Erou fără voie

Prin efortul instituțional al CNSAS și prin cel, individual, al unor cercetători fie ai dosarelor altora, fie ai celor proprii, câteva dintre cele mai importante volume din ultimii ani au putut fi alcătuite și publicate. După Eu, fiul lor. Dosar de Securitate de Dorin Tudoran (2010) și Zidul de sticlă. Ion D. Sîrbu în arhivele Securității de Clara Mareș (2011), Dragul meu turnător de Gabriel Liiceanu e o asemenea carte-reper. Un reper, pe de o parte, bibliografic și, pe de alta, socio-cultural. Este pregătită societatea românească pentru asemenea cărți care o confruntă cu trecutul său nu foarte îndepărtat? Era, pentru astfel de volume și pentru un proces al comunismului cu instituțiile sale represive, momentul în 1990, la despărțirea noastră formală, declarată și clamată, de comunism?

Pentru cei care își mai aduc aminte (în de­finitiv, au trecut 24 de ani de atunci), 1990 a stat sub filosofia lui „acum nu-i mo­men­tul“. Pentru a fi evitate „răzbunările“ și noi­le „abuzuri“, pentru a se face cu adevărat „justiție“, e nevoie să mai treacă timp, întrucât noua societate nu se poate construi pe „ră­fu­ială“. „Furia“ revoluției tre­buie să se stingă pentru ca trecutul totalitar să poată fi judecat, analizat și in­ter­pre­tat. Să nu ne grăbim: tim­pul acestei judecăți va veni și judecata va fi făcută exemplar.

A tre­cut de atunci aproape un sfert de se­col, un interval tem­poral suficient pen­tru ca ele­mentul „reacționar“ să accepte le­gi­timitatea unui proces al co­munismului ce­rut de elementul „re­van­șard“. Dar, în­tre timp, motivația re­fu­zului, blocării, îm­po­trivirii s-a redefinit și s-a accentuat com­plet diferit. Acum nu mai este nevoie de un proces al co­mu­nis­mului și de o de­con­spirare a delatorilor Se­curității, în­tru­cât e prea târziu. Chiar nu mai este cazul să fa­cem așa ceva. Atunci, „imediat după ‘89“, trebuia să lămurim aceste lucruri; acum, ele n-ar face decât să „tulbure“ so­cietatea românească, să „în­vrăjbească“ oa­menii, să introducă linii de „conflict“ care vor di­sipa atât de ne­cesara „pace so­cia­lă“... Și pentru ce? Pen­tru niște istorii vechi, care „nu mai in­te­resează pe ni­meni“.

Așa se face că, până la urmă, tot victimele sunt vinovate de tulburarea liniștii și or­dinii publice, în totalitarism, ca și în de­mocrație; și tot cei ce solicită actul de jus­tiție sunt priviți ca niște perturbatori ai echi­librului societății și ai somnului foș­tilor activiști și securiști, torționari și in­formatori, necăjiți cu documente din ar­hivele CNSAS ori cu condamnarea re­gi­mu­lui comunist făcută de comisia de experți condusă de Vladimir Tismăneanu.

Dacă peste istoriile victimelor to­ta­li­ta­ris­mului trebuie să se aș­tearnă tăcerea, apoi uitarea, în final ignoranța, cu ridicatul ei din umeri, documentarea cri­me­­lor și abu­zurilor se cere dublată de o gă­lăgie de ga­lerie. Este nevoie de mult zgo­mot „in­te­lectual“ și de un circ „mediatic“ di­rect pro­porțional pentru ca omul care a fă­cut răul să fie căinat, iar cel căruia i s-a fă­cut răul, dacă mai este în viață, să fie ri­di­cu­­li­zat. E nevoie de multă inventivitate pen­­­tru ca documentele să fie ignorate ori răs­tăl­mă­cite. Și cu cât avem mai mult zgo­mot, mai mult circ, mai multă in­ven­ti­vi­tate so­fis­ti­că și mai multă imaginație în a jus­ti­fica totalitarismul, cu atât țintele de­con­spirării și componentele actului de jus­tiție au fost mai bine atinse. Procesul este ire­versibil – și e meritul unor intelectuali pre­cum Ga­briel Liiceanu de a se fi zbătut, do­uă de­ce­nii și mai bine, pentru derularea lui de­mo­cratică, onestă, legalistă, pro­fe­sionistă.

