Est-europenii în 1989

În ciuda faptului că esticii nu au mai prea acordat o mare atenţie legăturilor care, odată, vrând-nevrând, îi uneau odinioară, moştenirea comunistă rămâne unul dintre aspectele comune fundamentale.

Sinteza tinerilor istorici polonezi Adam Bu­rakowski, Aleksander Gubrynowicz, Pa­weł Ukielski, 1989. Toamna naţiunilor, re­prezintă o interesantă reconstituire a unui puzzle foarte complex, per­miţând cititorului interesat şi care doreşte să înţeleagă ce s-a întâmplat înainte, în 1989 şi după, în Estul Eu­ropei, să-şi arunce un ochi şi asupra colegilor de lagăr. În general, fiecare ţară care a trăit experimentul co­mu­nist se axează mai degrabă pe propria sa experienţă, pro­priile traume şi propria despărţire de regimul totalitar, uitând fap­tul că prăbuşirea comunismului a fost un proces mult mai amplu, trăit în diverse for­me şi nuanțe de toate ţările estice (in­clusiv de URSS). Având în vedere am­ploa­rea subiectului, fiecare capitol al cărții pu­tând fi transformat într-un volum de sine stătător, vom menționa doar câteva as­pec­te mai relevante din traseul fiecărei țări ana­­lizate.

Autorii nu aveau cum să plece la drum de altundeva decât din... Polonia, locul unde a început tot­ul. În Polonia comunistă nu prea a fost linişte cu adevărat nici măcar un deceniu, mişcarea an­ti­co­munistă dând serios de furcă ocupanţilor şi cozilor de topor, încă de la bun început. Până la sfârşitul anilor 1940 a avut loc un adevărat război de gherilă între rezistenţa anticomunistă şi Armata Roşie, plus auto­ri­tăţile comuniste. Din această perspectivă, până la urmă, nici nu-i de mirare că în­ceputul marii destrămări a demarat în Po­lonia. O altă notă fundamentală pentru a defini excepţia poloneză: Biserica Catolică nu a putut fi dislocată din ţară, indiferent cât de mult au fost prigoniţi clericii şi cre­dincioşii. Privilegiile pe care a ştiut să şi le păstreze erau inimaginabile pentru ori­care altă ţară din sistem. Biserica de la Ro­ma a fost cuiul lui Pepelea, bolovanul din calea drumului luminos al comunismului în­tru făurirea societăţii perfecte. Vaticanul s-a răzbunat în felul său pentru ironia lui Stalin (care întreba câte divizii are Sfântul Scaun). În Polonia a demarat fenomenul ne­gocierilor între diverşi actori ai opo­zi­ţiei şi tabăra puterii totalitare, prin in­ter­mediul celebrei Mese Rotunde, la care s-au aşezat liderii Solidarităţii şi cei ai siste­mu­lui comunist.

Povestea Ungariei comuniste a fost mar­ca­tă în mod clar de revolta din 1956. Duri­ta­tea represiunii de după al doilea război mon­dial a fost extremă, comuniştii ma­ghiari profitând de faptul că Ungaria fu­se­se ocupată de Armata Roşie, dar şi de ali­anţa strânsă cu Germania nazistă de până în 1945, pentru a-i lichida masiv pe po­ten­ţialii oponenţi, „fiecare al șaselea ce­tă­ţean fiind supus unei forme de repre­si­u­ne“. Bilanţul represiunii revoltei din 1956 este edificator: 400 de condamnări la moar­te executate, 21.500 de oameni în­chişi în puşcării, 16.000-18.000 de in­ternări în lagăre de concentrare, iar alţi 230.000 de maghiari au plecat din ţară. Ajungând la pu­tere în acest context tensionat, marea po­litică a lui János Kádár a fost să-şi mul­ţumească şi liniştească populaţia. Co­mu­nismul-gulaş maghiar a tolerat totuşi exis­tenţa mai multor tabere în rândul MSZMP, care şi-au disputat puterea, profitând şi de faptul că János Kádár, bătrân şi bolnav de cancer, a murit la 6 iulie 1989. În ace­laşi an a fost organizată şi o masă rotundă după modelul polonez, la care s-au aşezat reprezentanţi ai puterii şi ai diverselor for­maţiuni din opoziție, ho­tă­rând ca primele alegeri par­lamentare libere să aibă loc în martie 1990. Pe cât de vio­lentă şi sângeroasă a fost prima parte a co­mu­nis­mului în Ungaria, pe atât de paşnică şi uşoară a fost despărţirea şi tranziția de la statul comunist la cel de­mocratic.

