Erou cuminteFlorea Dumitrache

Eroismul iradiaza un kitsch incarcat de necuviinta si obezitate dramatica. Incordarea sumbra si musculatura patetica a eroilor clasici au, dintotdeauna, ceva jenant si bombastic, o insistenta, ba chiar un fel de a cersi atentie si simpatie, pe care le satisfacem, smerit, in manuale si la ceremonii, indata ce exemplarul a incetat sa-si zornaie faptele si aura. Altfel, eroismul jeneaza. Idealul nostru inclina, echilibrat si geometric, spre altceva: spre bravura fara grimase, spre cumintenie, spre acel gen de erou rarisim care exista tacit, ca o ecuatie matematica, in structura de beton a unui pod aiuritor. Eroii cuminti sunt rari si imposibil de tristi. Lor li se intampla mai mult decat e omeneste posibil si tot ei trec prin lume cu acel pas discret care poate fi usor confundat cu stingerea. Florea Dumitrache a fost un mare erou cuminte. Poate singurul, in fotbalul romanesc.

Chirurgie amicala - initiere aerospatiala

 In aparenta, lucrurile cu adevarat insemnate care raman dupa Dumitrache sunt detenta si driblingul. Asa e, dar e prea putin. Intr-adevar, Dumitrache a inventat lovitura de cap pe care fotbalul romanesc, obisnuit cu jocul marunt pe jos, o invata in continuare (Dudu Georgescu a fost o exceptie asimetrica, un atlet, un saritor in inaltime cu pofta de fotbal). Dumitrache a aparut, la mijlocul anilor ’60, in vremuri care nu prevedeau jocul de cap. Mingea avea siret, capetele aveau o frizura statica, prelungind sobrele coafuri barbatesti ale anilor ’50, iar publicul nu avea ochiul rapid pe care il cere viteza loviturii de cap. Dumitrache a stricat aranjamentul, cu o sfiala dezinvolta si taioasa, ca bisturiul unui chirurg care opereaza vorbind de una-alta si glumind cu pacientul. Dumitrache a inceput sa sara la centrarile lui Lucescu (inaintea lui, Pircalab a atins apogeul extremei lipite de tusa care centra de regula in linie, pe jos, la intalnirea cu latul, nu cu capul atacantului). Detenta lui Dumitrache avea ceva complet incredibil si pregatea sau se armoniza, de fapt, cu socul vizual si aeronautic pe care avea sa-l provoace, peste numai cativa ani, noua forma de miscare in spatiu adusa de prima aselenizare. Detenta lui Dumitrache era o indrazneala pornita dintr-o lipsa totala de aparente. Nimic atletic, agresiv sau muscular la acest pusti slabut si tacut, simpatic si binevoitor, dar lesne confundabil cu un amator admis in teren cu oarecare ingaduinta. Din aceasta postura fara de postura, Dumitrache urca in aer si, in cateva secunde, se anina de aer, cu o gratie de statuie. Apoi, lovea, de obicei, cu o miscare perfect lipita de minge. Surpriza era enorma: un tanc aproape apatic devenea, deodata, o felina dungata si arcuita. Dar cea mai neverosimila transformare a nepriceputului stampilat mereu de un zambet cald de ageamiu era plonjonul.

Cine ar fi crezut!

Lovitura de cap a fost o noutate tarzie in fotbalul romanesc si Dumitrache a introdus-o, sincronizandu-ne cu fotbalul mare. In schimb, plonjonul, o acrobatie uluitoare, aproape ilegala, a fost felul in care Dumitrache a impins fotbalul romanesc spre avangarda. Plonjoanele sacrificiale ale lui Dumitrache nu au avut comparatie niciunde in fotbalul eruopean al anilor ’70. Ar fi fost greu. Pentru ca Dumitrache plonja pe o descarcare psihica irepetabila. Asta parea sa se intample, de vreme ce acest om cumsecade si rezervat se arunca in gol, cu explozia rara a eroilor nebanuiti care scapara si pedepsesc prejudecatile.

