Pe aceeași temă
Fotbalul superb jucat acum patru ani, la editia precedenta a Europenelor, nu a devenit baza unui ciclu de evolutie. In schimb, precaritatea ilustrata copios de Mondialele de acum doi ani pare sa fie noua conditie a fotbalului de varf. E, poate, prea devreme pentru asemenea miniprofetii, dar semnalul trimis de Portugalia contra Greciei si, apoi, impreuna de Anglia si Franta, a fost clar si puternic. Clasicii sufera. Clasicii sunt devitalizati, iar fotbalul european e cuprins de depresie. Nimeni nu mai poate numi, cu o vorba iute si sigura de ea, echipa europeana, de club sau nationala, care impinge fotbalul inainte. Ultimele noastre certitudini au fost, in 1998, Franta, in 2000, Italia si in 2003, Real Madrid. Nici una din aceste echipe nu mai e o forta vie. Franta, pe care am vazut-o negociind la nesfasit cu o Anglie pasiva, a castigat asa cum castiga echipele in impas: prin interventia sansei, fie ca ea se numeste harul lui Zidane, fie ca ea se aduna intr-o gafa a adversarului. Dar cea mai lunga si amanuntita lectie de paralizie in grup a fost scrisa de Portugalia. Fara sa fi incercat macar sa schimbe decorul funebru in care au incheiat Mondialele de acum doi ani, portughezii au recurs la convingeri tipice pentru lenea intelectuala: au incercat sa cumpere performanta (adica l-au adus antrenor pe Scolari) si au ocrotit obisnuinta cu o echipa veche si obosita. Couto, Costinha, Maniche au ramas insurubati intr-o echipa pe care o lipsesc de inspiratie la fiecare meci.
Figo a ramas pe post de solutie universala si solutia universala a alergat bezmetic si inutil vreme de 90 de minute. Aceeasi imbratisare cleioasa cu obisnuinta si aceeasi oroare de risc si imaginatie, in cazul Angliei. Sub Eriksson, Anglia a devenit o echipa stinsa, locul unui cult tacut si indaratnic al prudentei. Iar prudenta asternuta cu forta peste un fotbal care, lasat de capul lui, ar avea macar forta de sacrificiu, e deja lasitate. Impotriva Frantei, Anglia a fost o capodopera de defetism sistematizat. Dupa o repriza exacta si un gol datorat bunei mecanici a fazelor fixe, Anglia a incetat sa mai joace dincolo de linia de 20 de metri. Superstitia nordica a cuminteniei care face, prin acumulare, destinul unui functionar, a dictat un joc de regresie infinita. Pana la urma, cineva in ceruri s-a saturat de atata gri si a hotarat sa rastoarne meciul in ultimele trei minute. Anglia a pierdut cu 2-1 un meci pe care l-a avut in mana 91 de minute. Dar asta e prea putin important.
Cu adevarat importanta e aplecarea tot mai vadita a fotbalului european spre banalitate. Adevaratii eroi devin, in aceste conditii, arbitrii. Functionarii judecatori o iau inaintea jocului si aceasta stare de fapt e inca o dovada ca Euro 2004 e prelungirea Mondialelor 2002. Fotbalul jucat acum 4 ani, in Asia, a fost dereglat, dar si surclasat in planul initiativei, de performanta arbitrilor. Unii au sanctionat birocratic delicte simple pe care le-au inecat in pedepse draconice (eliminari pentru grimase faciale, penaltiuri pentru prea multa zbenguiala in careu, inaintea unui corner). Altii au furat elementar si nesatios, pentru a propulsa Coreea de Sud. Dupa 2 ani, arbitrii sunt, din nou, singurele forte active si negative la Euro 2004. Elvetia a suferit, de pilda, arbitrajul portughezului Batista, care a reusit sa tolereze simularile in serie ale croatilor si l-a eliminat pe Vogel (cel mai bun jucator de pe teren) pentru doua obstructii anonime. Paradoxul care pune in relatie un fotbal din ce in ce mai timorat cu arbitrii din ce in ce mai tentati de solouri juridice aberante nu e chiar inexplicabil.
El e copilul legitim al presiunilor care au pus fotbalul sa umple competitii gigant si sa hraneasca nevoi comerciale sau proiecte de aplatizare sociala. Fotbalul pe care il vedem azi e neinteresant pentru ca nu mai poate lucra de unul singur. El a devenit vehicolul comercial care aduce bani unei uriase industrii publicitare si liniste in marile centre urbane ale Europei de Vest. El e interesant pentru FIFA sau UEFA, in primul rand pentru ca poate sprijini constructia Ligii Campionilor, a Campionatelor Europene si a Cupei Mondiale. Iar acestea sunt, astazi, mai degraba proiecte de strategie politica si comerciala si tot mai putin competitie propriu-zisa. Aceste tendinte au devenit dominante la Mondialele 2002. Euro 2004 nu face decat sa confirme. Nu ne ramane decat sa speram, cu toata forta resentimentului, intr-o contralovitura, nascuta din orgoliul national al echipelor fara nimb. Poate Cehia unei generatii care joaca ultimul ei mare turneu. Poate Grecia mecanizata de Rehagel...