Dragul meu turnător e confruntarea lui Liiceanu nu cu trecutul altora, ci cu al său; și nu cu dramele unor foști deținuți po­li­tici, documentate și ficționalizate în cărți editate la Humanitas, ci cu ava­ta­rurile sa­le, de­terminate de stigmatul do­sarului prost, de refuzul de a intra în Partid, de so­li­daritatea cu Noica și, în ge­neral, de însăși ac­ti­vi­ta­tea sa profesională, în co­n­tex­tul Tezelor din Iulie 1971 și al rigidizării dog­ma­tice în câmpul instituțional al fi­lo­sofiei. Este știut că strân­ge­rea, din nou, a șu­ru­bului ideo­logic, după vizitele asi­a­­tice ale lui Nicolae Ceau­șescu, cu fascinația res­im­țită pentru mo­delul chi­nez și cel nord-coreean, a afectat profund și durabil filosofia, psihologia, so­ciologia, po­litologia românească, des­fiin­țându-le, aproa­­pe, în fondul lor specific pentru a le înlocui cu caricaturi mono-ideologice im­puse, de sus, ariilor pro­fe­sio­nale distincte. Literatura și istoria literară au fost mai pu­țin afectate, deși s-a în­cer­cat și în sfera lor o revenire la realismul socialist și la dog­matismul ce-l blinda.

Iată motivul pentru care Liiceanu, atunci și acum, în secvențele tra­versate în carte și în judecarea lor pre­zentă, este obligat la postura eroului fără voie. El a fost un suspect nu atât prin ce făcea, cât prin ce nu făcea; nu prin disidență fățișă, ci pri­n­tr-un eva­zionism extrem de enervant pen­tru po­li­truci; nu prin gesturi publice, ci prin lec­turi; nu prin magisteriat (era prea tânăr), ci prin discipolatul la un suspect ca Noica; nu prin acțiune politică, ci prin texte pur filosofice.

e aceea, autorul se și scuză că este per­sonaj în această carte, pe care o scrie îm­pănând-o cu documente, dar cu di­fi­cul­ta­tea implicată de orice discurs des­pre tine însuți. I-a fost, probabil, mai ușor lui Ga­briel Liiceanu să prefațeze și să edi­teze căr­țile unor deținuți politici, em­pa­tizând cu ei, făcându-le dreptate sim­bo­lică, decât să scrie, aici, despre sine și des­pre pro­ble­mele personale. În a uns­pre­ze­cea epistolă adresată (după toate regulile genului) celui numit, tandru, dragul meu turnător, autorul vorbește aproape jenat despre „eroismul“ său, aruncând cu au­to­acuze și cu diminuări voite, acolo unde atâ­ția „martiri“ se victimizează și se eroi­zează ridicol: „Aș vrea să nu mă în­țe­legeți greșit. Spunând toate astea, nu îmi arog nici un nimb eroic. Eram un biet individ cu memoria traumatizată de is­toria recentă și dotat cu acel minim set de reflexe de adaptare necesare unei ele­mentare supraviețuiri. Devenisem «erou» prin decupajul pe care-l operaseră în viața mea și pe care-l puseseră apoi în­tre coperțile unor dosare. Aveam «dosar de urmărire» pentru că nevoia lor de «eroi negativi» mă transformase în erou. Altminteri, nu ofeream decât semnele ext­erioare ale unui comportament cât de cât normal, o firavă colecție de urme și apucături de ființă liberă. Admit că asta putea părea, în cuibul cu vipere în care căzusem după terminarea facultății, ne­cuvenit de mult. Sărea în ochi. Admit că mica mea normalitate apărea, pusă pe un fundal social nepotrivit, ca un panaș. Admit că ea încă mai putea genera o în­cleștare simbolică: între lumea mentală a interbelicului occidentalizant – pe ca­re, deși istoric evacuată, o in­te­rio­ri­za­sem din­tr-un reflex de apărare – și cea nouă, care, în științele umaniste mai ales, pur­ta însemnele unui grobianism avansat. În aceste condiții, orice bătaie de aripă, orice nevoie de șlefuire in­te­rioară, orice efort individual sistematic în direcția unui lucru bine făcut erau vi­novate, jig­nitoare și încadrabile în me­reu ne­ter­mi­nata «luptă de clasă». Sin­gurul meu «eroism» în anii aceia era că încercam din răsputeri să mă port cu un firesc trans-istoric. Trebuia să ies cumva din timpul și locul în care mă aflam atunci. Și n-o puteam face decât evadând în tre­cut. Mă simțeam «burghez» până în mă­duva oaselor, dar asta nu avea ni­mic co­mun cu o «orânduire» anume, ci cu acel set de valori pe care elita mo­dernității îl selectase din tot ce produsese mai bun civilizația occidentală. Asi­mi­la­sem spon­tan, prin simplul fapt că res­piram în at­mosfera familiei mele și prin cărțile ci­tite începând din adolescență, un com­por­tament pe cât posibil nefal­si­ficat de exigențele dublului limbaj. Su­bli­niez: pe cât posibil. Pe cât posibil în ra­port cu im­punerile unui stat totalitar. Dar acest «pe cât posibil», împins la li­mita lui, era su­ficient pentru a mă colora negativ. În lu­mea ideologică în care mă miș­cam, să­rea în ochi să-ți alegi prie­tenii după afi­nități spirituale sau de-aco­lo de unde soarta ți-i scotea în cale (foști con­dam­nați sau necondamnați politic, evrei sau ne­evrei, germani sau ne­ger­mani, emi­granți sau neemigranți, foști le­gionari sau co­muniști ilegaliști – la un moment dat, se­curistul Institutului de Is­toria Ar­tei, un­de aterizasem după 1974, a venit la Ion Frunzetti (era directorul ins­ti­tu­tu­lui) și i-a spus: «Nu știm cum să-l în­ca­drăm, to­varășe director. La noi apare, prin Noi­ca, pe lista cu legionarii, iar prin Henri Wald, pe lista cu evreii»)“ (pp. 196-198).

