Emoție și tehnologie. Spectacole pentru adolescenți

Doina Papp | 04.02.2025

Dincolo de tehnologie, Teatrul Excelsior nu renunță la emoție, fără de care teatrul nu există.

Pe aceeași temă

De ceva vreme, Teatrul Excelsior, care s-a reprofilat în direcția spectacolelor pentru adolescenți, se ține și cu dinții de program. Un repertoriu tot mai variat tematic, genuri și stiluri în consecință, realizări artistice aproape de excelență îl fac să fie printre cele mai căutate teatre din București și, de ce nu, în topul național. La o dezbatere din seria celor organizate de Festivalul Național de Teatru în toamna lui 2024, regizorul Vlad Cristache, managerul teatrului, aproape că și-a supărat colegii când a invocat drept criterii în stabilirea programului cele spuse mai sus, în contextul în care se vorbea despre oferta dramaturgică națională și opțiunile regizorilor. Cu siguranță, el avea dreptate, fiindcă nu poți face artă de succes din proiecte și titluri abstract selectate, fără legătură cu cerințele publicului și targetul pe care ți l-ai fixat. Adaug la politica repertorială pe care o consider justă a Teatrului Excelsior și ritmul premierelor, alături de regretul că, având o sală mică, Teatrul face față cu greu cererii de bilete.

 

Când vine vorba de vârsta tânără, categorie incert definită chiar de psihologi, încep problemele. În ceea ce-i privește pe cei de la Excelsior, se cuvine să observăm o anumită grijă în a îmbina criteriul tematic cu acela de gen, clasica problematică a vârstei vulnerabile în plan uman și social, cu interesele updatate epocii, de la muzică la tehnologie, de la ludic și comic la dramatic.

 

Din panoplia de titluri am ales pentru acest început de an două spectacole care cred că ilustrează cele de mai sus.

 

Mândrie și prejudecată, adaptarea muzicală realizată de Isobel McArthur după romanul englezesc omonim de Jane Austin, taxată cu paranteza „un fel de”, probează înainte de toate capacitatea trupei de a susține profesionist un gen greu precum muzicalul. Cu experiența strălucită a unor spectacole precum Familia Addams și Opera de trei parale, realizate de maestrul genului Răzvan Mazilu, cel care a inițiat aici o adevărată școală, echipa descoperită și îndrumată de acesta poate aborda, cum se vede, cu lejeritate partituri cu grade mari de dificultate, cum este și aceasta despre care vorbim.

 

Curățată de academismul și poantilismul englezesc (am împrumutat nu întâmplător termenul de la francezi, acțiunea fiind plasată în timpul războaielor napoleoniene), cartea citită și iubită de marele public ajunge la generația în blugi fresh, cu un soi de tandrețe obraznică despre o lume luată peste picior, amabil și șugubăț, de protagoniștii care au alte vederi despre averi, saloane și galoane. Cum subiectul tratează situația dintr-o familie burgheză, în care o mamă voluntară și pragmatică vrea să-și dea odraslele după bărbați avuți, toată povara revoltei sentimentelor revine fetelor, ocazie bună de a aborda tema feminismului, atât de la modă. În plan social, vine mănușă adaptării la actualitate și faptul că în epocă femeile nu aveau drept la succesiune, iar pentru a se lupta cu aceste prejudecăți erau nevoite la compromisuri, evident, sentimentale. Pentru a comenta situația, autoarea ia distanță și pune să ne relateze faptele o ceată de servitoare aduse în prim-planul acțiunii și al scenei. Menirea lor e mai cu seamă să manipuleze nu doar jocul social, dar și privirea noastră, la adresa acestuia făcându-ne mereu cu ochiul. Ele devin adevăratele stăpâne ale saloanelor, ieșind de după paravane și îmbrăcând feluritele costume ale personajelor din cartea lui Austin.

 

Nu știm cum arată modelul  acestei adaptări în străinătate, unde auzim că are mare succes, dar producția de la Excelsior mustește de vervă, are glamour și binedispune fără a știrbi din mesajul operei, care atunci, ca și acum, vorbește despre nevoia de autenticitate în relația cu noi și cu ceilalți. Cu alte cuvinte, fără prefăcătorie și false pretenții de avere, sentimente și ranguri, viața poate fi frumoasă și demnă de trăit, cu atât mai mult când abia înmuguresc simțurile.

 

Ideea regizorului Alexandru Mâzgăreanu să pună la treabă garnitura de actrițe tinere, una și una, de la acest teatru e cel mai mare câștig al acestui spectacol.  Bucuria tradusă în expansivitate, inspirație, disponibilitate ludică până la performanță a acestor talentate tinere e miza succesului. Probabil, regizorul le-a indicat un anumit ton al montării, rezultat în primul rând din ieșirea din convenție, dar maxima versatilitate a interpretelor cu care schimbă aiuritor costume și roluri pentru a se travesti la comandă în personajele cărții, umorul, fanteziile, dinamica  le aparțin. O gamă infinită de mijloace le stau la îndemână acestor tinere fără prea multă experiență a vârstei și văd reușita lor tocmai în faptul că au avut ocazia, chiar pe scena teatrului Excelsior, să joace mult și bine sub îndrumarea unor regizori serioși, deschiși inovației și mizând întotdeauna pe regulile de bază ale meseriei. Pentru că da, mai ales într-un spectacol muzical, mobilizarea trebuie să fie totală, interpretele dovedind că stăpânesc deopotrivă vorbirea scenică, mișcarea, muzica, șarmul personal fiind evident contribuția fiecăreia.