Dumitrache era in acele clipe un soldat care rupe frontul cu o decizie nebuna, de neinteles, insotita de noroc si umbrita de riscul enorm al autodistrugerii. Subestimam mereu rezerva de hiperrealitate din interioarele omului de rand. Si o jignim, foarte-foarte des, echivaland-o cu o surpriza sinistra. Remarcam, adica, dupa fiecare raid ucigas al unui anonim prin univeristati americane ca asasinul "era un om obisnuit, la locul lui, genul de tanar care n-ar fi strivit o musca". Asa e. Insa nu folosim niciodata aceasta mirare cutremurata pentru a exclama "cine a fi crezut!" in fata eroismului pozitiv, atunci cand el tasneste printr-o fapta buna din anonimul cel mai anonim.

Copil cumsecade si infernal

 Odata, intr-o dupa-amiaza anosta, pe Dinamo, intr-un meci adormit contra vreunui  FCM Brasov sau Bacau, l-am vazut ridicandu-se din pamant, usor ca un fir de iarba luat de vant. Apoi, din acest zbor gratios, a aparut brusc groaza, necugetarea, acel eroism spontan, inutil si fermecator, care porneste brusc din vointa subestimata ce cauta a unui om cuminte si il sacrifica fara probleme, fara regret, aproape fara dureri: Dumitrache a plonjat orizontal, cu capul inainte, direct spre minge si spre bara de sustinere a portii. S-a oprit acolo ca un meteroit naiv, barat de un metal dens, si a lesinat, sub ochii mariti de uimire ai tribunelor. L-au luat cu o salvare mare si mamoasa si l-au dus la spital. S-a intors dupa cateva etape si a luat-o de la cap. Mereu de la cap. Florea Dumitrache a cautat tot timpul sa spuna ceva despre virtutile feroce ale omului fara masca de erou. Banal, aratat lumii de un chip cuminte, usor bucalat, ca de Mops vesel si la picior, Dumitrache a fost cel mai imprevizibil fotbalist in teren si cel mai imprevizibil jucator cu propria viata. Misterul care raspunde de aceste doua deplasari dramatice, mult in afara geometriei sportive si de caracter, vine dintr-o impotrivire superba si fara sorti de izbanda. Dumitrache a fost toata viata de jucator si de fost jucator un copil cumsecade si infernal. Un baiat din Colentina, pregatit de familie pentru o viata marunta (se zice ca taica-sau era plapumar) si manat de un instinct rebel, fierbinte si necontrolabil spre gratie si eroism. Cine l-a vazut jucand l-a iubit, hipnotizat pana la uitarea completa a afilierii de club (adulat de stelisti, rapidisti si orice alta natie de moment, Dumitrache n-a fost dinamovist, desi a jucat acolo tot ce avea mai bun si si-a iubit clubul). Cine l-a vazut a fost, de fapt, amutit de acea trasatura misterioasa si seducatorare din care Dumitrache a facut fotbal, dar si un fel de a transforma anonimatul si banalitatea aparenta in har si indrazneala. Aici e Dumitrache: in aceasta cumintenie de copil usor naiv, care se repede, inspirat, in talent si pasiune.

Ati vazut meciul de ieri?

