Pe aceeași temă
N. la Calgary (Canada), traieste in Franta. Majoritatea cartilor sale sunt publicate la editurile Actes Sud si Lemeac o Proza: Les Variations Goldberg, 1981; Histoire D'Omaya, 1985; Trois fois septembre, 1989; Cantique des plaines, 1993; Instruments des tenèbres, 1996; L'empreinte de l'ange, 1998; Prodige, 1999; Limbes-Limbo, 2000; Visages de l'Aube, 2001 (in colaborare cu Valerie Winckler); Dolce agonia, 2001 o Eseuri: Jouer au papa et à l'amant, 1979; Dire et interdire; elements de jurologie, 1980; Mosaïque de la pornographie, 1982; à l'amour comme à la guerre, corespondenta (in colaborare cu Samuel Kinser); Lettres parisiennes; autopsie de l'exil, 1986 (in colaborare cu Leila Sebbar); Journal de la creation, 1990; Tombeau de Romain Gary, 1995; Desirs et realites, 1996; Nord Perdu, suivi de Douze France, 1999.
Nu sunt pesimista in privinta viitorului cartii
De cand sunt in Franta, cartile dumneavoastra mi-au fost recomandate de cititori din diverse generatii. Le-am dat dreptate atunci cand v-am citit romanele si eseurile. Cum reusiti sa treziti interesul pentru literatura in aceasta perioada, cand numarul cititorilor scade?
Spre deosebire de ceea ce se spune, numarul cititorilor nu scade.
V-ati referit la Franta sau la intreaga lume?
Cred ca peste tot in lume creste numarul cititorilor. Nu cred ca se vand mai putine carti. Poate calitatea lor a scazut fata de acum 50 de ani. Nu sunt deloc pesimista in privinta viitorului cartii. Daca ne gandim ca, acum mai putin de 100 de ani, jumatate din populatia lumii nu era alfabetizata, e minunat ca, in zilele noastre, mai toata lumea stie sa citeasca. Stiu ca, in general, tinerii prefera jocurile video si nu se conecteaza imediat la lectura. Dar, daca privim cifrele de vanzari ale cartilor in lumea occidentala, nu remarcam nimic descurajant. Oamenii adora rolul Cassandrei, fiecare generatie crede ca este ultima interesata de probleme spirituale si dupa ea urmeaza caderea libera. Cred, totusi, ca exista o scadere in literatura franceza. Pe mine personal ma pasioneaza foarte putini autori francezi, sunt doar cativa pe care ii urmaresc cu fidelitate si interes. E interesant ca aproape toti sunt de origine straina. Altfel, eu ma "hranesc" mai mult cu literatura scandinava, americana, austriaca, germana. Intalnesc multi scriitori in trecere prin Paris si mi se pare minunat sa vad ca am lucruri in comun cu o romanciera rusa, japoneza sau boliviana, chiar daca nu am citit fiecare toate romanele celeilalte. Este fascinant sa descopar ca lucram in domenii atat de apropiate si, fara sa vorbim limba respectiva, suntem reciproc foarte interesate de lucrarile celeilalte sau celorlalte.
Romanele dumneavoastra va arata interesata nu doar de constructia cartii, ci si de personaje. Sunteti atenta si la ambianta istorica, la sunetul epocilor.