Comunismul din Republica Democratică Germană a cunoscut mult mai multe probleme decât cel din celelalte ţări estice. În primul rând, statalitatea est-germană era o consecinţă directă a Războiului Rece şi împărţirii Germaniei învinse. În al doilea rând, învecinarea cu o ţară atât de puternică şi înfloritoare ec­o­nomic precum RFG a reprezentat o ten­taţie uriaşă pentru marea majoritate a ce­tăţenilor est-germani. Până în 1961, când s-a ridicat celebrul Zid al Berlinului, nu mai puţin de 2,7 milioane de est-germani au trecut în Vest. O hemoragie care, in­di­ferentă la sistemul represiv sofisticat, a con­tinuat până când RDG şi-a dat ortul po­pii. Economia est-germană, indiferent cât de prosperă şi productivă, în com­pa­raţie cu celelalte ţări satelit, nu avea cum să ţină pasul cu vecinul capitalist.

Anul 1968 reprezintă a doua bornă din ki­lometrajul Cehoslovaciei comuniste, după 1948 şi celebra defenestrare pragheză. Du­pă înăbuşirea Primăverii de la Praga, aripa dură a comuniştilor cehoslovaci a preluat puterea, având drept scop imediat nor­ma­lizarea sau un fel de stalinism cu faţă uma­nă. În urma ocupaţiei ţării, sute de mii de cehoslovaci au preferat să se exileze în Oc­cident. Bisericile au fost supuse per­se­cu­ţiilor, iar „poporul ceh a fost întors cu su­sul în jos. Cei mai independenţi, mai in­teligenţi şi mai buni sunt la baza so­cie­tăţii; cei mai răi, mai proşti şi mai slu­garnici sunt în vârf“ (Timothy Garton Ash). Rolul avut de Václav Havel în destrămarea comunismului cehoslovac şi importanţa Cartei ‘77 sunt uriaşe. Slovacii au fost mult mai liniştiţi decât cehii, pentru că au fost şi mai puţin afectaţi de înăbuşirea Pri­măverii de la Praga. Reforma federală din 1 ianuarie 1969 a văzut apariţia a două sta­te naţionale care formau o federaţie. În plus, Husák, noul om forte, era slovac. În no­iembrie 1989, demonstraţii uriaşe au dus la prăbuşirea regimului, Husák cedând în faţa realităţii şi vântului istoriei, de­mi­sio­nând. Remarcabil este că Havel a fost vo­tat preşedinte al Cehoslovaciei de către o Adunare Federală comunistă, şi nu ori­cum, ci în unanimitate!

Jivkov a preluat puterea în Bulgaria în 1956, completând spectrul dinozaurilor co­munişti din lagăr. S-a străduit să fie per­ceput ca cel mai fidel aliat al URSS: se spu­nea că Jivkov era mai legat de idealurile sovietice chiar decât unii dintre liderii so­vietici! Criza economică care a afectat toa­te statele comuniste în anii ‘80 a ajuns şi în Bulgaria. În 1989, autorităţile de la So­fia contractaseră o datorie mare, având în vedere resursele, populaţia şi economia ţării, de 10 miliarde de dolari. Economia bul­gară primea, ce-i drept, subsidii ma­si­ve de la Moscova (petrol şi gaze la preţuri mi­nime, pe care uneori bulgarii doar le vin­deau la preţul pieţei, obţinând un pro­fit facil), iar când nu le-au mai primit, au­tomat economia a intrat în fibrilaţii.