 Toti cei care l-au cunoscut au ramas convinsi de unul si acelasi lucru: Dumitrache era un om bun. Un tanar modest, o vedeta straina de propria-i luminozitate. Asa e. Pot confirma. Prin 1972 sau 1973, am avut ocazia de a vorbi un sfert de ora cu el. Declinul lui Dumitrache incepuse, deja, nestiut si neremarcat de Dumitrache insusi. Era din ce in ce mai des accidentat. L-am intalnit, deci, la spital, unde m-am furisat, dus pe sub nasul portarilor de mana maica-mi, care era sora si se ocupa de sedintele de fizioterapie ale lui Dumitrache. Eram atat de emotionat, ca am inceput intalnirea cu Dumitrache privind in jos, unde vedeam filmul rapid al tuturor, absolut tuturor golurilor pe care le tineam minte. L-am rugat sa imi dea un autograf. Mi l-a dat pe o hartie rupta dintr-o agenda. Se odihnea pe o perna enorma, ridicata sub mijloc. Abia se misca de la brau in jos. Si mai departe? Ce poti sa spui cand ai 14 ani si stai in aceeasi camera cu omul pe care il visezi? Bineinteles, pe atunci eram convins, alaturi de toti pustii Romaniei, ca voi fi, in mod logic si miraculos, printr-o decizie splendida a sortii, urmasul lui Dumitrache. Ma aruncam in plonjoane disperate pe maidane, uneori in nisip tare, si credeam ca golul dat cu capul e mai pretios decat orice alt fel de a marca. Dumitrache era al tuturor. Intr-atat de clara era nonapartenenta lui la emblema si steag si intr-atat de cald raspundea nevinovatia lui talentata dorintelor oamenilor de rand, incat nimeni nu-i putea refuza seductia. Prin urmare, am inchis ochii si am rostit, soptit, cele mai stupide cuvinte de rigoare:  "Ati vazut meciul de ieri?".

L-am vazut

(necrolog)

 Bineinteles ca il vazuse. Era in spital, eu o bombardam zilnic pe maica-mea cu intrebari. Ce a facut astazi Dumitrache? Maica-mea raporta: a citit  Sportul, s-a uitat la meci, a vorbit cu cineva la telefon. Era enorm: stiam ce face Dumitrache. E drept, maica-mea spunea si alte lucruri: e politicos, nu l-a auzit, spune "saru-mana", nu are aere. Dar asta ma interesa mai putin. Observatiile despre cumintenia lui Dumitrache nu aveau, insa, valoare, pentru ca asteptau pe altcineva: pe cel ce scrie acum, la mare departare de nestiinta glorioasa si nonetica a adolescentei. Asadar, am intrebat: ati vazut meciul de ieri? Bineinteles, il vazuse. Ungaria-RFG: 2-4. Un amical sau un meci de calificare. Nu mai stiu si nu vreau sa verific. Vreau sa ramana ca atunci: meciul pe care l-am vazut impreuna cu Dumitrache. Continuam sa cred, alaturi de pustii reuniti ai Romaniei, ca voi fi succesorul lui. Asta se intampla acum. Caci asta se intampla cu orice necrolog scris din dragoste: sunt de la un cap la altul al acestui articol cel ce il inlocuieste pe Dumitrache pentru a-l povesti cu patima, inca o clipa, inainte de despartire. Ungaria-RFG. Fusese un meci splendid: sase goluri. Pentru un pusti, sase goluri sunt tot. Restul e plicticos. Atat pricepeam. Dupa care, Dumitrache se asaza mai bine pe perna, priveste intr-un loc al fotbalului mie inaccesibil si spune: "Au batut nemtii, da’ ai vazut ce bine au jucat ungurii?". Am ramas stupefiat. Daca altcineva mi-ar fi spus acelasi lucru, as fi izbucnit in ras: cum adica? Ai jucat bine, dar ai luat bataie, acasa, cu 4-2. Insa asta spusese Dumitrache si nu imi puteam permite sa rad. Asta m-a salvat. Pentru ca, silit fiind de dragostea pentru Dumitrache sa imi inghit replica si rasul, am pastrat in mine aceasta disjunctie critica: pierzi dar joci bine, joci bine dar pierzi. Esti batut strudel, dar produci valoare si contezi pentru cine stie sa vada cum trebuie jocul de fotbal, aha!, deci fotbalul nu e sut si gol, ci mai mult, o poveste, o carte din care scoti ce nu se vede de prima oara. Devenisem interpret, cronicar, iubitor de joc secund. Multumesc, Dumitrache. As mai scrie, dar m-am facut, intr-o dupa-amiaza, intr-o camera de spital, cronicar, nu romancier sau filozof. Cine o sa poata povesti curajul acestui om cuminte care obisnuia sa devina erou din nimic, din profunzimea pe care n-o credem potrivita cu oamenii de rand?