Eu am avut, poate, o evolutie destul de semnificativa in aceasta privinta. Cand am ajuns, in 1973, la Paris, e destul de amuzant ca venisem cu ideea sa fiu scriitoare. Dar era o perioada foarte politizata. Dupa 1968, a existat o mare pasiune pentru teorie. Fictiunea, am aflat putin cate putin, scazuse in rang. Dupa razboi, dupa Nathalie Sarraute si L'air du soupçon, dupa le nouveau roman, nu se mai credea in utilitatea povestirii. Am devenit eleva lui Rolland Barthes, imi pregateam lucrarea de diploma cu el. Dincolo de faptul ca propriul meu subiect de teza ma interesa si ca am invatat mult lucrand sub conducerea lui, cred ca era foarte periculos sa stiu atat de multe lucruri despre roman: risti sa devii incapabil de a mai scrie unul. Stiti ca traiesc cu Tzvetan Todorov. El este unul dintre reprezentantii teoriei formaliste, al teoriei literare structuraliste. Aceasta stiinta merita, bineinteles, sa existe, ca orice stiinta, dar nu pana la momentul in care devanseaza literatura ca mijloc de intelegere a lumii, de existenta, de interactiune cu epoca. Mi se pare grav sa ii vad pe copiii nostri mergand la scoala si studiind literatura intr-o versiune foarte matematica, distanta si rece, structuralista. Dupa moartea lui Barthes, pentru prima oara am avut curajul sa scriu un roman. In fata privirii sale, ma simteam intotdeauna prea naiva ca sa povestesc. M-am simtit ciudat de eliberata cand mi-am reluat limba materna. Am scris cand in engleza, cand in franceza, iar franceza era cu totul asociata, pentru mine, acestei lumi savante, prea teoretica, prea inteligenta. Am fost cu adevarat libera in ziua in care am ajuns la concluzia ca pot sa scriu in limba materna, in engleza. Am scris Cantique des plaines (dupa care se face in prezent un film), care era, in imaginatia mea, o intoarcere la origini. Mi-am spus ca o sa ma amuz, ca voi lua ca subiect pasionant de roman cowboy-ii, indienii, pionierii, misionarii, toate aceste lucruri care reprezinta lumea in care am crescut, in loc sa-mi spun ca e un subiect stupid, incult etc. S-a legat si de faptul ca in 1986 am avut o boala neurologica grava. Nu puteam sa merg, asa ca am avut mult timp sa ma gandesc, sa fac bilantul, sa ma intreb daca ma indreptam in directia pe care o vroiam. Mi-am cercetat valorile si m-am intrebat daca asta cautam, daca nu ma inselasem. Aveam 33 de ani. A fost pentru mine un moment de cotitura.
Literatura, nu teoria despre literatura ma ajuta sa traiesc
Este varsta christica... Si eu am avut senzatia ca atunci dispare sentimentul tineretii eterne, ca devii constient ca esti supus, ca si ceilalti, rigorilor timpului.
Era, cu siguranta, asa ceva, dar si faptul ca tocmai creasem o carte despre exil, cu o prietena, Leila Sebbar. Era un schimb de scrisori despre raportul nostru cu Franta si cu limba franceza. Ea este nascuta in Algeria, din mama frantuzoaica si tata algerian, si a venit la Paris aproape in acelasi timp cu mine. Am militat impreuna in miscarile feministe, am editat reviste feministe. Timp de doi ani, am facut schimb de scrisori pe tema exilului. La inceputul corespondentei, imi spuneam ca nu mai am nimic de spus despre acest subiect, am publicat deja articole, dar scrisorile m-au obligat sa-mi vad exilul ca pe o alegere intr-adevar ciudata. Intelegeam ca sunt in exil, nu numai ca sunt expatriata, ca nu era normal sa ma despart de limba materna, de familie, copilarie, tara, cand nu exista nici un motiv obiectiv care sa ma oblige sa o fac. M-am intrebat ce cautam acolo, de ce traiam. Cred ca am avut in acel moment un vertij profund. A fost, probabil, ceva care m-a zguduit fiziologic. M-am trezit "fara picioare", fara posibilitatea de a ma deplasa. Imaginea metaforica a acestei maladii, pentru mine, este cea a unui copac ale carui radacini erau inghetate. Am revenit, deci, la limba engleza, intr-o tentativa de a-mi dezgheta radacinile, de a-mi cere inapoi copilaria. Chiar daca spunem povesti pentru copii, daca vorbim o limba straina, pe care am invatat-o mult mai tarziu (cum este cazul meu), nu suntem in contact direct cu dimensiunea copilariei. Mi-am spus ca, daca vreau sa scriu serios, nu trebuie neaparat sa scriu in engleza, dar, daca engleza va ramane interzisa, nu voi putea deveni scriitoare, voi ramane mereu in zona intelectuala, in emisfera stanga. Latura carteziana a Frantei, oamenii inteligenti m-au linistit mult cand am ajuns aici. Am apreciat mult latura de teorie, certitudine, constructie a cunostintelor. Dar nu de aici vin romanele bune. E nevoie, bineinteles, de inteligenta, dar cred ca nu se poate scrie fictiune daca ne indepartam cu totul de inconstient, de vis, de copilarie. Si aceasta este una dintre problemele limbii franceze: este ori prea intelectuala, prea inteligenta, ori prea populara - persoane care-si povestesc vietile, aventurile amoroase etc. Gasesc ca in nici unul din cazuri nu e bine.
