Elemire Zolla

Interlocutorul lui Ioan Petru Culianu este Elemire Zolla, una dintre cele mai proeminente personalitati ale vietii academice si publice italiene de dupa cel de-al doilea razboi mondial. Zolla s-a nascut la 9 iulie 1926 la Torino, intr-o familie de origini anglo-alsaciene. Initial specializat in literatura anglo-americana, a predat la universitatile din Genova si Roma (La Sapienza), fiind autorul a numeroase studii si carti de profil, precum si un mediator cultural de anvergura; a publicat enorm despre subiectele clasice ale anglo-americanisticii, de la romantismul britanic la transcendentalismul american, de la science fantasy (l-a introdus in Italia pe Tolkien) la "era jazzului"; articolele, eseurile, prefetele, articolele de dictionar si enciclopedie pe aceste teme constituie in sine o opera apreciabila, consacrata de mediul profesional respectiv.
Dar Elemire Zolla a fost mult mai mult decat un eminent anglo-americanist. Prozator prolific si de mare succes, s-a bucurat de admiratia criticii si de succesul de librarie inca de la inceputuri: a primit prestigiosul Premiu Strega in 1956, pentru Minuetto per l’inferno. Jurnalist pe teme literare, culturale, religioase, filozofice, antropologice, politice si sociale, a fost ani de zile prezent cu rubrici in ziare de mare tiraj ca Il Corriere della sera si, in ultimii doi ani, Il Sole 24 Ore. Animator ori "obiect" de polemici si controverse, era adesea invitat in studiourile de radio si televiziune, iar ceea ce scria/spunea nu lasa pe nimeni indiferent. Perpetuu curios, se interesa de absolut toate marile teme ale zilei, le studia pasionat si le discuta intr-o maniera originala, vorbind cu egal aplomb despre "eclipsa intelectualilor", realitate virtuala si Internet. Terenul intalnirii dintre Culianu si Zolla a fost insa mai curand studiul comparat al religiilor si culturilor. Fiindca Elemire Zolla, pe langa tot ce evocam succint mai sus, ramane unul dintre cei mai reputati si mai inovatori specialisti in antropologia, istoria, filozofia, metodologia religiilor si "gandirii traditionale". Bibliografia sa abundenta nu poate fi nici macar rezumata convenabil aici: a scris despre samanism, arhetipuri, androgin, alchimie, tantrism, Orient si Occident, gnoza, mistici occidentali (dand intre altele o antologie critica in mai multe volume), ecourile moderne ale traditiei dionisiace. In 1994, a publicat o mica monografie Ioan Petru Culianu. Ultima sa carte aparuta era o sinteza: Che cos’è la tradizione (2001). Ultima carte scrisa, care va aparea postum, are un titlu premonitoriu: Discesa agli inferi e resurrezione. Contributia la volumul pe care l-am coordonat in memoria lui Ioan Petru Culianu (Religion, Fiction, and History, Nemira, 2001) a fost una dintre ultimele sale scrieri; pentru mine, raporturile noastre epistolare sporadice si proiectul unei intalniri in casa lui si a sotiei sale, profesoara Grazia Marchianó, au constituit deschiderea spre o revelatie intelectuala, intarita de lectura ulterioara a unora dintre opere.
Elemire Zolla s-a stins la Montepulciano pe 29 mai 2002. Va fi evocat public de ziua nasterii sale, pe 9 iulie.

