Pe aceeași temă
Eruditia autorului, da, cu siguranta, eruditia este sentimentul pe care il traiesti de la primele pagini si care te insoteste apoi intr-o incantare continua, pe masura ce parcurgi volumul profesorului Virgil Nemoianu, Strain prin Europa. Note de calatorie 1983-1992, editat de Institutul Cultural Roman. Marturisesc ca mi-e greu sa afirm ca am putut identifica motivele pentru care un om care bate continentul in lung si in lat, acolo unde il cheama treburile sau il duc pasii, isi asuma o conditie de "strain" intr-o Europa pe care o strabate cu o dezinvoltura si cu o intimitate ce elimina orice gand despre un eventual complex sau incompatibilitate. Sa aiba vreo legatura cu apartenenta, prin obarsie, la o lume dureros abandonata de "aliati", la sfarsitul celui de-al II-lea razboi mondial, in spatele Cortinei de Fier? Sa incerce si azi profesorul pornit de pe malurile Dambovitei si omologat in cele mai selecte medii universitare, intr-un ecou prelungit si nealterat de timp, ceva din insingurarea eroului camusian? Sau poate, intr-o cheie mai prozaica, pasaportul american si anii indelungi traiti de partea cealalta a oceanului sa fi ajuns sa-i fi insuflat o atitudine si o distantare proprie prin excelenta celor ce ajung doar ca vizitatori pe batranul continent? Raspunsul ramane deschis la orice supozitie si, oricat de interesant ar fi de aflat, candva, varianta reala, faptul de necontestat este, insa, ca fiecare escala ii confera calatorului prilejul de a se intalni/reintalni cu locuri sau lucruri care au fost temeinic si indelung studiate si asimilate, cu o sarguinta benedictina. Fie ca este vorba de muzee si operele de arta pe care le tezaurizeaza, de monumente istorice sau arhitectonice, de orase si strazile prin care trece - toate sunt contemplate de privirea unui om pentru care emotia artistica este in permanenta dublata si sustinuta (ar fi mai potrivit "conditionata"?) de o cunoastere temeinica, aprofundata pana la cele mai subtile detalii.
Editorul nu ofera cititorului, cum poate ar fi fost inspirat s-o faca, nici un indiciu despre biografia si identitatea spirituala a autorului si nici nota explicativa ce deschide volumul, semnata de autor, nu face nici o referire la calitatea acestuia. Si totusi, imi vine extrem de greu sa cred ca cineva care citeste cu atentia cuvenita cartea, fara sa aiba idee despre background-ul celui ale carui confesiuni le urmareste, nu ar ajunge singur intr-un final la certitudinea (chiar) ca a petrecut un timp de neuitat in compania unui magister, a unui enciclopedist de cea mai pura speta. Si asta nu numai sub impresia volumului urias de cunostinte etalate cu naturalete si umor, dar si datorita felului in care Virgil Nemoianu priveste subiectul pe care il comenteaza. Cu maxima competenta si eleganta, dublate surprinzator cu o detasare care nu lasa prea mult loc efluviilor sentimentale. Admiratia este rezultatul concordantei cu cele mai elevate criterii estetice - pana la emotie, insa, sa nu vorbim de extaz, mai este insa un pas pe care "tehnocratul" in ale culturii nu este dispus sa-l faca prea usor.
