Pe aceeași temă
Intr-un fel, nu mai e nimic de spus despre Mondiale. Dupa primele doua-trei meciuri, am intrat în posesia mesajului: fotbal deschis. Toata lumea s-a convertit la ceva care n-are un nume foarte exact, dar seamana cu o sete insatiabila de joc. Germania ataca - în stilul atletic, direct si preponderent aerian, pe care Klinsmann îl cunoaste atat de bine, pentru ca l-a practicat permanent. Olanda ataca - cu doua extreme clasice (Robben si Persie) pe care doar echipamentul mai stramt le desparte de epoca fotbalului jucat în tuse, de maestrii sprintului, acum 40-50 de ani. Argentina ataca (dar asta nu e o noutate, ci o chestiune de ereditate), Mexic si Iran, Trinidad Tobago si Polonia ataca. Doar Anglia a dat impresia ca are rezerve. Nu conteaza. Englezii sunt sceptici din principiu, desi, de data asta, amorteala reflexelor vine, mai curand, din tendoanele obosite ale lui Beckham si din lipsa de imaginatie a marelui suedez de la carma. Nu e o întamplare. Tot ce e suedez pare confuz, tolerant cu exoticul si derutat. Fotbalul suedez nu face decat sa transporte, la Mondiale, somnolenta unei tari care a epuizat toate formele de reverie sociala si se scufunda, lent, în deruta. Discutia e mai lunga si priveste detaliile curioase ale lungii experiente morale suedeze, în drumul de la o societate energica si compacta a anilor 1900-1970, la cresa socialista a zilelor noastre. Nu conteaza. Important e ca, exceptand Suedia narcotizata, toata lumea revine la apetitul pentru lucrurile simple.
Liniile de fundasi urca mereu, sinucigas, spre centru si se expun contrelor, dar energia care vine din aceasta noua filozofie ofensiva si indiferenta la risc e cruciala. Ea e pe punctul de a transforma fotbalul în acel joc elementar si entuziast pe care nimeni nu l-a mai vazut, în ultimii 50 de ani. Mai precis, de la Realul lui Di Stefano si cvinta de Cupe Europene (1955-’60).
De unde aceasta aversiune brusca fata de tot ce se juca acum doi ani? Probabil ca socul grec n-a sfaramat doar Euro 2004, ci a provocat, de asemenea, o ruptura, o razgandire stilistica si o revolta a imaginatiei, undeva în subconstientul care regleaza si în fotbal succesiunea epocilor si a curentelor. Abia acum întelegem ca victoria Greciei la Euro 2004 a provocat un val de oroare. Toata lumea s-a simtit amenintata de triumful cinic prin care Grecia a adus fotbalul la un pas de închiderea definitiva. Criza a pus problema fundamentala care deschide sau închide orice joc: exista sanse deschise de castig? Cu alte cuvinte: este sau nu este acest joc sau altul un joc liber? Grecia a sugerat ca fotbalul îsi poate pierde libertatea si aceasta amenintare a produs un raspuns colosal si mantuitor. Rezultatul direct e ca Grecia însasi a devenit prima campioana europeana en titre care nu s-a calificat la Mondiale si poate vedea acum, la televizor, un fotbal care vrea, plenar si planificat, sa nu aiba aiba nimic de-a face cu reteta greaca. Miracolul grec a functionat în ordine inversa, silind fotbalul sa se salveze si sa o ia de la cap, cultivand atacul, naivitatea defensiva si carnavalescul. Suflarea multimilor a simtit si presimtit, ca întotdeauna, din timp, schimbarea si si-a rezervat dreptul de a participa supranumeric si tumultuos. Mondialele 2006 se joaca, meci de meci, cu tribunele arhipline si sunt primul semn “grav” de optimism, în ultimii 10 ani de fotbal.
Ultima epoca decenta a fotbalului se închidea, în 1998, cu Mondialele din Franta. Zidane arunca în scena marea speranta franceza, dar propunerea se stingea destul de rapid.
Ar fi mult mai judicios sa remarcam ca Mondialele 1998 se încheiau, de fapt, cu masacrarea Braziliei, divinitatea tutelara a fotbalului de imaginatie. A urmat Coreea-Japonia 2002, un turneu bizar si negativ, dominat de multimile mecanice sosite direct din schimb de la Hyundai si de inchizitia stupida a arbitrajelor vicioase. In 2004, catastrofa a fost desavarsita de un Campionat European care stabilea ca fotbalul resentimentar si claustrat al Greciei e suficient.
Nimeni n-a scontat pe revenire. In afara de Barcelona si Lyon, cluburile europene au început sa ia lectii de greaca. Chiar preliminariile Mondialelor au trecut fara mutatii notabile. Dar Barcelona a convins. Ascensiunea acestei echipe, care a jucat 24 de luni de fotbal pasat si nici o clipa de fotbal de anihilare, a echivalat cu o revelatie. Fotbalul s-a reaprins, dovedind membrilor cultului ca jocul are, într-adevar, memorie si ca nu poate fi abrogat de interventiile dure ale realismului. Fotbalul s-a întors la esenta sa populara, magica si inanalizabila. Cupa Mondiala 2006 a început sa scrie noua istorie a jocului si primul capitol începe, ca orice epoca de eliberare, cu scene de mare naivitate si elan, cu multimi entuziaste si cu un idealism ce va fi greu de sustinut mai departe, dar va salva pentru mult timp jocul. Nu stim cine va castiga Finala din 9 iulie, dar stim deja ca nimeni nu va ajunge acolo pe baza unui program defensiv. Olanda pare sa fie, ca de obicei cand e vorba de nou, cu un pas înainte. N-am vazut înca Brazilia, dar nu e de imaginat altceva decat o inundatie ofensiva. Din care se vor salva doar cei care vor reusi sa atace si sa preseze înca mai mult zonele parasite prea des si prea vesel de Carlos, Cafu si Lucio
