Eroii uitați ai României Mari

 Christophe Woehrle s-a născut la 11 august 1969 în orașul Mulhouse, din Alsacia. Este doctor în istorie contemporană, titlu obţinut în anul 2019 cu distincţia Magna Cum Laude la Universitatea Otto Friedrich din Bamberg, Germania^[1]. În momentul de față, Christophe Woehrle predă istoria şi geografia la Colegiul Stockfeld din Strasbourg^[2]. Pentru cercetările sale legate de soarta prizonierilor de război, inclusiv a celor români, istoricul francez a fost decorat recent în Franţa cu Ordinul Artelor și Literelor în grad de Cavaler. De remarcat, este și specialist în paleografie germană și vom vedea de ce acest amănunt este extrem de important. Este și președintele Asociației Memoria și istoria mormintelor eroilor români din Franța, înființată pentru a prelua activitatea Comitetului pentru mormintele românilor, care a funcționat în Franța din 1919, înființat la inițiativa Reginei Maria. Acest comitet a avut filiale în Alsacia (condusă de Max Dollfus) și Lorena (condusă de celebrul general Berthelot), până la începerea celui de Al Doilea Război Mondial. Misiunea sa de atunci era identificarea, centralizarea și înhumarea în necropole dedicate și în mai multe cimitire a rămășițelor pământești ale prizonierilor români de război decedați în captivitate în Alsacia și Lorena. Există trei necropole mari, la Soultzmatt, Haguenau și Dieuze. Pentru a onora cum se cuvine memoria acestor eroi îngropați departe de țara natală, Asociația Memoria și istoria mormintelor eroilor români din Franța și-a propus identificarea soldaților români care au ajuns prizonieri în Franța, consolidarea relațiilor bilaterale, dar și informarea și conștientizarea tinerelor generații cu privire la trecutul lor european și la drama prizonierilor români din Primul Război Mondial.^[3] Presa franceză l-a numit și istoricul celor uitați.

 Christophe Woehrle are un traseu intelectual, dar și un destin de viață fascinant, după cum nu s-a sfiit el însuși să o declare într-un interviu acordat unuia dintre posturile publice din România.^[4] Intelectuali mai fini din România poate s-ar fi codit să recunoască acestea. „Tatăl meu s-a stins din viaţă destul de tânăr, iar eu am fost nevoit să muncesc încă de la 14 ani în minele de potasiu din Alsacia. Am muncit în mină până la 40 de ani, apoi m-am îmbolnăvit grav şi am hotărât să mă reapuc de şcoală. Aşa că la 40 de ani mi-am luat bacalaureatul, am terminat apoi inclusiv facultatea, masteratul şi doctoratul.” Există și o explicație afectivă a faptului că Christophe Woehrle a fost atras de acest subiect. Străbunicul autorului, Henri Vincentz, a luptat în Primul Război Mondial ca soldat german și a fost luat prizonier de ruşi, ulterior devenind și prizonier german/alsacian în Franţa. Acesta îl ducea, pe când era copil, la cimitirul românesc din Soultzmatt, unde a început să descopere istoria prizonierilor de război români. Cimitirul era singurul loc unde bunicul său plângea, aducându-și aminte de ororile prin care el însuși trecuse. Îndeplinea acest gest ritualic pentru că nu-și putea plânge la fața locului camarazii îngropați în vestul Ucrainei. Așa cum a declarat în timpul lansării de la Ploiești, pentru volumul Destine la răscruce^[5] Christophe Woehrle a muncit zece ani pentru a aduna toate informațiile din volum, scotocind numeroase arhive din Germania aferente Primului Război Mondial, mai ales cele militare, sau arhivele Comitetului Internațional al Crucii Roșii de la Geneva. Până recent, se considera că arhivele germane despre administrația militară din Alsacia și Lorena din perioada 1914-1918, care au fost evacuate în 1919 în Germania după predarea provinciilor Franței, ar fi fost distruse de bombardamentele americane din Al Doilea Război Mondial, ceea ce s-a dovedit eronat. Primul care a intrat în ele a fost tocmai Christophe Woehrle, iar faptul că are cunoștințe de paleografie germană l-a ajutat enorm pentru a înțelege și transcrie informațiile despre prizonierii de război români morți și îngropați în Alsacia și Lorena, care erau scrise în vechea caligrafie germană gotică. Nemții erau metodici. Au existat și puține cazuri (fericite) când informațiile din arhive au ajuns la urmașii celor morți atât de departe și în chinuri teribile^[6]. Pentru fiecare județ din Vechiul Regat, ar fi o datorie a memoriei extragerea numelor eroilor îngropați în estul Franței, pentru că indexul publicat la finalul cărții, ordonat alfabetic, oferă informații importante despre numărul companiei, regimentul, anul și locul nașterii (eventual și locul unde a fost luat prizonier).