Daca tot suntem pe acest teren, o intrebare despre postmodernism. La noi se vorbeste inca mult despre el, desi discutia a inceput acum douazeci de ani.
Nu ma mai gandesc niciodata la aceste categorii. Nu ma mai gandesc deloc, chiar daca am predat putin, cand eram tanara, teorie literara. Dar aici este, intr-adevar, o ruptura. Nici Barthes, nici Lacan, nici Foucault, nici Deleuze nu m-au ajutat vreodata sa traiesc. Literatura ma ajuta sa traiesc si nu ma voi mai ocupa decat de ea.
M-am reinventat in limba franceza intr-o perioada violent francofona
Limba dumneavoastra materna, engleza, pe care ati alternat-o cu franceza, v-a ajutat si ea? V-a ajutat sa va simtiti mai sigura din punct de vedere literar?
Raspunsul la intrebarea exilului, motivul pentru care am abandonat totul este ca sunt un copil abandonat. Mama m-a abandonat, iar limba materna era mult prea incarcata de toate emotiile legate de acest lucru, de abandon, de sentimentul ca nu eram buna de nimic; pentru ca, daca mama mea nu ma iubea indeajuns incat sa ma creasca, insemna ca nu eram buna de nimic. Alegerea limbii franceze a fost, deci, voluntara, o alegere foarte puternica pentru a ma reinventa de la zero, pentru a nu mai datora nimic parintilor. Limba engleza a disparut astfel, complet, timp de 15 ani. Predam engleza la Ministerul de Finante, dar in afara de asta nu o mai utilizam. Nu aveam prieteni anglofoni, nu citeam in ea, engleza era pentru mine o limba moarta. Numai dupa boala m-am hotarat sa o reanimez, sa o fac sa traiasca din nou in mine, sa o folosesc. Numai incepand de atunci, desi ma aflam la a zecea carte, am inceput sa pot sa alternez, sa pot sa traduc. A trebuit deci sa trec printr-o perioada violent francofona, un fel de francofonie militanta, exclusiva.
Se intampla ca actiunea unui roman al dumneavoastra sa se petreaca pe teritoriu american si cartea sa fie scrisa in franceza.
Singurul meu criteriu este acesta: daca personajele mele vorbesc franceza, scriu in franceza, daca personajele vorbesc engleza, scriu in engleza.
Cum este sa iti traduci propriile carti?
Ca sa ajungi sa scrii bine, nimic nu e usor. In prezent, oricare ar fi limba in care scriu, fac o versiune completa in acea limba si o traduc inainte sa predau originalul editorului. Traducerea a devenit pentru mine o faza a revizuirii cartii. Atunci cand cred ca romanul este terminat, il traduc. Traducerea e dificila, pentru ca este opusul inspiratiei. Scriu in limba initiala cu bucurie, cu insufletire, dar la traducere nu mai sunt deloc insufletita. Dar acest procedeu aduce la suprafata toate repetitiile, toate greselile, toate slabiciunile de constructie a frazelor. Pot, deci, sa corectez originalul in functie de traducere.
Aveti uneori impresia ca rescrieti cartea?
Nu, este aceeasi carte, ba chiar sunt putin maniaca. Romain Gary si-a tradus singur mai multe carti, dar el le schimba in functie de public. Stia ca americanii apreciau mai mult un tip de umor sau ca nu erau foarte la curent cu un aspect, scotea, deci, capitole intregi, adauga altele, le adapta complet. Am facut un studiu pe una dintre aceste carti scrise si in engleza si in franceza. Diferentele sunt foarte interesante. Eu fac insa carti identice. Fraza cu fraza, vreau sa aiba aceeasi muzicalitate. Dolce agonia, editia franceza, a fost gata inaintea celei americane. Editorul american avea multe sugestii in legatura cu prologul, asa ca am oprit cu totul editia franceza, ca sa rescriu prologul in engleza, nu vroiam sa fie doua versiuni diferite. Este, poate, o modalitate sa ma asigur ca sunt aceeasi persoana in cele doua limbi, ca nu sunt schizofrenica. E foarte important pentru mine sa fie identice.
Mi s-a parut interesant ca unii admiratori ai eseului dumneavoastra Nord Perdu, care vorbeste despre pretul platit intr-o viata traita in si intre doua limbi, nu aveau aceasta experienta.
