Pe aceeași temă
Traducerea: Valentin Protopopescu si Costin Manoliu
Cu: Alexandru Repan, Mircea Andreescu,
Crenguta Hariton, Rares Stoica
Scenografia: Mihai Madescu si Luana Dragoescu
Ilustratia muzicala: George Marcu
Regia: Claudiu Goga
Teatrul “Nottara”
Stagiunea 2005-2006
Succesul piesei lui Eric-Emmanuel Schmitt provine în buna masura dintr-o traditie consolidata pe motivul “biografiilor romantate”, mai cu seama cand personajele reprezinta personalitati istorice. Provocarea e atunci spectaculara, subiectul insolitat. Caci, concept al structuralistilor rusi, insolitarea a dobandit în varii contexte drept de cetate. Desemnand un corespondent al misterului, ambiguitatea stimuleaza interogatia, facandu-ne sa reactionam complice. Romanul, dar si teatrul bulevardier s-au atasat spontan genului atat de generos prin paleta stilistica angajanta, atat de rezistent prin accesul la publicul larg. Cu toate derivatiile (im)predictibile ce alimenteaza jocul dintre substanta realista si insertul imaginar subversiv.
In maniera tipic frantuzeasca a reproducerii unei “felii de viata”, Schmitt coboara idolii de pe soclu ca sa lumineze conditia umana pe fundalul unei epoci apocaliptice. Holocaustul e emblematic pentru o întreaga specie, transand, generic, orizontul victimelor de acela al calailor. Si, pana la urma, destinul individual; posibilitatea, respectiv necesitatea alegerii în chiar marasmul universal. Criza reflectata aici de personajul Sigmund Freud - pus el însusi în ecuatia constiintei ironice: cine îl psihanalizeaza pe psihanalist - nu este exclusiv un moment al confruntarii dintre spirit si barbarie, care s-a exercitat predilect în plin secol XX asupra “dusmanului de rasa”, dar si, simultan, în paralelismul geografiilor politice, de clasa, privite contemporan în perspectiva genocidului fara frontiere. Aluziile sunt elocvente, raul se va perpetua. Scrisa în 1993, piesa Vizitatorul incita la meditatie prin loviturile de teatru aplicate cu precizie de muschetar, slujite de abilitatea replicii proprie unui dramaturg admirat de public si de “nemuritori”, conferindu-i-se la începutul noului mileniu Premiul Teatrului pentru întreaga sa opera. Este considerat cel mai jucat autor din ultimul deceniu. Ceea ce l-a motivat, fara doar si poate, pe regizorul Claudiu Goga sa realizeze acest spectacol de studio la Nottara, un spectacol pentru actori ca un exercitiu de mana stanga la pian. In rolul Necunoscutul, cel ce irumpe în conflictul moral si existential al parintelui psihanalizei înaintea emigrarii din Austria, întruchipand ipostaza transcendentei repudiate, spre a-l conduce, prin labirintul ratacirilor, spre asumarea de sine, Mircea Andreescu, un alt invitat de la teatrul din Brasov, joaca laborios cartea carnavalescului, ceea ce asigura, în contrapunct, echilibrul reprezentatiei. E rand pe rand un deus absconditus, clovn banal, vagabondul paranoic vanat, pasamite, de nazisti. Ingenioasa fanta în conventia, conventionala altfel, a lui Eric-Emmanuel Schmitt, ce n-ar fi scapat accentului melodramatic, ocupand totusi un loc secund. Si ce altceva s-ar putea spune despre suferintele batranului savant caruia Gestapo-ul îi sechestreaza fiica (bine intentionata, actrita Crenguta Hariton în Anna Freud), dupa ce i-au fost arse cartile, profanata intimitatea de un intrus, Nazistul (Rares Rosca evidentiindu-i conversiunea întemeiata pe frica), eradicata comunitatea careia îi apartine. Consemnate de istorie, toate aceste atrocitati riscau sa devina simpla exemplificare scenica. Poate de aceea i s-a contrapus, analog mitului luptei cu îngerul, o algebrica din care profita speculatia intelectuala, mutand dramatica batalie pe teritoriul subiectivitatii eroului. Intre starea de constienta si vis, Sigmund Freud ne apare, asadar, ca o figura arhetipala. Rol dificil chiar si pentru actorul experimentat care este Alexandru Repan, în absenta unei proiectii regizorale pe masura. De unde impresia de experiment nefinalizat. Oricum, nu umanizezi un personaj exhibandu-i trauma domestica - una din legile nescrise ale teatrului. Il pui însa în miscare si în act, fie si în contradictie cu vocea auctoriala, ceea ce de multe ori Alexandru Repan reuseste.
