Pe aceeași temă
Imediat dupa semifinale, Openul australian a pus cu delicatete de ghilotina problema stabilitatii. Doua meciuri de razmerita totala au maturat, in mai putin de 6 ore, tot ce ne inchipuiam despre bazele normalitatii in tenis. Acolo se refugiase cumintenia sportului mare, subventionata, in ultimii 4-5 ani, de monopolul Federer-Nadal. Din 2005, acest cuplu si-a fost atat de suficient, incat a dat impresia ca tenisul va stationa, la oglinda, pentru a-si admira prelung noile proportii. Epocile de stabilitate isi indragesc repede profilul si devin teribil de neatente la propriul destin, confundandu-l cu arta. Dupa 10 turnee de Grand Slam castigate consecutiv de Roger Federer si Rafael Nadal, tenisul era exact in aceasta situatie de estetism contemplativ, vecin cu amnezia. Intr-adevar, aceasta miscare mai degraba artistica decat sportiva era pe deplin motivata. In special splendidul bloc monumental adus de Roger Federer in centrul sportului global promitea seducator o epoca neta si certa de confort si spectacol. Caci Federer, cel mai insemnat eveniment stilistic si mental al sportului contemporan, parea sa fi intors tenisul spre un clasicism dens si asezat. Federer a castigat tot si urma sa castige tot, cumva dincolo de propriile limite biologice, pe baza unui mod de a fi si de a juca pur si simplu perfect. Ceva era cu adevarat remarcabil in aceasta propunere, care a convins fara exceptie pana la socul Melbourne: Federer nu putea fi imbunatatit. Felul sau de a juca respira perfectiunea si nu lasa loc de alternativa si succesiune. Numai ca imaginatia spectatorului e mereu prea saraca. In chiar momentul in care lumea isi inchipuie ca a ajuns la punctul terminus si poate decide ca are voie sa se odihneasca, undeva, in preajma, se coace, ilogic, resentimentar si dezordonat, antiteza cu care uzurpatorul va izbi curand. Semifinalele de la Melbourne au facut, de doua ori, aceasta demonstratie de nesupunere.
Cu-o palma (si-o galeata de hormoni) toti suntem datori
Statuia lui Federer a fost imbrancita cu spitul de Novak Djokovic, un lungan sarb complet indiferent la armonia si subtilitatea epocii pe care a distrus-o. Ceva mai inainte, in prima semifinala, atletica exuberanta a lui Rafael Nadal fusese fugarita si rapusa de lancea unui vanator al carui nume descrie, prea tarziu, marca de sampon preferata a generatiei hippie: Jo-Wilfried Tsonga.
A urmat finala. Lunganul a varsat samponul pe toata suprafata de joc. Djokovic a castigat clar, dar asta e mai putin important. Finala n-a impus un invingator spre a proclama o noua divinitate. Rolul a ramas la Federer, dar Djokovic l-a impins, pentru prima oara, intre valorile care se pregatesc de tezaurizare si, mai departe, de respect nostalgic. Djokovic si Tsonga sunt, impreuna, autorii acestei performante care seamana, la inceput, cu o contraperformanta si e, de fapt, un act de ruptura. Mai mult, Openul australian a incercat aceasta miscare contestatara, pe toata linia. Ana Ivanovic, o sarboiaca de 20 de ani, a urcat pana in finala feminina, iar turneul de juniori a fost castigat de Bernard Tomic, un australian de 15 ani, care verifica succesul masivei emigratii sarbe. Melbourne, primul mare turneu al anului, a explodat intr-o suita de mesaje nervoase si urgente. Mai intai: ideea anarhica dupa care clasicismul a devenit o stare insuportabila, iar esenta sportului si a vietii e data, dimpotriva, de reactia permanenta si ostila la institutii. Apoi: ideea, nu mai putin irespirabila, dupa care oricine, absolut oricine, are dreptul la maretie si e dator stabilitatii cu o palma (si o galeata de hormoni). Inclusiv Serbia. Inclusiv subsolul francez.
Ce se poate face din nimic? Totul!
