Explorări și transfigurări

Editura Polirom a publicat cea de a doua carte de proză a Magdei Cârneci, Scurte scenarii inițiatice. Autoarea este o cunoscută personalitate, istoric de artă, eseistă și poetă, cu studii la Paris și cu o bogată activitate civică, directoare a Institutului Cultural Român din Paris (2007-2010), profesoară la Universitatea Națională de Arte București (2012-2016), redactor-șef al revistei de arte vizuale ARTA.

În 2011 apare primul ei volum de proză, la Cartea Românească, apoi reeditat de Polirom, intitulat FEM. Unii l-au numit atunci manifest feminist literar, pe nedrept, vom spune, pentru că scrierile feministe, care au importanța lor, sunt altceva. FEM este un text greu de catalogat, în care o femeie îi scrie o lungă scrisoare unui iubit pe cale să o părăsească. Este, de fapt, o mărturisire despre sine, femeie care își cunoaște foarte bine esența. De la o vârstă fragedă la vârsta adultă, fiziologia complicată a femeii este descrisă alături de complexitatea ei sufletească, într-un autoportret foarte îndrăzneț şi singular în literatura română contemporană. Adesea figură ornamentală – în cel mai bun caz – în proza românească, femeia este în FEM o ființă de carne și sânge tot atât cât e și de spiritualitate profundă. Universul contrastant și atât de expresiv al femeii intră în consonanță cu Universul însuși, iar volumul cuprinde lungi descrieri, aproape hipnotice, despre zbaterile și elevațiile materiei trupești și ale imaginarului feminin, parte integrantă a materiei cosmice, punct suprem de materie, energii şi mistere. În aceasta rezidă şi originalitatea textului.

Al doilea volum de proză al Magdei Cârneci, Scurte scenarii inițiatice, e alcătuit din câteva texte, scurte, în care avem doi protagoniști: Mina și Daniel. Un cuplu de intelectuali români care nu sunt inserați într-o desfășurare epică, ci formează un cadru necesar pentru ca scriitoarea să creeze un text din nou greu de catalogat și original. În fiecare dintre povestiri, unul dintre protagoniști, pe rând, îi povestește celuilalt o amintire ori, aflându-se împreună într-un loc, fie din România, fie din străinătate, trăiește o experiență care transcende lumea concretă la care avem acces cu toții, nemijlocit, zi de zi. Unele au desfășurare epică, altele nu, unele seamănă cu vise nocturne în care irumpe o altă realitate, la fel de credibilă precum cea palpabilă, altele relatează experiențe de conștiință extinsă.

Experiențele trăite de cei doi pot fi situate, deci, în zona supranaturalului sau a extrasenzorialului. De aici provine și riscul pe care autoarea și-l asumă, acela de a aborda un domeniu insuficient cunoscut la noi și care e blamat sau caricaturizat. Atunci când Mircea Eliade scrie proza scurtă în care se petrec lucruri paranormale, proza e numită fantastică și e acceptată fără probleme datorită notorietății marelui savant român. Mult mai greu trebuie să fie pentru altcineva să aibă succes cu o astfel de proză poetică, succesul nu are legătură cu valoarea unui produs artistic. Se știe bine că multe opere literare sau artistice, în general, nu au avut succes la apariție tocmai pentru că erau prea inovatoare.

Proza aceasta a Magdei Cârneci este poetică, pentru că ceea ce atrage atenția imediat este limbajul poetic, lirismul, cu imagini copleșitoare, cu viziuni în care lumea întreagă e transfigurată, proteiformă, fabuloasă, iar legătura cu Cosmosul aiuritor din FEM este limpede. Totuși, aici avem altceva decât un autoportret feminin flamboaiant, ca în FEM.

În Scurte scenarii inițiatice, cei doi, Mina și Daniel, pe care cu ezitare i-am putea numi eroi sau personaje, descriu experiențe în care ceea ce încep să simtă, într-un anumit moment, într-un anumit loc, le deschide calea către autocunoaștere și revelații cu totul speciale. Simțurile lor parcă se multiplică, de la cele clasice la unele subtile și ultrarafinate, în care atât corpul, cât și mintea lor explorează, în stare de pură trezie, senzații nebănuite și foarte intense.

