Pe aceeași temă
După mărturiile Olgăi Pfeiffer Cunescu1 şi ale lui Jean Schafhütl2, o altă carte vine să întregească tabloul deportării minorităţii germane din România (chiar dacă cetăţeni români cu acte în regulă) în Uniunea Sovietică, la sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial, proces început în ianuarie 1945 şi care a afectat cel puţin 75.000 de oameni (30.000 de saşi transilvăneni, 5.000 de şvabi sătmăreni, 33.000 de şvabi bănăţeni şi câteva mii din Vechiul Regat şi Bucureşti). Publicată anul acesta la Editura Nemira, relatarea experienţei în Donbas (regiune dominată de industria extractivă minieră) a lui Pfaff Hermann, alias Jacques Săndulescu3, înhăţat în ianuarie 1945 pe când avea doar 16 ani, dovedeşte încă o dată faptul că factorul fizic era esenţial pentru supravieţuirea în lagărele sovietice. Dacă aveai norocul să fii solid şi tânăr, dar şi descurcăreţ, puteai să te integrezi şi să supravieţuieşti. Cum a fost cazul lui Pfaff Hermann, care la începutul experienţei sale sovietice nu a dus-o foarte rău, pentru că devenise, fără s-o ştie, un adevărat muncitor de şoc pe care şi-l disputau toţi maiştrii şi şefii de mină. Ba chiar şi rusoaicele care munceau în minele ucrainene. Una dintre ele, Katia, reuşeşte să-l facă să-şi piardă virginitatea!
Spre lauda lui, tânărul Hermann, în ciuda ofertelor pe care le-a avut de a se sovietiza (adică a se căsători cu o cetăţeancă onorabilă din zonă), a refuzat, dorind să revină acasă, la Braşov şi Râşnov. Experienţa însă nu a fost deloc uşoară, căci oricum ai lua-o, numai plăcut nu este să munceşti într-o mină, mai ales într-una sovietică, în care accidentele de muncă erau frecvente. Ca în toate celelalte mărturii, şi în aceasta se observă cu uşurinţă că regimul alimentar era unul inuman şi criminal, în parte şi pentru că întreaga Uniune Sovietică, după 1945, cunoştea foametea (în fapt, o revenire la ea), având în vedere consecinţele devastărilor produse de război. Hermann reuşea să-şi suplimenteze regimul alimentar fiind muncitor stahanovist plăcut şi de colegii săi de muncă sovietici. Principala lui preocupare era, ca în cazul tuturor deţinuţilor, procurarea hranei, care era „de obicei mult mai bună vara şi toamna decât iarna, ceea ce nu ne dădea prea multe şanse de supravieţuire“. În timpul celei de a doua ierni, a împărţit cu colegul său de muncă şi o captură preţioasă: grăsunul câine al comandantului lagărului, care a fost rapid omorât, tranşat, jupuit şi mâncat (aceeaşi experienţă o relata şi americanul John Noble într-un lagăr din uriaşa regiune carboniferă nordică a Vorkutei, precum şi Varlam Şalamov în celebrele sale Povestiri din Kolîma).