 Nedrept ar fi să nu menționăm două persoane importante și dedicate, amis de la Roumanie, în ceea ce privește studierea și îngrijirea memoriei militarilor români morți. În primul rând, îl amintim pe predecesorul francez în această direcție de cercetare, pe colonelul Jean Nouzille (1926-2007), combatant în campaniile Armatei Franceze din Indochina și Algeria, doctor în Litere al Universității din Strasbourg, specialist în istorie militară, care a publicat o primă lucrare la București, intitulată Calvarul prizonierilor de război români în Alsacia-Lorena, 1917-1918. Cea de a doua personalitate care ar merita cunoscută mult mai mult în România, căci binemerită din plin recunoștința noastră, este Max Dollfus, născut în anul 1864 în Mulhouse, în cea mai influentă familie de industriași din zona Alsaciei. Familia Dollfus era una dintre fondatoarele industriei din Mulhouse încă din 1746. Cedarea Alsaciei și Lorenei Imperiului German în 1871 a fost un șoc pentru aceasta, căci era francofilă. Max a refuzat această realitate și s-a expatriat, plecând să studieze la Paris și Basel. Abia în 1910, i s-a permis să locuiască în orașul său natal de către administrația germană, dar având cetățenie străină (adoptase cetățenia soției sale, care era de origine helvetă – de altfel, Basel se află foarte aproape de Mulhouse). Când a izbucnit războiul, în 1914, familia Dollfus a fost nevoită să părăsească din nou Alsacia^[7], refugiindu-se în cantonul Vaud, pe malul frumosului Lac Leman. Acum începe Max să fie interesat de grava problematică a prizonierilor de război. Locuind aproape de Geneva, s-a implicat în comitetul de sprijin pentru prizonierii de război români, pe care l-a prezidat. Acesta a organizat și a trimis nu mai puțin de 87 de vagoane de ajutoare umanitare, constând în 25.842 de colete, nefericiților soldați români aflați în prizonierat în Germania, Austro-Ungaria, Bulgaria și Turcia^[8]. În 1920, statul român i-a decernat Ordinul Steaua României în grad de comandor. În aprilie 1924, Alsacia a fost vizitată de suveranii României Mari, scopul fiind inaugurarea cimitirului de la Val-du-Patre, care se afla în municipalitatea Soultzmatt, unde au fost regrupate osemintele militarilor români morți în multe alte locuri din regiune. Terenul fusese donat în anul 1919, de către autoritățile locale, statului român.

 Cum au murit în Alsacia și Lorena militarii noștri? „Românii sunt trimiși la detașamentele minelor de potasiu din Alsacia și cărbune din Lorena, dar și la detașamente forestiere sau lângă linia frontului, pentru a o fortifica. Activitatea lor principală rămâne însă construcția de căi ferate pentru alimentarea frontului Vosgi^[9] din Câmpia Alsaciei. Sunt subnutriți și trebuie să lucreze până la epuizare. Casexia¹⁰ este una dintre principalele cauze ale morții prizonierilor de război români în Alsacia.” După mărturiile din vremea aceea, „prizonierii români erau atât de înfometaţi de către gardieni, încât  erau reduşi la starea de schelete şi mureau ca şoarecii”. Istoricul alsacian face legătura între tratamentul inuman la care au fost supuși românii (dar nu numai ei, căci în zonă au fost aduși și prizonieri ruși sau italieni) și emergența teoriilor superiorității/inferiorității raselor. Românii, în imensa lor majoritate simpli țărani, după cum se poate constata parcurgând indexul, erau considerați inferiori rasial, dispensabili. Populația civilă care a încercat să vină în sprijinul lor a avut de suferit diverse pedepse din partea administrației militare germane. O altă cauză pentru care cei 41.641 de soldați români (pentru că acei 1.656 de ofițeri au fost concentrați în lagăre speciale, unde condițiile de viață au fost mai bune, chiar dacă unii au încercat să evadeze) luați prizonieri au fost exploatați (convențiile internaționale semnate înainte de război prevedeau că soldatul prizonier trebuia să primească aceeași rație de hrană precum cel combatant și nu trebuia să fie folosit la munci sclavagiste) și au suferit o rată de mortalitate mare a fost faptul că România nu deținea, la rândul ei, un număr semnificativ de prizonieri de război germani, ceea ce nu era cazul cu Franța. În Alsacia și Lorena, își dorm somnul de veci 2.344 de militari români. I-am putea numi, fără exagerare, eroii uitați ai României Mari.