Si sa incercam acum sa facem un pas mai departe si sa indraznim sa descifram cate ceva din structura intima a uneia dintre personalitatile de prim rang ale culturii romanesti contemporane, asa cum poate fi ea mai curand banuita decat marturisita, in spatele unui tip de discurs pe care l-as numi "de protectie". Prietenii, apropiatii profesorului Nemoianu beneficiaza in paginile cartii de acelasi tratament ca si toate celelalte "obiective turistice", care ii umplu caietele de insemnari. Galeria celor evocati este vasta, nu prea i-a fost dat sa se trezeasca fara voia lui in compania cuiva pe care, daca ar fi avut de ales, l-ar fi evitat si, totusi, tonul ramane, de regula, neutru, neangajat. O nota aparte se simte cand este evocata grozavia prin care i-a fost dat sa treaca unui bun prieten: istoricul Vlad Georgescu, fostul director al Europei Libere; neuitatul Nego e limpede ca a ocupat si el un loc preferential in inima profesorului; in rest, toti ceilalti ai putea crede ca nu au fost decat cunostinte intamplatoare cu care s-a brodit sa petreaca cateva ceasuri impreuna. Singurele secvente eliberate de orice autocenzura sentimentala, in care cuvintele mustesc de lacrimi, sunt cele care evoca reintalnirea cu familia, cu Taicutu si cu Maicuta, dupa 17 ani de absenta. In clipele in care scriu randurile de mai sus, realizez cu teama ca as putea lasa cititorul prada erorii, intr-un fel dorita de autor, ca vorbim despre un "dur", despre un om al carui acces la emotie si sentimente pentru cei din jurul lui este extrem de complicat, aproape impracticabil. Nimic mai fals! Sunt o multime de detalii care, risipite pe parcursul jurnalului, pot pleda in modul cel mai convingator pentru o sensibilitate de o factura cu totul aparte. Exista insa o insemnare, reprodusa initial si pe coperta a IV-a, care mi se pare ca spune totul despre temperatura la care pulseaza inima profesorului Nemoianu. Mi se pare mult prea expresiva, in aspectul ei atat de usor de decodificat, ca sa nu o reproduc integral: "La pranz ne oprim la un restaurant de la marginea soselei, incapator si neaglomerat, unde ne asezam intr-un colt. Ceva mai aproape de usa se asaza un barbat serios, de vreo 45 de ani, muncitor cu statura solida si vanjoasa. Comanda o portie mare de tocana si o sticla de un litru de vin rosu. Mananca linistit, bea treptat, fara lacomie sau graba, terminand sticla odata cu farfuria de mancare. Era un camionagiu de cursa lunga, tipic «om al muncii». Pentru el vinul era, evident, aliment, nu narcotic. Nu stiu de ce marunta intamplare m-a impresionat atat de mult. Am povestit-o altora, mai ales in America, in repetate randuri. Am avut impresia ca vad Omul integral". Despre cineva care poate petrece minute lungi in sir, fara sa-si dezlipeasca ochii de la un semen de-al lui; care fixeaza apoi in cuvinte intreaga diagrama a felului in care acest om isi traieste "clipele de viata"; care nu numai ca poarta apoi in minte expresia inconfundabila a viului, a naturalului, dar o si evoca in numeroase randuri celor din jur - despre acel cineva se poate spune cu siguranta ca are inima cotropita de o profunda si-o netarmurita dragoste pentru tot ce inseamna Omul. De unde atata pudoare, atata sfiiciune in a indrazni sa se arate celor in mijlocul carora isi traieste viata asa cum e si asa cum simte sunt intrebari pe care profesorul Virgil Nemoianu le provoaca, lasandu-ne, insa, dezarmati in lipsa raspunsului celui mai convingator.
Invocandu-l pe profesorul Vlad Georgescu, Virgil Nemoianu isi exprima convingerea ca ar fi fost un bun conducator al Romaniei si nu ezita sa-si exprime convingerea ca, daca ar mai fi trait, istoria post-1989 a Romaniei ar fi fost alta. E o ipoteza. Cu atat mai plauzibila in eventualitatea in care tara ar fi stiut sa-si recupereze toti fiii ilustrii, risipiti in lumea larga. Atunci, e limpede, profesorul Virgil Nemoianu ar fi trebuit sa fie inscris pe o lista de prioritati. Dar asta ar fi presupus apetenta noastra sincera pentru un cult al valorilor de care, din pacate, suntem inca atat de departe...
Virgil Nemoianu, Strain prin Europa. Note de calatorie 1983-1992, Editura Institutului Cultural Roman, 2006