Tenisul august al lui Federer si energia nelimitata a lui Nadal nu s-au prabusit, inca. Titularii vor reveni si, asa cum obisnuiesc monarhii doborati de pe cal, vor continua sa lupte, castigand turnee si cronici extaziate. Dar numarul turneelor se va restrange, iar cronicile se vor muta spre drama istorica. In principiu, Federer si Nadal au fost inlocuiti. Nu conteaza pentru cat timp si e chiar de crezut ca Djokovic si, mai usor, Tsonga, vor fi impinsi de la spate, curand, de urmatoarea trupa de migratori. Nimicirea functionala a tenisului jucat de Federer si Nadal inseamna ceva mult mai important decat caderea idolilor si triumful outsiderilor. Tenisul nu mai rabda stabilitatea si isi satisface apetitul pentru agitatie si schimbare, producand, in serie, adversari virulenti ai locului comun. Procesul e mai vechi si a aparut, probabil, prima oara, odata cu tenisul anilor ’90. Dar lucrurile se lamuresc abia acum, dupa ce siguranta modelului Federer-Nadal s-a dovedit o iluzie. Djokovic si Tsonga sunt, in primul rand, intruparea unui fel de a face revolutie din nimic, peste tot si in fiecare clipa. Sportul, orice sport, e luat cu asalt, in orice moment, de pretendenti si zone de formare care nu mai respecta manualele. Cumulata, aceasta neliniste productiva sfarseste prin a accelera competitia si prin a sfarama dinastiile. Nimic nu mai e incontestabil si nimeni nu mai e lipsit de drepturi, totul e de cucerit (si de recucerit saptamana viitoare). Uimitor, pusti de 18-20 de ani apar de nicaieri si joaca un tenis balistic, evident mai putin educat decat arta integrala a unor Laver, Nastase, Santana sau Federer, dar perfect capabil sa o dejoace, sa o bombardeze si sa o faca tandari. Problema acestui tenis e ca nu produce somitati. Avantajul: ca invinge in permanenta. Rata de afirmare si inlocuire e de spaima. In aceste conditii, nimeni nu mai poate intemeia dinastii si nimeni nu se mai poate plange de lipsa de sansa. Acest nou fel de a face performanta promite un viitor in care fiecare meci va fi o finala si fiecare castigator va fi invinsul urmatoarei finale. Fata de epoca pe care Federer si Nadal au incercat sa o prelungeasca, acest fel de a trai si juca e pur si simplu un fel de a simti intens momentul si sansa de fata. Djokovic si Tsonga sunt emisarii unui tenis existential, dezlantuit impotriva ierarhiilor verticale si a separatiei orizontale. Toate scolile si toate traditiile si-au castigat, in acest fel, dreptul la deces, nicio straduinta si nicio speranta nu mai sunt lipsite de sens. Nimeni nu mai e ostatecul epocii si al cerintelor ei de stil si dotare. Si nimeni nu poate invata sa joace à la Djokovic, pentru ca reteta e accesibila oricarui stiutor de carte: victoria de la capatul increderii. Insa discutia nu se opreste aici. Inca mai inexplicabila in virulenta ei neasteptata, aparitia la varf a tenisului sarb pune probleme aproape aspre, umilitoare, chiar celor ramasi in afara curentului.
Granitele - o problema secundara
Nimeni nu poate explica, in termeni de istoria sportului, pe ce baze s-a inaltat din ruine tenisul sarb. In definitiv, nimic nu recomanda acest joc pretentios, intr-o tara care a rupt de mult cu marele circuit, atat in sport, cat si in istorie. Si totusi, Serbia tulbure si izolata, nevrotica si incoerenta a plasat, in ultimii cativa ani, cel putin doi jucatori in primii zece ai lumii. Contextul nu are nimic logic. Cine cauta antecedente va gasi, mai curand, contradictii. Ivanisevic era croat si venea, deci, dintr-o tara cu mare deschidere spre sportul, lumea si inovatia la zi. Intre 1960 si 1990, Pilic, Franulovic, Zivojinovic si Jausovek au dat un palmares si o traditie egala cu Iugoslavia, nu cu frisonul sarb. Din 1990, acest sir a disparut, ca si statul mama, fara urma si urmasi. In plus, cazurile Djokovic si Ivanovic au educatie absolut neutra: amandoi au jucat tenis netutelati de vreun vechi maestru. Djokovic s-a trezit, cum s-ar zice, tanar si nervos, la Belgrad, langa pizzeria lui taica-sau. Ana Ivanovic nu are nici macar aceasta scuza. A inceput sa joace tenis pentru ca voia sa faca sport si a remarcat ca tenisul o atrage, intrucatva. Cea mai plauzibila ipoteza asupra dezvoltarii explozive a acestor doi jucatori vine tocmai din problemele Serbiei si lucreaza impotriva lor. Djokovic si Ivanovic sunt, adica, raspunsul la criza al unui popor care obisnuieste sa se ia de gat cu oricine si orice. Tocmai acest gen de avant nesocotit pe contre neconditionate duce, statistic, si la nechibzuinta, si la triumf. Cu alte cuvinte, faimoasa "vitejie sarbeasca" include o pofta de viata care poate ruina, dar poate la fel de bine cladi ceva, pur si simplu pentru ca refuza indolenta si obisnuieste, in schimb, sa isi puna probleme. Purtatorii acestei trasaturi vor reusi, chiar in vremuri de deruta si mizerie, sa ridice capul peste parapet. Lectia e devastatoare pentru sportul si spiritul social romanesc. Paralela e umilitoare. Serbia poate produce tenis de top, in timp ce nu stie cum ii vor arata granitele, maine dimineata. Romania, dominata de calm istoric in ultimii 20 de ani, produce siruri de tineri nascuti veterani si incapabili sa treaca peste victoriile la dublu, in turnee de plaja.
