungul mai multor generații, era în firea lucrurilor. (Câte imobile gemene nu amintesc încă, în București, perioada când familii înrudite construiau laolaltă...) Azi, în schimb, cel care încă stă, cu pro­priii copii, în casa unde s-a născut, e o pa­săre rară - mai ales că noua generație își ia zborul la vârste tot mai fragede. Tema e vastă, explicațiile multiple. Formarea per­sonalității (bazată pe des-prindere) s-a ac­celerat, odată cu modificările de para­dig­mă în societatea de tip occidental. Ră­mâne însă întrebarea: tinerii nomazi ai In­ternetului contemporan vor fi, oare, scu­tiți, peste 20-30 de ani, de aspirația se­dentarizării? A unui catharctic retour aux sources?

Citesc în volumul Amintiri des­pre Caragiale (Humanitas, 2013) această mărturie filială a Eca­terinei Logaridi - la 50 de ani du­pă dispariția tatălui său: „Din anul 1900, când am părăsit casa bu­ni­cilor, a început seria mutărilor noastre. Schițele De închiriat și Caut casă ilus­trează viața noastră în București când, în trei ani, am schimbat patru locuințe“. Astfel, după str. Sf. Spiridon, str. Rotarilor și str. Sculpturii, „... iar ne-am mutat. De data asta în str. Berzei și ne-am fi mu­tat încă de mai multe ori dacă nu am fi plecat din țară. La Berlin, unde ne-am mărginit să schimbăm doar cinci locu­in­țe în nouă ani, ne-am mutat mai rar dar am schimbat odăile mai des“. După pri­ma întâlnire cu Berlinul, „Timp de un an, într-un ritm precipitat, am văzut Aus­tria, Italia, Elveția, Franța, Olanda și Ger­mania (...) Aveam foarte puțin bagaj și nu posedam altă îmbrăcăminte decât ce aveam pe noi. Când o haină se în­ve­chea, ne cumpăra alta, iar cea veche era lăsată pe loc, «ca să nu ne complice existența». Batistele murdare le arunca pe geam din mersul trenului“. Reveniți în țară, „(...) după acel drum lung și obo­sitor, care a ținut un an, tata a decis să ne mutăm definitiv la Berlin. Am des­fă­cut toată casa și, după ce tata a dăruit cea mai mare parte din lucruri, am por­nit în Germania“. Aici, după alte câteva mutări, apare tentația sedentarizării: „La Berlin, devenise dornic să stea mai mult acasă. Ieșea rar și uneori trecea câte o săptămână fără ca el să-și părăsească pantalonii de «cavalerist», meșii tur­cești «specialitate Stambul» și flanela rup­tă în coate. Mai ușor pleca în că­lă­torie decât să iasă în oraș“. Dincolo de venerația pentru marele scriitor, resimt cu uimire, citind „în oglindă“ asemenea pasaje, o învăluitoare solidaritate, dublată de o tandră simpatie peste timp, față de unul dintre cei mai chinuiți căutători de casă (și țară) din panteonul național, aflat, ca simplu om, în situații recognoscibile ale condiției locative actuale. Un veritabil pre­cursor și din acest punct de vedere... //