Unui cititor român onest îi pică foarte greu la stomac capitolul referitor la România scris de is­toricul polonez Adam Bura­kow­ski, după celelalte capitole de­dicate Poloniei, Ungariei, RDG sau Ceho­solvaciei şi înaintea celui consacrat Bul­gariei, din foarte multe motive. În primul rând, Ceauşescu nu avea deloc de gând să pă­răsească puterea, fiind un obsedat al controlului cum nici măcar conducătorii intransigenţi din alte ţări din lagăr, pre­cum Husák, Honecker sau Jivkov, nu erau. Aceştia din urmă, de esenţă stalinistă, aveau măcar un minim simţ al realităţii, în ciuda faptului că nu le convenea deloc părăsirea puterii (lăsăm la o parte cultul personalităţii lui Ceauşescu, care era ne­egalat de niciunul dintre ceilalţi satrapi lo­cali). În al doilea rând, este evidentă ine­xistenţa oricărei opoziţii organizate, atât în societate, cât şi în rândurile no­men­kla­turii de partid. Şi din acest punct de ve­dere România stătea cel mai prost din în­tregul lagăr comunist din Estul Europei. Lista celor 6 stalinişti „reformatori“ este ul­tima treaptă a neputinţei unei societăţi atomizate, mutilate în cel mai intim ţesut societal. Nu în ultimul rând, haosul care a urmat lunii decembrie 1989 (în special anul 1990) rămâne o altă pată neagră a tranziţiei româneşti către o societate des­chisă, pluralistă. De altfel, racilele acelor vremuri ne influenţează direct sistemul politic şi societatea în ansamblu, de aceea orice implicare civică în susţinerea unei cauze (aproape indiferent de cauză!) tre­buie salutată şi încurajată, fiind preferabilă adormirii.

Nostalgia este o notă comună tu­turor ţărilor care au făcut par­te din Pactul de la Varşovia. Autorii fac referiri ample la acest aspect în fiecare capitol, ea fiind o caracteristică general umană. Evident, nostalgia se agaţă de diverse as­pecte ale acelei vieți şi îşi are explicaţia atât în penuria pe care sistemul economic comunist o provoacă oriunde este aplicat, cât şi în nostalgia foştilor copii sau tineri din acea perioadă, o tendinţă inevitabilă. Acest fenomen se manifestă prin reapariţia unor obiecte de cult, a unor produse, a unor cântece, formaţii, seriale şi filme ar­tistice în care se interpretează acest trecut problematic care au fost reluate de tele­viziuni etc. O altă tematică analizată o re­prezintă procesul de decomunizare şi de lustraţie şi măsura în care el a fost aplicat sau a afectat societăţile respective. În acest punct, România se pare că nu stă atât de rău, existând un interes mare din partea societăţii, menţinut şi de GDS şi revista 22. O altă notă comună ţărilor surori: înda­torarea masivă. Rămâne de analizat dacă oferirea cu largheţe de împrumuturi de că­tre ţările occidentale nu cumva a repre­zentat o armă cu două tăişuri, o capcană în care acestea au căzut cu multă uşurință şi care a contribuit la şubrezirea lor eco­no­mică, punând o presiune suplimentară pe care nu au ştiut, pur şi simplu, să o ges­tio­neze. Pentru că sistemele economice pla­nificate, chiar dacă aveau bani pentru in­vestiţii noi, nu le integrau într-un or­ga­nsim economic sănătos şi viabil. Ca şi cum ai face transfuzii de sânge proaspăt, dar ficatul sau inima sunt pe moarte! Chiar dacă unele ţări au făcut eforturi pen­tru a ieşi din acest cerc vicios (precum Ro­mânia şi, într-o anumită măsură, şi Bul­garia), rezultatul a fost degradarea alar­mantă a nivelului de viaţă al oamenilor, care a dus la un deranj şi mai mare. Iar du­pă 1989, chiar şi ţările fără datorii externe le-au făcut rapid la loc.

În ciuda faptului că esticii nu au mai prea acordat o mare atenţie legăturilor care, vrând-nevrând, îi uneau odinioară, pre­fe­rând să-şi exercite, în mod ex­pli­ca­bil, în­treaga suveranitate, în noul context al ade­rării tuturor sateliţilor ex-sovietici la Uni­unea Europeană, moştenirea co­mu­nistă rămâne unul dintre aspectele co­mune fun­damentale, pe care niciun ana­list, po­li­ti­cian sau comisar occidental nu ar trebui să-l ignore. Pentru că, în afara moştenirii economice apăsătoare, de care fiecare ţară s-a debarasat mai repede sau mai încet, ră­mâne o sensibilitate deo­se­bită, necu­nos­cu­tă în partea occidentală a acestei frumoase construcţii. Sensibilitate care trebuie în­ţeleasă, respectată, va­lo­ri­ficată. //

// ADAM BURAKOWSKI, ALEKSANDER GUBRYNOWICZ, PAWEŁ UKIELSKI

// 1989. Toamna națiunilor, Traducere de Vasile Moga. Prefața de Stejărel Olaru

// Editura Polirom, Iași, 2013