Etnologul discret, plugar şi păstor de fantasme

Există mai multe eseuri consacrate de Şerban Anghelescu conceptului de ţărănie cu care nu ne mai identificăm, concept confiscat adesea într-o zonă ambiguă, mai degrabă peiorativă, înregistrată superficial, ca fapt administrativ, sau invocând existenţa unor obiceiuri devenite clişeu. Ce loc (mai) ocupă acest model cultural al societăţii ţărăneşti?

Ce ştim şi cât ne mai interesează so­cie­ta­tea ţărănească astăzi, la decenii bune după ce reforma haretistă şi sămănătorismul ior­ghist configurau o formă tardivă de ilu­mi­nism adresat considerabilei zone rurale şi clasei ţă­ră­neşti, după ce şcoala lui Di­mitrie Gusti analiza sis­te­matic cultura şi civilizaţia populară românească, iar figura ţăranului român era invocată în discursuri em­blematice şi naraţiuni le­gi­timizatoare de către filosofi ai culturii şi romancieri sau poeţi remarcabili, de la Lu­cian Blaga, Nichifor Crainic, Mircea Vul­că­nescu la Mihail Sadoveanu, Liviu Rebreanu şi Marin Preda, dar şi George Coşbuc sau Oc­tavian Goga? Ce a mai rămas din aceas­tă ţărănie ancestrală la care Eminescu ţi­nea atât de mult, afectată de inginerii so­ciale agresive sau improprii, de la co­lec­ti­vizare la reformele tranziţiei post­to­ta­li­ta­re? Ea pare să se fi refugiat în naraţiunile care o edifică în mod cutumiar, ceea ce în­deobşte numim folclor, sau să fi devenit un obiect muzeal tot mai abstract şi mai îndepărtat de formula noastră de mo­der­nitate, sau un clişeu care a epuizat sem­nificaţiile primordiale, asociat câtorva săr­bători.

Tocmai modalitatea de abordare a faptului de cultură populară ne scoate din acest clişeu şi ge­ne­rează farmecul par­ti­cu­lar al cărţii lui Şerban Anghelescu, al cărei titlu, Farmecul discret al etnologiei (Tra­cus Arte, Bucureşti, 2013), face aluzie la fil­mul celebru al lui Luis Buñuel, tot des­pre o „clasă“ ce părea să-şi fi codificat „tra­­diţiile“ cu un conservatorism re­mar­cabil, şi anume „burghezia“. Prin urmare, un burghez răspunde cine ştie cărui apel nostalgic, devenind exploratorul sedus al unei lumi „ce se duce“.

La prima vedere, nu avem o abordare sis­tematică, temele cunosc o mare di­ver­si­tate, deşi există numitorul comun al do­meniului de investigaţie al etnologului: structurile mitico-rituale, sacrul şi pro­fa­nul, obiceiurile etc. Textele din volum nu sunt studii propriu-zise, cu numeroase re­ferinţe ştiinţifice, ci eseuri - de aici şi ine­galitatea lor -, rezultatul unor reflecţii în­delungate în jurul unor teme obsedante, nu­clee narative sau gesticulaţii rituale. Însă, într-un background invizibil pentru neofit, relevabil pentru cunoscător, stă o re­marcabilă cunoaştere a domeniului. Dis­creţia invocată în titlu este parte a sub­tilităţii etnologului care lucrează pe spaţii mici, evitând generalizările hazardate, că­rora le preferă cu modestie ipotezele crea­toare de noi interpretări, parte a ine­fa­bi­lului intuit şi apoi digerat lent în relecturi care redescoperă fiecare un nou detaliu sem­nificativ. Deşi nu este străin de cer­ce­tarea de teren, etnologul discret nu o va­lorifică direct în acest volum, utilizând elemente disparate dintr-un repertoriu vast al documentului etnologic. În plus, fără a condiţiona ierarhic interesul etnologic, se sare de la subiecte consacrate prin nu­me­roase studii, precum balada Mioriţa sau cea a Meşterului Manole, la fapte mă­run­te, care descriu structuri ar­haice cuprinse uneori în­tr-o lapidară formulă pa­remiologică, într-o vorbă, în­tr-un gest – o culegere de elemente disparate, de fărâme care dau seamă de bogăţia şi fastul ban­che­tului iniţial. Fiecare dintre aceste „fărâme “ constituie în sine un mic festin prin as­tuţioasa hermeneutică a autorului, una de orfevrier, care lucrează cu tenacitatea şi acribia unui miniaturist, descoperind relieful subtil al unui sens ascuns în ceea ce pare adeseori un episod banal. Volumul se articulează, se încheagă or­ganic, prinde corp odată cu actele fun­damentale reînvestite simbolic ca acte ri­tuale ale căror sensuri etnologul le re­cu­perează din diferite contexte, adesea în afara cadrului ritual propriu-zis, cel care le consacră: a mânca, a bea, a iubi, a vor­bi, a cânta, a povesti, a construi, a naşte, a muri. Însă şi lacrima, sudoarea sau sân­gele, fluide în care circulă nu doar vita­litatea noastră, dar şi sensurile lor fecunde şi umane, devin subiectele unei antro­po­logii a intervalului. Recuperarea ritua­li­tăţii pierdute a actelor noastre fun­da­men­tale constituie una dintre mizele acestei cărţi, nobilitatea lor este extrasă însă din­tr-o cultură care nu mai este pe deplin a noastră, cultura societăţii ţărăneşti, dar pe care etnologul o recompune pentru noi într-un alt orizont de semnificaţie.