Aflați în excursie în Franța, cei doi decid să înnopteze și în altă parte decât într-un hotel: la o gazdă, într-o casă din afara orașului. Proprietarul se retrage imediat în altă parte, lăsându-i singuri la o oră târzie din noapte. Cei doi resimt puternic cum casa cea veche pare să aibă un corp și un suflet, ca și grădina ei, de altfel. Fiind doar foarte prezenți, foarte atenți la ceea ce îi înconjoară, cei doi percep locul în care au poposit așa cum cineva superficial sau indiferent nu ar fi putut să o facă: „Tavanul… Era ca o mare suprafață de carne uscată, cu tendoane și fibre și zgârciuri la vedere, îmbibate de cloroformul timpului îndelungat care trecuse peste ele și le păstrase intacte… Pentru că viața trecuse prin bârnele alea, spuse ea, lemnul lor fusese cândva plin de sevă, fibra lor mai păstra pecetea trăitului și suferitului (…) căci barda care le tăiase le și fasonase apoi fără multă grijă”. Grădina are voci șoptite, semne, oare?, ale sacrului camuflat în profan, invocat de Eliade – scriitorul cu care găsim câteva afinități. În orice caz, în povestirea „De ziua lui” ne este descrisă o stare de har, iar în „Iconița de carton”, un caz de sincronicitate conform lui Jung.

Materia, deci, vorbește, susură, se expune sau se ascunde în această proză poetică, în care un simplu măr devine „o bucată de soare”. Privind soarele, Mina simte „intens globul îndepărtat de foc, îl simt parcă intrându-mi în piept… Și atunci un fel de fir invizibil se întinde între noi, între mine și soare, e un suflu, un canal de aer fierbinte care ne leagă… Sunt în el sau el e în mine sau sunt chiar el, o clipă am senzația că am ajuns cumva direct în soare şi-l umplu cu mintea, îl cuprind. …Un fel de explozie în mine însămi a unui soare lăuntric mă umple și mă dilată”.

În anticamera unui medic, Daniel, după ce îi studiază pe ceilalți pacienți, simte cum, succesiv, ființa lui se contopește cu cea a celorlalți: „Eu sunt toți. O vastă prezență închisă în recipiente trupești diferite. Conștiința mea mi se pare că unduiește și în celelalte persoane, e aceeași în toate, și același spirit, flacără, vânt viu ne umple pe toți. …Sunt eu peste tot și în toate. Mă privesc din toate privirile. Vă privesc prin pupilele mele larg deschise ori poate minuscule. De fapt, pe mine mă privesc, doar pe mine… Mă privesc în voi, pe fețele voastre mă caut și mă găsesc și mă regăsesc. Mă simt ca un ocean vărsat din greșeală în miliarde de păhăruțe de sticlă… Sunt spuma cosmică vie împrăștiată în aer, în apă, în lut”.

Spații anodine, profane, încă o dată, devin locul ales pentru ceva ce am putea interpreta ca epifanii. Totuși, miza acestor explorări și transfigurări este o spiritualitate vastă și neprecizată dogmatic. Cei doi dezvoltă noi căi de autocunoaștere fiind doar extrem de atenți la tot ce e în jurul lor și la propria lor ființă, la modul în care percep Lumea, iar ea se arată.

În centrul trăirilor extrasenzoriale, ei se regăsesc ca parte integrantă a marelui Tot, Cosmosul sau Divinitatea însăși, a misterului fundamental care este Creația. Respirând aerul pur al acestei Creații sau chiar al Creatorului, direcția nu este unilaterală. Ca oameni, se oglindesc în Univers sau în marele Tot, dar și acesta se oglindește în ei.

O veche poezie a Magdei Cârneci e reluată și dezvoltată în textul numit „Pe marginea autostrăzii”, în care Mina, coborâtă dintr-un autocar de excursie, vede pe marginea șoselei o bătrână care așază pe un batic, lângă ea, diverse obiecte nesemnificative. Liniștea interioară pe care o exprimă bătrâna o șochează pe Mina, care simte cum acea ființă e mai liberă decât ea și decât toți oamenii, în detașarea ei totală de ce e material și într-o regăsire a Sinelui. Greu de spus dacă e textul cel mai reușit din volum. Fiecare cititor poate prefera altceva.

Scurte scenarii inițiatice reprezintă o rafinată căutare a depășirii condiției umane precare, fără vreun eroism, doar cultivând capacitatea de deschidere cu care e înzestrat fiecare om. Este, până la urmă, o altă definire a condiției umane. Ar fi un lung poem dacă nu ar fi (și) un mic tratat de metafizică.