 

În decorul modular inteligent, conceput de Andreea Săndulescu din panouri cu multiple funcții, cele cinci servitoare puse să ne spună povestea stăpânilor lor ne iau cu ele în iureșul acțiunii aproape trei ore, în care microfoanele zboară de la una la alta sau ies de prin buzunare, pentru a puncta muzical ceea ce nu pot spune vorbele sau pentru a da un respiro ritmului delirant al mișcării. Nu mocnesc de ură de clasă – adeseori această schimbare de optică urmărește și asta – (vezi montări recente cu piese recitite precum Domnișoara Iulia sau Cameristele), dar nici nu sunt indiferente la obiceiul de a-i judeca pe oameni după pungă. Jocul lor e amuzant și ironic, trecând prin terapia râsului tabieturile și eticheta din saloanele descrise ca atare chiar și de un dandy veritabil ca Oscar Wilde. În consecință, când joacă rolul mamei, pretențioasa dnă Bennet, Camelia Pintilie face uz de gesturi grandilocvente, dar nu-l iartă nici pe filozofardul domn Darcy, în ambele ipostaze actrița fiind inconfundabilă. Ana Udroiu trece cu viteza acrobatului prin mai multe roluri, strălucind irezistibil în ipostaza militarului fanfaron în uniforma roșie cu eghileți, croită cu gust de Alexandra Săndulescu, autoarea costumelor inspirate ale spectacolului. Dana Marineci se travestește ilar într-un afectat „june corupt” din înalta societate, după ce îi dă chip cu reținere studiată firavei Charlotte. Iulia Samson trece și ea prin vreo cinci roluri, de la cea mai nătângă dintre surori la travestiul destinat să-l înfățișeze pe suficientul domn Colins. În fine, Oana Predescu e aleasă să dea substanță ingenuității lui Elisabeth, făptura imposibil de traficat în stilul tranzacționist al familiei, încarnând mult dorita autenticitate pentru care pledează și cartea, și spectacolul. Grația, discreția naturală a acestei actrițe care îmbogățește cu propriile-i daruri fiecare personaj tranșează până la urmă morala piesei în acest spectacol pe gustul tuturor. Contribuția muzicii, suport esențial al actualizării prin creațiile lui Alexandru Suciu, și pregătirea muzicală asigurată de Maria Alexeevici, complinesc alături de întreaga echipă tehnică reușita spectacolului.

 

La un alt pol al preocupărilor vine cu contribuția sa mult încercatul în materie, când vine vorba de tehnologii scenice avansate, regizorul Bobi Pricop. El propune de astă dată Teatrului Excelsior dramatizarea semnată de Michaela Mihailov, după romanul Șapte minute după miezul nopții sau Monster Calls de Patrick Ness, după o idee de Siobhan Down, un alt hit literar/cinematografic mondial. Speculând înclinațiile spre horror ale tinerei generații (o parte a ei), pe care filmul în special o deservește cu asupră de măsură, spectacolul de la Excelsior balansează relativ  prudent între realism psihologic și suprarealism magic, urmărind o poveste de viață plină de nenorociri. Frământările unui puști de 13 ani, cauzate de drama familiei (o mamă muribundă bolnavă de cancer, un tată plecat de acasă, o bunică rigidă și un anturaj școlar ostil), se transferă într-o viață de noapte coșmărescă, bântuită de fantome. Între acestea, un monstru binevoitor și sfătos îl ademenește cu poveștile lui, menite să conchidă în final asupra nevoii de a ne confrunta cu adevărurile dure împotriva oricăror amăgiri și soluții nerealiste. E această experiență utilă la vârsta adolescenței, a tuturor întrebărilor și mai ales a vulnerabilității maxime? Se poate vindeca Conor de răul absolut jucându-se de-a poveștile cu monștrii? Greu de spus. Bobi Pricop pare însă interesat să dea acestui impuls subconștient morbid un sens pozitiv. Apelând la un procedeu familiar – silent disco –, în a cărui implementare a fost de altfel pionier, el transformă visele cu monștri într-un stimulent al gândirii active, pentru care și un film horror, la urma urmelor, poate fi bun. Cu căștile primite pe urechi și ochii spre scena unde actorii își joacă rolurile, spectatorii vor trăi, așadar, alături de erou toate provocările din nopțile de insomnie ale acestuia. Călăuzit nu de Făt-Frumos, ci de un balaur (nici balaurii nu mai sunt azi ce au fost), el reușește chipurile să-și biruiască emoțiile și să accepte cu seninătate destinul tragic al mamei, învățând cum să transforme răul în bine. Să fie asta o rețetă universală? Ascultându-l vrăjiți și abia zărindu-l în umbra scenei pe fermecătorul, empaticul actor sibian Marius Turdean, care s-a alăturat trupei de la Excelsior, ai zice că da, se poate. În alternanța scenelor diurne, silueta vlăguită a mamei (Oana Predescu – o icoană a suferinței) reprezintă pentru puștiul de 13 ani o altă chemare. Pe umerii lui Alex Popa, care-i dă viață cu sensibilitate lui Conor, această dilemă costă cât toate poveștile cu copii abandonați din cărțile lui Dickens sau Hector Malot la un loc. Dar pe vremea lor nu se inventase genul horror, care să facă din monștri îngeri, și nici atâta tehnologie, care să potențeze magia, aici cu ajutorul muzicii lui Eduard Gabia și a lui Călin Țopa, a lui Constantin Șimon (efecte video) și Cristian Șimon (lighting design), a întregii echipe tehnice.

 

Dincolo de tehnologie, Teatrul Excelsior nu renunță, după cum se vede, la emoție, fără de care teatrul nu există.

TAGS:

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: [email protected]

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2025 Revista 22