Cum a fugit Ali de Kinshasa ’75
Nu mai putin instructiva, aparitia aberanta a cetateanului Jo-Wilfried Tsonga spune mult despre capacitatea de reactie extraordinara a omului banal, dar sanatos in instinctele principale. Tsonga e fiul unui congolez ciudat care a venit in Franta sa faca studii de chimie si a sfarsit in echipa olimpica de handbal. Mama, o frantuzoaica linistita si foarte deschisa spre sport, si-a invatat fiul un singur lucru: sa nu dispere si sa astepte clipa. Tsonga a facut exact ce i-au spus lectiile mamei si muschii tatalui. A jucat tenis de mic si tot de mic s-a pus la panda, in asteptarea clipei. Intre timp, a devenit campion de juniori al Frantei si, in 2003, a castigat Openul de juniori de la Flushing Meadow. Dar si Razvan Sabau a fost campion de juniori la Wimbledon, in 1993, nu-i asa? Si, dupa el, Florin Mergea, in 2003. Tsonga a ajuns in finala de la Melbourne, dupa ce a avut de nenumarate ori prilejul sa se stinga in circuitele secundare si sa preia, astfel, curba de performanta Sabau. Pana in ianuarie 2008, urmarit de accidentari si nesansa, Tsonga a jucat doar 40 de meciuri de nivel ATP. N-a ajus in nicio finala si a castigat doar trei meciuri in ultimele trei luni. Apoi, la Melbourne, a simtit clipa si a distrus tot ce il despartea de finala, venind de la subsol sau, mai exact, in calitate de numarul 5 francez. Reteta? Nimeni n-o cunoaste, dar faptele din jurul succesului lui Tsonga sunt la vedere pentru toata lumea. O ipoteza la limita superstitiei ar putea pune totul pe seama prezentei tatalui sau, pe atunci copil, in 1975, la Kinshasa, in preajma ringului in care au boxat Cassius Clay ("Muhammad Ali") si George Foreman. Tatal a povestit fiului de-a fir a par misterul acelui episod de box mitologic. Asa a inceput micul Tsonga sa isi zica "Ali" si sa spere in preamarirea prin sport. Dar Ali n-a vrut in trecut sau, daca s-a sprijinit pe Kinshasa ’75, a facut-o cu gandul la viitor. Mult mai plauzibila e explicatia care trimite la influenta unei familii de sportivi cu incredere in miscare, munca, rabdare si alte virtuti pe care societatea româneasca, pesimista si letargica, a invatat sa le lase prostilor sau sa le ia in batjocura. Cam atat despre istoria comparata a succesului românesc. Ramanem cu Nastase si Tiriac. Nu e o companie tocmai neasteptata, intr-o tara care intarzie la nesfarsit, in prezenta trecutului: Iliescu, Isarescu etc. Intrebarea de la capatul acestor randuri prea mici fata de factorul de schimbare Melbourne e daca nu cumva am invatat sa traim in trecut spre a suspenda prezentul. Cum ar veni: Nastase si Tiriac, in loc de tenis contemporan. Iliescu, Isarescu, eticescu, in loc de schimbare, evolutie etc.