Am descoperit, gratie cititorilor acestei carti, ca nici macar nu este nevoie sa-ti schimbi limba, ca sa ai aceasta experienta. Este de ajuns sa schimbi, in Franta, regiunea sau, in Paris, cartierul. Dupa cum am spus si in carte, exilatii au experienta constienta a unui numar de fenomene care caracterizeza umanitatea, dar care, pentru ceilalti, raman inconstiente. Toti exilatii sunt constienti de diferenta calitativa intre copilarie si varsta adulta. Toata lumea o traieste, dar e posibil sa nu-ti dai seama de ea, daca ramai in acelasi loc din copilarie si pana la varsta adulta. Cred ca multi dintre cei pe care eu ii numesc "monolingvi impatriati" pot sa se identifice cu problematica din Nord Perdu.
Ati simtit interesul pe care l-a suscitat aceasta carte?
Da. Am moderat multe dezbateri in jurul acestei carti in biblioteci si am ascultat marturii interesante, oameni care povesteau intamplari asemanatoare. Este vizibil un subiect care ii atinge pe oameni. Ei isi dau seama ca nu e de ajuns sa agite drapeluri, sa manifesteze in strada, urland ca apartin unui anumit grup, ca ei sunt cei mai grozavi etc. Care sunt tipurile de apartenenta pe care vrem sa le revendicam, daca nu vrem sa fim violenti? Nu suntem facuti toti din aceeasi materie bruta. Nu exista o fiinta umana generica, suntem formati de familia, de limba noastra. Aceasta face parte din noi insine.
Ati scris o carte despre Romain Gary, ceea ce inseamna ca este unul dintre scriitorii francezi care va plac.
Este, fara indoiala, cel care imi place cel mai mult. Dar el nu este foarte francez! Acesta este un aspect pe care il am in comun cu el. Ma simt apropiata de el, pentru ca este un hibrid, un produs al metisajelor culturale si lingvistice. A existat un moment in viata mea in care ezitam, ma simteam putin schizofrenica, din cauza acestei treceri de la o limba la alta, obiceiul de a-mi traduce propriile carti. Cand am descoperit ca exista acest precedent al lui Romain Gary*, nu numai minunat, dar si mult mai complex decat mine, mi-am spus ca pot continua sa fiu complexa, ca nimeni nu-mi cere sa fiu simpla. Gary era mai "multiplu" decat mine si aceasta multiplicitate i-a permis sa fie un mare romancier, sa creeze personaje adevarate, sa traiasca prin intermediul lor, sa-si lase imaginatia sa alerge. El m-a reconfortat, m-a convins de importanta, maretia, nobletea genului romanesc, impotriva tuturor atacurilor teoretice cinice, nihiliste, blazate si plictisite ale francezilor. Romain Gary este oricum, dar nu este plictisit.
A fost contemporan cu le nouveau roman?
Da. A fost contemporan cu toate acestea, pentru ca s-a sinucis in 1980. Prima carte si-a publicat-o in 1945. A avut o lunga cariera diplomatica intre '45-'65, deci nu a stat mult in Franta. Dar, dupa ce s-a casatorit cu Jean Seberg, a stat mult mai mult timp aici si a suferit de excluziune. Era exclus, pe de o parte, pentru ca nu suporta comunismul. Crescuse in Rusia si Polonia, primul post diplomatic il avusese in Bulgaria si, intre alte lucruri ingrozitoare, si-a vazut unul dintre cei mai buni prieteni spanzurat pe motive politice. Pe de alta parte, era etichetat ca om de dreapta, pentru ca ii ramasese fidel lui Charles de Gaulle, care incarna idealurile lui de tinerete. Toata inteligentzia franceza era la un moment dat contra lui Gary, dar el avea un lectorat popular important. O vanzare proasta era pentru el de 50.000 de exemplare, iar una buna ajungea la 500.000.
Ostracizarea lui Romain Gary si "renasterea"
Un scriitor francez care era tanar la acea epoca si facea parte din generatia contestatara si experimentalista mi-a spus ca nici unul dintre colegii lui nu il citeau pe Romain Gary, il clasasera deja ca "om de dreapta" si nu ii deschideau cartile. Poti fi prost citit, prost interpretat, doar pentru ca tu, ca autor, "iesi din moda", la fel ca vesmintele. Mi se pare grav.
