Pe aceeași temă
Gabriel Andreescu pleacă de la experienţa personală pentru a înţelege el şi să ne facă să înţelegem şi noi ce a fost fenomenul disidenţei şi de ce în România lui Ceauşescu au fost atât de puţini cei care s-au angajat pe acest drum. Cartea este construită ca un tablou pointillist: pete de culoare, pete de întuneric, pete de lumină. O succesiune de amintiri, evenimente care i-au marcat copilăria şi apoi tinereţea, cărţile, lecturile formatoare, oamenii care au contat pentru el, pe scurt, tot ceea ce a definit un parcurs care l-a condus treptat, dar sigur, inevitabil, aş spune, la confruntarea cu regimul. Demersul presupune o constantă repunere în discuţie a propriilor gânduri şi acte, un exerciţiu de sinceritate (Exerciţiu de sinceritate este şi titlul recentei cărţi a lui Ion Vianu, apărută tot la Polirom şi care este în multe privinţe asemănătoare celei de faţă).
Tema centrală a cărţii este deci experienţa disidenţei: cum ajunge un individ să spună nu, motorul pe care l-a constituit refuzul stării de umilinţă permanentă la care este supus, lupta pentru menţinerea demnităţii. Dar şi, în contextul românesc, „sentimentul singurătăţii şi al luptei fără speranţă“, care i-a condus pe mulţi să aleagă soluţia emigrării.
Gabriel Andreescu mărturiseşte: „Nu existau aşteptări că, într-o zi, regimul va cădea şi atunci se va sfârşi izolarea. Niciodată nu am sperat să trăiesc momentul prăbuşirii comunismului. Viitorul meu era un zid“. Mărturisesc că şi eu – desigur în alt context şi cu altă intensitate – am împărtăşit acest sentiment. Însă, aparent paradoxal, acest sentiment nu l-a împiedicat pe Gabriel Andreescu să persevereze. Dimpotrivă, demnitatea, nobleţea unei „lupte fără speranţă“ i-a întărit determinarea. Desigur, izolarea nu a fost niciodată totală, zidul avea fisuri. Gabriel Andreescu notează cu recunoştinţă şi generozitate toate gesturile de solidaritate din partea familiei, a unor cunoscuţi şi prieteni. El insistă asupra rolului jucat de Europa Liberă şi de membrii exilului angajaţi în apărarea drepturilor omului.
Las cititorului să afle de ce şi cum l-a urât G.A. pe Ceauşescu şi de ce „nu-l va ierta niciodată“. Însă, şi insist asupra acestui lucru, contrar a ceea ce poate sugera titlul, nu este o carte despre ură. Dimpotrivă, este o carte despre iubire, despre ce şi pe cine a iubit şi iubeşte Gabriel. Veţi întâlni şi veţi descoperi multe figuri luminoase: cele ale părinţilor, cea a Mioarei, prima sa soţie, cea a prietenilor devotaţi – Teodor Vulcan (Dodo), Carmen Popescu, Sorin şi Gina Vieru, Mariana Macri, Cristina şi Vasile Fulga, Mihaela şi Adrian Miroiu... şi mulţi alţii.
Este o carte luminoasă şi edificatoare pentru care cititorul, cred eu, îi va rămâne recunoscător.