Sorin Antohi

Despre hidra gnostica Dialog intre Elemire Zolla si Ioan P. Culianu*

Draga Culianu,

Venirea dumitale in Italia cu ocazia aparitiei noii carti ma bucura, draga Culianu, din motive care in parte sunt limpezi, iar in parte pot parea tenebroase. Spun asta razand, dar nu numai in gluma: dumneata ai scris o opera hotaratoare pe acest subiect, atat de curios si de alunecos, Gnoza, care, la capatul cercetarilor pe care le faci, se descopera ca s-ar putea nici sa nu existe: I miti dei dualismi occidentali. Dai sistemi gnostici al mondo moderno** (Jaca Book).
Impresia mea este ca, in vremea studentiei, ti-a fost sugerata o tema care, incetul cu incetul, sub privirea dumitale riguroasa, s-a tot imbogatit si a sfarsit prin a disparea aproape total, lasand in urma, pe de o parte, o succesiune istorica de fapte, fara legatura intre ele, iar pe de alta, un veritabil turn al lui Babel de subdistinctii intortocheate si nesemnificative.
Ce este oare Gnoza? Suntem dispusi sa raspundem ca e o miscare ce a luat nastere in prima perioada a crestinatatii si a continuat, in anume moduri, pana in zilele noastre, fiind adesea supusa la persecutii intrucat este libera cautare a adevarului si extazului? Atunci vom descoperi pe cineva care se proclama, in sensul acesta, pe deplin gnostic: un olandez, apropiat al lui Carl Gustav Jung, Gilles Quispel.
El este autorul unui eseu intitulat Om gnostic si evreu, in care traseaza istoria unei anumite obsesii gnostice moderne. Buber l-a atacat pe Jung, numindu-l gnostic, a afirmat ca inamicul credintei, atat a celei crestine, cat si a celei evreiesti este in ziua de azi gnosticul, nu ateul. Hans Jonas a sustinut si el o opinie identica. Insa pentru Quispel gnoza antica a luat nastere tocmai din ebraism, lucru confirmat de documentele descoperite la Nag Hammadi, in Egipt. I s-a alaturat si Gershom Scholem, care a vazut in gruparile fariseilor pe precursorii acelei forme specific ebraice de gnoza, Cabala. Pentru Quispel au existat un catolicism fundamentat pe normele juridice romane, o ortodoxie bazata pe metafizica greaca si, in fine, un crestinism aramaic, al carui principal centru era orasul Edessa, si care mai dainuie si astazi in bisericile nestoriene si ortodoxe din Malabar. Din acest al treilea trunchi al crestinismului ia nastere Gnoza, avand afinitati cu stiinta greceasca eleusina si cu cea mitraica, insa in mod independent, din surse strict ebraice, originata de iudeo-crestini si ajunsa prin nenumarati intermediari pana la noi, fiind reprezentata prin excelenta de teoriile lui Jung.
Pana aici ne miscam doar intre savanti, care sustin in mod pasional opinii divergente, dar sunt obisnuiti sa-si documenteze spusele. Exista, dimpotriva, si o alta miscare, necunoscuta celor mai multi, dotata cu o forta substantiala in lumea catolica: ea prezinta gnoza drept inamicul suprem, inca de la inceputurile crestinatatii, pe care ar fi de datoria tuturor sa-l elimine in mod radical. In numarul pe luna in curs saprilie 1989t al revistei vaticane, ramasa montaniana, Trenta giorni nella Chiesa e nel mondo, figureaza o dezlantuire apriga a acestei tendinte, unde ne este prezentat drept fenomen gnostic amalgamul de vechi superstitii ocultiste care face astazi furori in Statele Unite, doctrina New Age, si unde se publica o nota semnata de Carl Raschke, profesor la Denver, care reia acuzatiile aduse Gnozei: "In vreme ce Biblia ne spune ca ispita era ca omul sa creada promisiunea mincinoasa: vei fi asemeni lui Dumnezeu, gnosticii sustineau ca exact aceasta era natura si destinul lor". Alaturi de ecleziasticii care detesta Gnoza, se afla si unii de tip opus, adeptii lui Voegelin, care imputa Gnozei aparitia lui Hegel si a marxismului.
Mi se pare suficient in privinta delirurilor care iau nastere din definitii proaste si din cunostinte incomplete. Cred ca in randul antignosticilor catolici domina ideea ca Gnozei i-ar fi caracteristica pretentia de a rationa in absenta oricarei referiri la credinta si vointa de a lega de o asemenea pretentie, care sperie, intreaga masa informa a ideilor si practicilor ocultiste. Se spera in consolidarea unei asemenea legaturi, astfel incat sa se poata dispune, in fine, de un monstru abominabil, care sa fie blamat si persecutat.
Incantatoarea dumitale carte va pune ea oare capat acestor suparatoare confuzii, acestor meschine jocuri necugetate si periculoase?