Din amplul fragment citat deducem nu numai poziția morală adoptată de autor, ca personaj al cărții (eroul fără voie), ci și necesitatea andrisantului securist. Într-o asemenea carte nu se poate face și nu se poate scrie ceea ce Gabriel Liiceanu făcea și scria în volumele lui de „literatură per­sonală“, într-o scriitură preponderent dia­ristică, în care generalul e făcut să se ex­prime prin particular și abstractul unor valori, prin concretul apărării, ilustrării și împărtășirii lor. Și aici e vorba, firește, de valori și de apărarea lor, dar autorul nu poate să fie singur în propria carte și să vor­bească, tot singur, despre urmărirea lui informativă și mizeriile la care a fost su­pus. Este necesar un alt personaj pentru ca cel dintâi să poată lua distanță de el în­suși. Ca atare, Jurnalul și Memorialistica, monologice și uneori monocorde, se așază pe roluri diferite și pe confruntarea lor sub ochii cititorului. Acestuia i se oferă ce­le două tabere, iar personajul din seria vic­timelor imaginează și apărări ale foștilor și actualilor securiști. Astfel că, în Dragul meu turnător, Gabriel Liiceanu încearcă atât pudoarea și jena de a scrie despre pro­priile avataruri, cât și repulsia de a vorbi de pe poziția și platforma lucrătorilor Se­curității ceaușiste.

n alt efect al cărții este cel de contrast. Sunt puse alături, pentru a fi parcurse și com­parate, extrase din rapoartele și delațiunile înșiruite, la final, într-o consistentă secțiune de Anexe (60 de pagini) și mostre din scrisul obiec­ti­vului analizate prin lentile de vigilență ideo­logică, agramatism și incultură. Ur­măritul și urmăritorii par de pe planete diferite. Securiștii transcriu cum se pricep cuvinte pe care nu le înțeleg, previn asu­pra pericolului reprezentat de David Ar­meanul (secolul V) pentru orânduirea so­cialistă, sunt în gardă asupra caracterului abscons, pentru ei, al unor termeni fi­losofici uzuali, iar stupoarea lor este adân­că și definitivă atunci când obiectivul joa­că table. E posibil ca vorbele jucătorului de table să ascundă, de asemenea, ceva?

Scena este antologică, precum multe din această carte scrisă, cu materialul propriei vieți, de un autor complet. În versiunea securistului, tablele din realitate sunt înlocuite cu... popicele, ceea ce ar revolta pe orice adevărat jucător al nobilului joc cu zarurile, indiferent de convingerile sale politice: „În cursul dimineții a fost auzită AURA discutând la telefon cu o prietenă probleme de cosmetică și având treburi (dac­tilografiază). În cursul dimineții, GABI și MARIUS au fost auziți studiind și apoi făcând comentarii referitoare la cul­tura greacă, discutând pe teme literare, despre traduceri etc... La ora 19.04 vine GABI însoțit de doi verișori de-ai lui cu soțiile. Joacă cu toții popice și urmăresc emisiunea de la televizor“ (p. 211).