Al doilea element care consacră ori­gi­na­li­tatea şi în acelaşi timp poziţia oarecum excentrică a cercetătorului ţine de faptul că acesta se adresează cu acelaşi aplomb şi curiozitate faptului folcloric, mediat de textul unei transcrieri, cât şi textului li­te­rar. Astfel că aceste exerciţii analitice de o mare fineţe se află aparent la confiniile cu analiza textului literar. Nimic mai în­şe­lător, suntem departe de exegeza literară a unui text, de mitocritică şi de mi­ta­naliză, de analiza structurilor ima­gi­na­ru­lui, pentru că textul literar este tratat cu toate mijloacele de care dispune etnologul, asistat adesea de filolog, dar de pe o po­zi­ţie subalternă. Cercetătorul descoperă de­pozitat în inima textului, în structura sa de adâncime scenariul ritual, elementele unei gândiri arhaice, îndepărtate reflexe mentalitare pierdute în noaptea timpului. Trenul de noapte, nuvela lui Ioan Groşan, sau O făclie de Paşte, povestirea lui I.L. Ca­ragiale, Descriptio Moldavie a lui Di­mitrie Cantemir sau lirica lacrimală a lui Octavian Goga, o povestire cu parfum de pa­rabolă de Jorge Luis Borges sau Moartea lui Ivan Ilici a lui Tolstoi configurează lo­cul geometric al unor interogaţii care re­levă o dialectică rafinată între sacru şi pro­fan. După toate încercările programatice de desprindere şi creştere a unei literaturi culte, „naţionale“, din patul germinativ al culturii populare, sau din încercarea de a conserva originalitatea acestei culturi în­vestită cu demnitatea şi legitimitatea ela­borărilor de naraţiuni identitare nu ar avea de ce să ne surprindă rezistenţa unor structuri arhaice în textul literar. Însă, pentru etnolog, identificarea unor struc­turi arhaice nu este un simplu fapt de ar­heologie mentalitară, ci o recuperare a pu­terii actelor esenţiale reînvestite simbolic, într-o lume care mai face, mai are sens.

Cea de-a treia dimensiune a cărţii lui Şerban Anghelescu relevă re­discutarea valenţelor acestei cul­turi populare în contextul exis­tenţei contemporane şi sesizarea paradoxurilor şi tensiunilor care o în­te­me­iază. Există mai multe eseuri consacrate conceptului de ţărănie cu care nu ne mai identificăm, concept confiscat adesea în­tr-o zonă ambiguă, mai degrabă peio­ra­tivă, înregistrată superficial, ca fapt ad­mi­nistrativ, sau invocând existenţa unor obi­ceiuri devenite clişeu. Ce loc (mai) ocupă acest model cultural al societăţii ţărăneşti? Etnologul discret relevă potenţialul de semnificaţie al arhaicului, reia termenul de o manieră aproape senzorială, îl cu­prin­de din toate părţile şi îl face să rezoneze, îl scoate din complexul muzeal, re­gă­sin­du-i suflul originar. Aş îndrăzni să spun că, subiacent, etnologul revelează şi o po­e­zie a lui, o sensibilitate şi o subtilitate ne­bănuite pe care analiza o recuperează în fi­ligran. În acest context, etnologul reînvie acest „ţăran invizibil“, „de la zero la in­finit“, care în cuminţenia existenţei nor­mate ritualic visează la rândul său trans­gresiuni incomensurabile, punând în fic­ţiune abnormul, ieşirea din regulă, lipsa de măsură pe care o încarnează eroul. Des­pre riturile ascunse în actele profane şi consacrările subtile ale existenţei urbane stau mărturie o serie de eseuri de o mare fineţe, printre care impresionante sunt Cu­lorile tranziţiei, Spaţiile identităţii, Cir­cumambulaţie sau Nu voi un site bogat.

Cartea lui Şerban Anghelescu nu este una pentru iniţiaţi, dar poate iniţia într-un domeniu, alt­fel riguros cadastrat, care parcă niciodată nu a avut o voce atât de caldă şi prietenească, vorbindu-ţi cu toate cele familiare, la aceeaşi masă, pentru că etnologul nostru este şi un ex­celent amfitrion în textele sale. Pentru cei care nu au afinităţi cu cultura populară, dar au totuşi o reală curiozitate in­te­lec­tuală, cartea le va face o mare surpriză, refuzând clişeul şi intrând adânc în miezul lucrurilor, în fibra unei umanităţi vechi, ca­re şi-a fabricat într-o gestaţie lentă, uneori cu o impresionantă candoare, alte­ori cu o profunzime tulburătoare răs­pun­surile la marile interogaţii existenţiale. Şi merită întru totul să ne auzim propriile răs­punsuri în ecoul acestei „priviri în­de­părtate“ (regard eloigné) cum o numeşte Claude Lévi-Strauss, pe care etnologul dis­cret o aruncă spre trecutul nostru comun. Altfel, o spune de o manieră liric-nos­talgică chiar etnologul într-un fermecător eseu, care poartă acest titlu: Ţăranul ro­mân suntem noi, plugari şi păstori de fan­tasme. //