Colegii lui de muncă, civilii sovietici, au fost mai degrabă omenoşi şi nu au ezitat să îl invite la ei acasă, unde l-au hrănit, el legând adevărate relaţii de prietenie cu superiorii săi (cu căpitanul care comanda lagărul sau cu inginerul responsabil cu una dintre nenumăratele mine din zonă). În stilul său simplu, el mărturiseşte: „O mulţime de prizonieri simţeau doar ură când vorbeau despre orice avea legătură cu Rusia. Dar nu aveau dreptate. Ruşii erau oameni ca oricare alţii. Erau şi buni, şi răi printre ei“. A lucrat şi alături de soldaţi ai Armatei Roşii care fuseseră luaţi prizonieri de germani în timpul războiului şi care supravieţuiseră durei captivităţi naziste doar pentru a fi trimişi în Gulag de Stalin, unii ajungând şi în minele din Donbas. „Mulţi trăiau o mare durere, ceea ce era de înţeles. Prea puţini erau încă plini de viaţă, fericiţi că se terminase războiul. Altora nu le păsa nici de una, nici de alta.“
// JACQUES SĂNDULESCU |
Prăbuşirea lor era de înţeles, supravieţuind unui război atât de necruţător, ei se aşteptau să-şi revadă familiile, nu să se scufunde în Gulag, dar se presupunea că sunt infestaţi cu virusul imperialist. „Deşi foştii soldaţi erau ruşi şi erau mai bine hrăniţi şi mai bine trataţi decât prizonierii, ei încă sufereau din cauza constrângerii şi a durităţii celor opt ore de muncă pe zi de la Mina 28. Se vedea pe feţele şi trupurile lor. Numai localnicii, băştinaşii din Donbas, păreau să fie capabili să reziste ritmului şi condiţiilor de muncă brutale. Suferinţa îşi punea amprenta şi pe ei, dar toţi erau obişnuiţi cu astfel de privaţiuni, fiindcă şi taţii, şi bunicii lor trăiseră în acelaşi fel. Singurele mijloace de trai pentru aceşti oameni erau cele din minele de cărbuni. Un bărbat în vârstă de treizeci şi cinci de ani arăta ca de cincizeci şi cinci.“
În afara condiţiilor grele de muncă, exista şi bestialitatea clasică a Gulagului, reprezentată de un gardian care, din exces de zel, a tras în el, rănindu-l serios, apoi bătându-l cu bestialitate, fiind salvat doar de intervenţia căpitanului, care, destul de atipic pentru sistemul represiv sovietic, a luat apărarea deţinutului, pedepsindu-l pe gardian (adică în mod tradiţional rusesc, dându-i o bătaie soră cu moartea) şi aranjând transferul acestuia în altă parte. Dar probabil tot acest tratament preferenţial se explică prin faptul că minele aveau mare nevoie de muncitori harnici, având în vedere că toată această elită locală depindea de realizarea şi depăşirea producţiei de cărbune. Fără aceasta, situaţia ei privilegiată era ameninţată, riscând să ajungă şi ea în Gulag. În plus, mulţi dintre deţinuţii germani din România erau orăşeni deloc deprinşi cu munca fizică, în rândul acestora şi rata mortalităţii fiind extrem de ridicată.
Precum în toate lagărele din Gulag, şi în cel unde a stat Hermann se practica în apropierea venirii teribilei ierni ruseşti acelaşi obicei: fiecare deţinut era obligat ca la întoarcerea din mină să aducă o bucată (cât mai mare) de cărbune pentru sobele din barăci. Una dintre corvezile la care erau puşi deţinuţii mai puternici era aceea de săpa gropi pentru cei morţi, iar în timpul iernii, când şi numărul morţilor creştea vertiginos, aceasta nu era deloc o treabă uşoară, solul fiind îngheţat bocnă. Munca din minele sovietice era extrem de riscantă: după doi ani de lagăr Pfaff Hermann a fost îngropat de viu într-o galerie a minei unde lucra, fiind salvat după patru ore, timp în care a fost imobilizat de stâncile care se prăvăliseră. A fost trimis de urgenţă la spital, fiind internat cu mari probleme la picioarele rănite de bolovani. Spitalul era salvator şi în Donbas, nu numai la Vorkuta sau Kolîma.
Chiar dacă el a nutrit tot timpul dorinţa de a evada, posibilitatea reală ca doctorul ce îl îngrijea să-i amputeze picioarele l-a forţat să acţioneze. Evadarea în Gulag nu era neapărat imposibilă, paza era deseori laxă, însă distanţele mari, lipsa hranei şi vremea foarte dură zădărniceau de regulă cele mai multe tentative. Alta era situaţia când deţinutul avusese marele noroc să fie alocat vreunui lagăr din partea europeană a Uniunii Sovietice și aceasta mai ales după 1945, având în vedere uriaşul efort de reconstrucţie necesar.