Cred ca in lumea filmului este mai grav decat in lumea literaturii. Gary a suferit, este drept, de ostracizare din partea contemporanilor, dupa o prima perioada, in care fusese ridicat in slavi, in calitate de rezistent. Intelectualii francezi au nevoie sa puna etichete si sa judece oamenii dupa doctrine simpliste etc. Atata timp cat s-a putut spune: "A scris Education europeenne, este un rezistent" (pentru ca scrisese despre rezistenta din Polonia, desi nu era o idealizare a acestei rezistente, chiar dimpotriva), critica a declarat ca Gary incarneaza stanga triumfatoare. El a spus "Nu, multumesc" si a plecat imediat in Bulgaria. Actiunea celei de-a doua carti a sa se petrece in Statele Unite. Povestea se invarte in jurul cartierului Harlem si al negrilor. Deci, nu vroia sa joace rolul care i se atribuise, acela de rezistent simpatic, stia ca realitatea e mult mai complexa decat atat si ca exista la fel de multi nemernici la stanga si la dreapta. A avut deci o perioada cand a fost respins, dar publica, i se vindeau foarte bine cartile. In literatura insa exista posibilitatea unei renasteri dupa moarte si asistam la asa ceva in cazul lui Romain Gary. Se fac din ce in ce mai multe teze despre el, se publica editii din operele lui, special pentru tineri. Nu multi autori pot spera la o astfel de consacrare. E tradus din ce in ce mai mult. Am facut o conferinta la Moscova despre el, acum este foarte tradus acolo. Desi se spune ca rusii l-au apreciat dintotdeauna pe Gary, acest lucru este fals. Nu era tradus, pentru ca nu era comunist si doar acum se traduc romanele lui. Gary are un simt al umorului foarte slav, radacinile lui sunt adanc infipte in literatura rusa.
In opera dumneavoastra exista o alternanta intre eseuri si romane. E intamplator sau v-ati impus acest lucru, ca sa lasati un interval inainte de a trece la un roman nou, sa nu mai fiti preocupata de cel vechi?
E foarte adevarat. Dar in ultimii ani am scris relativ mai putine eseuri. Nord Perdu e foarte mic. La inceput, dupa ce am ajuns in Franta, am fost grabita de ambianta teoretica si am scris mai mult eseuri decat romane. Nu le reneg, sunt multumita ca le am, unele au fost recent reeditate, dar nu mai pot sa scriu asa, e prea universitar. Acum planuiesc o mare carte despre nihilismul contemporan. Este o munca de salubritate publica. Chiar daca cartile mele sunt foarte negre, nu suport o anumita scoala de gandire (e o adevarata scoala), care spune ca intreaga viata este lipsita de sens, care justifica Holocaustul, sustine ca orice dragoste e o iluzie, ca orice sentiment e sentimental, ca familia e de rahat, casatoria un infern si copiii ingrozitori. Am scris un fel de galerie de portrete; se numeste Professeur de desespoir (Profesor de disperare). Nu pot spune ca nu imi place nici unul dintre acesti autori, dimpotriva, unii imi plac foarte mult. Vorbesc in carte despre Beckett, vorbesc despre Cioran, incep cu un capitol despre Schopenhauer. Ma refer numai la Europa, termin cu entuziasmul pentru dezgust, pentru greata etc. Este un eseu cu pretentii filozofice.
Planuiti si un roman?
Am unul in cap, dar il voi scrie peste cativa ani, nu sunt grabita. Am scris deja multe carti, asa ca nu am de ce sa ma grabesc.
Doua cuvinte despre Dolce agonia.
Este o reflectie asupra prieteniei, asupra imbatranirii, a trecerii timpului, a legaturilor dintre oameni - cum se formeaza, se deformeaza, se distanteaza, se rup -, despre miracolul conversatiei, in ciuda destinelor si originilor complet diferite. A fost un fel de provocare pe care mi-am lansat-o. Grupul de personaje reprezinta poate viata pe care as fi avut-o, daca ramaneam in Statele Unite, pentru ca m-am nascut in Canada, dar mi-am facut toate studiile pe Coasta de Est a Statelor Unite. Din cand in cand, mai fac o vizita acestei vieti alternative.
Paris, 10 martie 2004
Traducere de Maria Bercea
Nota red. Romain Gary a scris romane si sub pseudonimul Emile Ajar: Gros-Câlin (1974), La Vie devant soi (1975), Pseudo (1976), L' angoisse du roi Salomon (1979).