Draga Zolla,

Nu pentru a ocoli un raspuns, mai bine zis unul dintre raspunsurile la cele doua intrebari pe care mi le puneti, dar e totdeauna nevoie de un preambul istoric, si il voi face. In 1973, am citit o carte stranie si fascinanta, in care, desi exista o cronologie si o succesiune temporala scrupulos respectata, orice punct temporal putea servi de inceput, fiindca ceea ce alcatuia miza era ca o intalnire intre doua sisteme, ba chiar intre doua dimensiuni diferite. Mai e oare cazul sa amintesc ca pentru Einstein timpul, desi nu e o dimensiune spatiala, este un fel de noua latura a unui corp hiperdimensional care, in imersia sa intr-un spatiu cu trei dimensiuni, creeaza iluzia succesiunii?
Ei bine, cartea despre care vorbeam lasa sa se intrevada abisul infernal al prejudecatilor unei civilizatii la intalnirea cu o alta si imi explica totodata ca acele prejudecati alcatuiau un sistem si ca nu era nici o scapare, caci, in definitiv, orice noua pozitie nu putea fi decat o varianta a uneia precedente. Civilizatia care producea prejudecatile era a noastra, cea occidentala; civilizatiile care suportau prejudecatile erau cele ale indienilor americani. Povestea o cunoasteti, dumneavoastra, Elemire Zolla, mai bine decat oricine, deoarece chiar dumneavoastra ati scris-o: se numeste Literatii si samanul. (Acum imi veti spune, cine stie, ca se pot descoperi si radacini mai profunde si ca o parte dintre premisele metodologice ale cartii se afla intr-un autor despre care, intr-un articol aparut in Il Corriere della Sera, spuneati ca s-a nascut dintr-o "sfera ce radiaza" - Levi-Strauss. Stiu acest lucru, insa asta nu impiedica in nici un fel ca succesiunea "descoperirilor" mele sa fie cea evocata: ceea ce am inteles in 1973 nu devenise transparent pentru mine in 1967, cand am luat pentru prima oara contact cu opera lui Levi-Strauss. Toti il citeau pe Levi-Strauss in momentul acela, eu i l-am preferat pe Eliade.)
Oricum, sa ne intoarcem la Gnoza. Pentru a continua analogia cu situatia indienilor, e suficient sa ne gandim ca vine un moment cand toate cartile se amesteca si nu se mai intelege nimic: indienii din Nord fura sau cumpara cai si se muta la campie, limbile se amesteca si, pentru a se intelege intre ei, folosesc cu totii engleza. Ce mai incoace incolo, pare un western prost. Aceeasi situatie si in Sud: profeti ai nenorocirilor tarasc mii de indieni in cautarea Taramului unde Raul nu exista, iar la sfarsitul peregrinarilor nu mai raman in viata prea multi, dar ceea ce nu se stie e daca profetiile sunt autohtone ori sunt rod al mesianismului de tip crestin. Asa si cu Gnoza: termenul este utilizat in mii de feluri diverse, iar daca cineva intrevede acolo o traditie perena care, inevitabil, se intrupeaza cel mai bine pe terenul de studiu pe care invatatul si l-a adjudecat, mai sunt si unii care, imediat ce zaresc acel nomen odiosum, simt pe loc miros de sulf si de catuse.