Această monumentală transcriere a unei înregistrări din locuința familiei Liiceanu (sute de ore de ascultare, între noiembrie 1971 și vara lui 1973, peste 50 de casete și benzi de magnetofon) este corectată, fic­țional, de către fostul urmărit, care îi dă cuvântul, tot ficțional, securistului pentru a restabili dreptatea dublelor și a mar­țu­lui. Acum securistul capătă alură și reflexe de autor profesionist: „Se vedeau toți pa­tru de cel puțin două ori pe săptămână. Doamnele bârfeau, se uitau la televizor, pregăteau ceva de mâncare, în timp ce Gabi cu Doc jucau, cu o vervă neaș­tep­tată, cel puțin pentru un om care tra­du­cea zilnic din greacă și scria articole des­pre Nietzsche, table. Gabi, care în mod obiș­nuit avea un soi de umor grav, de­rutant (mi-a trebuit un timp până am în­ceput să am acces la el), complet diferit de al doamnei Aura, subțire și la vedere tot timpul, Gabi, zic, când începea să joa­ce table, intra într-o surescitare neo­biș­nuită și-și asalta adversarul, năucindu-l, cu un torent de vorbe desprinse, pare-se, din folclorul jucătorilor de table din Ol­te­nia. Spunea: «Te-am trimis la Dorigo la câr­nățărie!» (am înțeles după o vreme că «Dorigo» era numele unui magazin de delicatese din Caracalul interbelic). Sau: «Te fac marți, oameni sparți!» Sau «Șa­se-doi. La gunoi!» Sau: «Simți fiorii în­frângerii între omoplații tăi schilavi?» Vor­bele astea și altele de același fel aveau funcția de a-l destabiliza psihic pe ad­ver­sar. Mărturisesc că, pe de o parte, stilul cu pricina mi-l făcea deosebit de sim­pa­tic pe Gabi, dar, pe de alta, cum spu­neam, jocul de table mi se părea oarecum ne­demn de el. Din cauza asta am preferat să trec de fiecare dată în transcrierile de benzi că «joacă po­pi­ce».“ (pp. 210, 212). Efectul de contrast e păstrat și exploatat, la modul savuros, de către Gabriel Lii­ceanu. E inconceptibil ca un cititor în grea­ca veche să joace table. El este sus­pect, prin urmare, de două ori. O dată fiind­că citește în greaca veche, în loc să apere orânduirea socialistă de duș­ma­nii ei, printre care și David Armeanul; iar apoi, fiindcă susținătorul fățiș al aces­tui dușman al orânduirii noastre dă cu za­rul.

În alt capitol de experiență și în altă epis­tolă din carte, Liiceanu va contura, cu o mână la fel de sigură de scriitor, o scenă grotescă de la Institutul de Filozofie, cu o ședință targetată (cum am spune azi) a cărui victimă a fost. Tânărul de 32 de ani este acuzat că l-a plagiat pe Noica; și cu cât acuza e mai sfruntată, cu atât falia dintre cele două tabere (a activiștilor și a profesioniștilor) se vede mai clar.

Primul care reacționează la infamie e Hen­ri Wald, nu doar susținătorul tânărului Gabriel Liiceanu, ci și un om de con­vin­geri politice sensibil diferite de ale aces­tuia. Într-un mod, pentru mine, sem­ni­fi­cativ, stânga și dreapta, ca opțiuni libere, iar nu constrânse totalitar, sunt aici strân­se una în cealaltă, în fața abuzului co­mu­nist și a linșajului public de tip stalinist. Preliminariile: tovarășul P. „se ridică în pi­cioare de la masa prezidiului și, cu o mi­nă gravă, spune: «Tovarăși, ați văzut ce realizări deosebite a avut institutul nos­tru în anul care se încheie. Din păcate, tovarăși – și vocea, potrivit modelului re­toric știut, se ridică dintr-odată ame­nin­țătoare –, din păcate, zic, există printre noi tovarăși care s-au abătut grav de la eti­ca profesională! Care tovarăși, o spu­nem pe șleau – au pla-gi-at!»“. Con­ti­nuarea: „Membrii «echipei de de­mas­ca­re» (...) s-au perindat prin dreptul unei măsuțe pe care fusese instalat un vraf cu cărțile lui Noica având alături, timide, două numere din Revista de filozofie cu ar­ticolele mele. Citeau bolmojit câte un frag­ment din cărțile lui Noica, în care apă­reau numele «Don Qujote» sau «fiul risipitor», și apoi spuneau: «Așa și la Lii­ceanu»“. (p. 273). Reacția lui Wald: „Când pledoaria demascatorilor s-a în­cheiat, în sală a izbucnit scandalul. Hen­ri Wald s-a ridicat în picioare și a în­ce­put să vocifereze abundent. «E o ti­că­lo­șie!» striga.“. Nici autorului nostru nu-i e deloc rușine să admită că zbiera în­tru­na: „Fratele fiului nu e invenția lui Noi­ca! E în Biblie! În parabola fiului ri­sipitor! N-aveți decât să citiți!“.