Tânărul, dar de acum experimentatul Hermann şi-a dat seama că singura şansă de a evada în plină iarnă era să se strecoare într-una dintre nenumăratale garnituri care transportau cărbunele ucrainean spre vest, inclusiv în noile teritorii ocupate de Armata Roşie. Cu cuțitul la os (la propriu) s-a aventurat, reuşind să ajungă ascuns în trenuri, ajutat din când în când cu hrană şi sfaturi de lucrători feroviari inimoşi, care puteau să-l denunţe cu uşurinţă, până în Germania de Est, ocupată de sovietici. Cu mult noroc, a fost tratat de un medic neamţ care i-a aranjat trecerea în partea occidentală. Ajungând în partea vestică a Germaniei, i-a uimit pe călătorii care aşteptau într-o gară prin murdăria şi hainele zdrenţăroase pe care le purta, fiind trimis într-un centru al Crucii Roşii, mort de foame. „Nu-mi puteam opri nevoia de a mânca din ce în ce mai repede, înainte ca cineva să-mi ia farfuria din faţă. Odată ce mâncarea este în stomac, în mod sigur nimeni nu ţi-o mai poate lua.“ La Hanovra, care era în zona engleză, a fost cercetat cu neîncredere de militarii britanici, care nu erau deloc siguri că evadarea lui era reală, bănuindu-l probabil că ar fi spion sovietic. Interpreţi au fost doi militari români care fuseseră luaţi prizonieri de nemţi şi aşteptau să fie repatriaţi în România. Slăbit şi cu picioarele infectate, respins de un spital american care l-a trimis într-o tabără de refugiaţi (nu avea acte), a leşinat pe drumul către lagărul de lângă Bremen. Fiind descoperit la timp, a fost salvat. Medicul german i-a spus: „nu pot înţelege cum ai supravieţuit. Constituţia ta sfidează legile medicale“. În acest loc a primit vestea de la părinţi că sora lui, cu doi ani mai mare, fusese ridicată la câteva săptămâni după el şi murise în acea primă iarnă foarte dură (1945/’46) la 50 de kilometri de lagărul unde era el. În 1949, după doi ani, a reușit să emigreze în Canada, devenind boxer de categorie grea, cunoscând succesul. În 1955 a fost recrutatat în Armata Americană, relocat în Europa şi a continuat să corespondeze cu tatăl său, pe care însă nu l-a mai revăzut niciodată (de frica autorităţilor comuniste române, nu a revenit în ţară până la jumătatea anilor ’60), dar a avut o viaţă fericită (jucând chiar şi în câteva filme, având un bar faimos de jazz). Averea familiei fusese confiscată, iar cei doi părinţi distruşi, putând păstra doar două camere din casa lor mare, în celelalte camere fiind instalaţi chiriaşi ai statului comunist, una dintre metodele comuniste de a distruge burghezia românească. Odată cu timida destindere, a reuşit să revină în România regulat pentru a-şi revedea mama, după 22 de ani. În 1999 a vizitat şi Donbasul, unde totul era schimbat, însă s-a reîntâlnit cu câteva localnice care îl ajutaseră în acele vremuri grele, întorcându-le bunătatea, având în vedere pensiile de 10 dolari pe care le asigura statul ucrainean.
Destinul lui Hermann este cu adevărat o expresie perfectă a celebrei poveşti americane cu obligatoriul final fericit, ceea ce nu a fost cazul pentru milioane de alţi oameni care au pierit fără urme în bezna Gulagului sovietic. //
Note
1. Olga Pfeiffer Cunescu, O călătorie gratuită. Români în Gulagul sovietic, Editura Vremea, Bucureşti, 2003.
2. Jean Schafhütl, Anii pierduţi. Amintirile unui arhitect deportat în URSS, Editura Vremea, Bucureşti, 2015.
3. Am ales să folosim numele lui real, şi nu pe cel româno-americanizat adoptat pentru a se integra mai uşor în societatea americană care, după 1945, nu deborda de entuziasm auzind nume cu rezonanțe germane.