La inceput credeam ca voi putea strange suficient material pentru a ilustra cele o mie si unu de chipuri ale hidrei gnostice; am inteles insa repede ca era o intreprindere fara speranta si m-am limitat la un singur fascicul: acela denumit "gnostic" in Antichitatea tarzie, care discuta posibilitatea existentei a doi Creatori. "Descoperirea" a venit sa ma impovareze: aceasta ipoteza, a celor doi Creatori, unul al celor bune si altul al celor rele, nu are o "istorie". Ea se infatiseaza mintii umane si apoi, tot in mintea umana, creste si se multiplica in vecii vecilor. Intervin cu siguranta si motive de natura sociala ori economica in alegerea pe care o face un individ sau un grup intre variantele unei ipoteze de baza, dar, in general, se poate spune ca un sistem de idei - cel al gnosticismului antic, cel al fizicii contemporane sau cel al samanismului eschimosilor (mai bine zis, al populatiei inuit) - este grefat intr-o maniera fundamentala in mintile omenesti si deci se deruleaza in umbra, asemeni programului unui computer care apoi executa altceva pe ecran. Prin urmare, mi se pare nu numai zadarnic, ci in primul rand depasit sa credem ca fenomenele s-ar putea explica prin "origini" si "filiatii" istorice. Acum o vreme Karl Popper vorbea deja despre "saracia istoricismului", saracie care, insa, caracterizeaza, in parte, si propria lui epistemologie.
Desigur, ideile circula, cateodata sunt chiar furate, insa ele se transmit, in orice caz, ad modum recipientis si de multe ori ele apar la subiecti foarte departati in spatiu si in timp, sub impulsuri mai mult sau mai putin similare. Apoi, in orice epoca, noi cunoastem doar un set foarte circumscris al propriilor noastre traditii. De pilda: lui Rabelais i se pare absurd ca cineva sa fie nascut pe ureche, iar cititorilor sai li se pare caraghios; la fel de absurd li se pare, in secolul al XIV-lea, unor inchizitori ca Bernardo Gui, ceea ce sustin catharii in legatura cu conceptia si nasterea auriculara a lui Isus Cristos; si ideea le miroase a erezie. Nu la fel stateau lucrurile in secolul al V-lea, cand o adoptasera multi dintre clericii de mare reputatie si intrutotul venerabili ai epocii. Si, in fond, ce poate fi mai normal decat ca Verbul divin sa o fecundeze pe Maica Domnului prin ureche si apoi sa iasa pe aceeasi cale? La urma urmei, acest punct de vedere e mai rational decat acela care sustine ca Isus se dematerializeaza, ca sa spunem asa, in pantecele matern si apoi reapare de cealalta parte, fara ca portile sa fie atinse.
Ar mai fi multe de spus, dar poate ca e suficient sa va raspund la ultima dumneavoastra intrebare. Cu siguranta, cartea mea nu va pune capat discutiilor despre Gnoza. Cel mult le va mai atata un pic, si nu doar in Italia, unde au existat, de altfel, totdeauna mari invatati cunoscatori ai gnosticismului, cum sunt Buonaiuti si, in zilele noastre, Ugo Bianchi. Ma gandesc, de exemplu, la Statele Unite, tara unde sunt profesor. Cea mai mare parte a specialistilor mai urmeaza inca punctul de vedere invechit al scolii germane de religie. Atunci cand va aparea pe piata engleza, aceasta carte va avea efectul unei bombe.
Dar, cu siguranta, se pot anticipa deja atat veninul, cat si ambrozia pe care le va produce cartea. Se pot anticipa fiindca se afla acolo, in mintile omenesti, ca tot restul, de altfel: aceasta zi pasnica de februarie, groaza imparatului Atahualpa cand il zareste pe Pizzaro, urechea taiata a lui Van Gogh si lansarea primei nave intergalactice. Totul se afla acolo, iar intre toate aceste lucruri exista legaturi invizibile. Iata, uitam sa spun: unii numesc si aceasta tot Gnoza.

* Dialogul intre Zolla si Culianu a fost publicat prima data in revista Panorama, XXVIII, 2 aprilie 1989, pp. 141-145.

** Este titlul traducerii italiene a cartii lui Ioan P. Culianu, Les gnoses dualistes d'Occident. Histoire et mythes (Plon, 1990).