Directorului Institutului i se umflă o venă pe frunte și el suspendă ședința, lăsându-l pe tovarășul P., directorul adjunct și se­cretarul de Partid pe Academie, fără obi­ectul muncii de demascare. Ședința se reia după trei zile și tânărul acuzat de pla­gierea magistrului său începe să citească din Biblie: „Iar fiul lui cel mare era la țarină. Și când a venit și s-a apropiat de casă a auzit cântece și jocuri. Și che­mând-o pe una din slugi, a întrebat: Ce sunt acestea? Iar ea a răspuns: Fratele tău a venit și tatăl tău a înjunghiat vi­țelul cel îngrășat...“. Moment în care ace­lași secretar de Partid a tras (rememorează scrupulos autorul) „literalmente un mu­get“: „Tovarăăăăși! E cu Biblia printre noi! De ce oare, tovarăăăși? Pentru că astăzi e ajunul Crăciunului?“ (p. 275).

Începe iar scandalul, comparat de astă da­tă de Liiceanu cu cel din O scrisoare pier­dută, actul III, directorul urlă și amenință cu un superb umor involuntar („dacă nu vă potoliți pe loc, chem de la Aca­de­mie!“), astfel că sala se liniștește și tânărul Gabriel Liiceanu primește sancțiune pen­tru „neîndeplinirea sarcinilor de plan“ (!). Pentru ceva tot trebuie sancționat, da­că totuși s-a dovedit că fratele fiului ri­sipitor din Biblie e și el în Biblie...

Scena, oscilând între caragialian și or­wel­lian, are o încheiere tipic autohtonă. Du­pă ședință, secretarul de Partid pe Aca­de­mie, directorul adjunct, îl trage deoparte pe tânărul său coleg acuzat de plagiat și-i vorbește ca de la om la om, ca de la spirit dâmbovițean la spirit dâmbovițean: „Acu­ma, între noi, tovarășu’ Liiceanu. Du­mi­tale ți se pare corect ca unul să se spe­tească muncind și altul, care bate lumea și nu face nimic, să fie primit la în­toarcere cu brațele deschise și să se taie pentru el vițelul cel gras?“ (p. 276).

e când în cărțile anterioare ale lui Gabriel Liiceanu din afara ariei filosofice particularul era fă­cut să exprime generalul uman, aici el este făcut să ilustreze, în secțiune transversală, sistemicul totalitar. Într-un fel sau altul, gândirea liberă și ac­tul de independență intelectuală vor fi, în ceaușism, ca și în dejism, îngrădite, con­trolate, constrânse; dacă nu siluite și bat­jocorite precum în închisoarea lotului Noi­ca-Pillat, atunci insularizate în corpusul socio-cultural, pentru a nu crea serii, pen­tru a nu câștiga adepți. Unele dintre cele mai frumoase pagini din această carte a anului 2013 fac portretul și „des­fă­șu­ră­torul“ existențial al unor mari prieteni și sprijinitori, mai vârstnici, ai ex-tânărului care nu i-a uitat: de la fantastul Imre Toth la serios-eficientul Walter Biemel și de la Constantin Noica la Henri Wald.

În schimb, numele dragului turnător și al celorlalți slujitori benevoli ai epocii ceau­șiste nu vor avea, din partea mea, onoarea menționării. //

// GABRIEL LIICEANU - Dragul meu turnător (Editura Humanitas, București, 2013, 424 p).