Faţa nevăzută a lunii: romantismul premiilor APTR

Recent, o polemică, lansată în paginile revistei 22, dar cu ecouri în bloguri şi forumuri, a înfierbântat spiritele. Subiectul ei: premiile Asociaţiei Profesioniştilor de Televiziune din România (APTR) din anul 2011. Am fost solicitat de redacţia 22 să formulez un punct de vedere neutru şi profesional asupra acestui subiect.

Premiile sunt o formă importantă de marcare a profesionalizării şi de legitimare a unei profesii în sfera publică. Aşa cum arată studiile de specialitate, cultura profesională se întemeiază nu numai pe norme şi valori instituite de organizaţiile de profil, ci şi pe reprezentări simbolice: rituri de întreprindere (cum ar fi trainingurile BBC), narativele mitice despre faptele exemplare ale „eroilor“ profesiei (vezi cărţile despre viaţa lui G. Pulitzer, a lui Beuve Merry, a lui Walter Williams etc.), comemorări ale momentelor semnificative din istoria profesiei (cum ar fi Ziua presei) sau ale unor organizaţii particulare (autocelebrarea PRO TV de 1 decembrie). Între acestea, consacrarea excelenţei profesionale prin acordarea unor distincţii contribuie la impunerea unor modele de comportament considerate ca exemplare, ca o întrupare a valorilor majore ale profesiei.

Existenţa unei instanţe profesionale care a reuşit să creeze o continuitate în acordarea unor distincţii este un lucru remarcabil, într-o perioadă de turbulenţe sociale şi de inconsecvenţă culturală. Ceea ce înseamnă că analiza unei ediţii a premiilor nu se poate face fără o perspectivă istorică şi una comparativă.

De aceea am căutat pe Internet site-ul APTR; spre marea mea surpriză, nu am găsit decât adresele unor materiale de presă, ale comunicatelor diferitelor televiziuni, ale altor asociaţii profesionale (am deschis cam 20 de pagini Google şi am accesat cam 130 de site-uri, până când m-am dat bătut în faţa evidenţei – această remarcabilă instituţie nu are un site propriu). Cu chiu, cu vai, colând diferitele relatări, am reuşit să obţin o listă, probabil nu exhaustivă, a distincţiilor acordate din 2003 până în prezent. Desigur, această reconstituire incompletă ar trebui corelată cu lista celorlalte instanţe care acordă premii jurnaliştilor (îmi vin în minte premiile acordate de instituţii de presă precum TV Mania, PRO TV, Piaţa Financiară, Flacăra, de organizaţii neguvernamentale precum Premiul de jurnalism de investigaţie acordat de Freedom House, premii tematice acordate de Asociaţia Civic Media, Asociaţia Mare Nostrum, Clubul Român de Presă, Premiul tânărului jurnalist francofon acordat de AUF sau cele ale unor instanţe universitare precum premiile de jurnalism ale Universităţii „Babeş-Bolyai“ sau Universităţii „Al.I. Cuza“).

Lista e lungă (incredibil de lungă, dacă daţi o căutare pe Internet!) şi, în contextul acestui corn al abundenţei, ne putem întreba prin ce se individualizează APTR, de ce această organizaţie, şi nu, să zicem, Mare Nostrum, reprezintă factorul de referinţă în impunerea de modele profesionale, adevăratul arbitru al excelenţei în universul jurnalismului de televiziune autohton.
Dacă privim lista premiilor, primul lucru care sare în ochi este caracterul ei eterogen: avem o categorie de premii generale precum (Omagiu, Premiul de excelenţă, Premiul In Memoriam) şi unele specializate. Pentru comparaţie, ne putem referi la site-ul premiilor Pulitzer, element de referinţă atunci când vorbim despre profesionalism în jurnalism (www.pulitzer.org): aici, chiar dacă unele categorii au dispărut, din cauza schimbărilor tehnologice (vezi telegraphic reporting), restul premiilor este constant în timp şi, mult mai important, clar ancorat în genurile jurnalistice de referinţă (genuri de opinie, ca editorial writing, feature, editorial cartooning, şi genuri de informare, precum local reporting, national reporting, investigative journalism etc.).

În cazul premiilor APTR, unele categorii sunt total confuze şi par invenţii ad-hoc (de altfel, ele apar şi dispar de la un an la altul, dând impresia că au fost construite ad hominem): spre exemplu, în 2003 întâlnim premiul pentru „concept de campanie audiovizuală“ (se premiază o idee sau un produs?), premiul „pentru pamflet“ (gen nedefinit în audiovizual) sau premiul „pentru transmisiune în direct“ (atribuit coordonatorului general, şi nu jurnaliştilor de pe teren!!!). Alte categorii se clonează, multiplicând acelaşi gen în funcţie de suport sau conţinut (documentar, documentar TV, film documentar, documentar de cultură, documentar istoric); unele se referă strict la activităţi tehnice, nonjurnalistice (montaj, imagine), altele la merite extrajurnalistice (premiul pentru H.-R. Patapievici). De asemenea, unele premii vizează performanţa individuală, de fapt singura care oferă modelele de profesionalism (anchetă, interviu), altele produse globale în care performanţele individuale se pierd în anonimat (jurnalul de ştiri, emisiunea magazin, emisiunea de cultură); în sfârşit, altele sunt pur şi simplu redundante (One Man Show şi Televedeta). În mod ciudat, lipseşte genul care este considerat Olimpul jurnalismul de informare – corespondentul special (premiul, purtând numele unui jurnalist francez cvasinecunoscut în Franţa, s-a acordat uneori pentru acest gen, dar fără marcarea performanţei). Și mai straniu este faptul că în 20 de ani nimeni nu s-a gândit să propună un premiu de etică profesională: acesta ar fi fost barometrul excelenţei şi ar fi consacrat nu numai acţiunile personale, ci şi prestigiul instituţiei care identifică actul de excepţie şi îl recompensează. De fapt, prin niciun document programatic, APTR nu face distincţia, în ceea ce priveşte producţia de televiziune, dintre zona de divertisment şi zona de informare şi dintre partea artistică, cea tehnică şi cea jurnalistică. Lista categoriilor şi a premianţilor transmite constant un singur mesaj – televiziunea este mai puţin sau aproape deloc jurnalism de informare, ea este artă cinematografică şi jurnalism de opinie.

Caracterul eterogen şi volatil al categoriilor ne îndeamnă să vedem cine sunt creatorii acestui concept; de-a lungul timpului (conform relatărilor la care am avut acces), din juriu au făcut parte Ion Caramitru, Laurenţiu Ulici, Horia Bernea, Nicolae Niţă, Dan Grigore, Mihai Creangă, Victor Rebengiuc, N.C. Munteanu, Nicolae Breban, Mircea Veroiu, Dan Necşulea, Dan Piţa, Stere Gulea, Manuela Cernat, Cornel Nistorescu, Horea Murgu, Marin Traian, Cristian Tudor Popescu, Malvina Urşianu, Vivi Drăgan Vasile, Sorin Ilieşiu, Adrian Iorgulescu, Ovidiu Iuliu Moldovan, Nicolae Mărgineanu, Teodor Grigoriu, Lucia Hossu-Longin, Ion Cristoiu, Ovidiu Drugă, Bogdan Ficeac, Iolanda Stăniloiu, Ioan Grigorescu. O listă de remarcabili oameni de cultură, dar cu puţini jurnalişti (şi aceştia exclusiv autori de materiale de opinie) şi (evident!) niciun reprezentant al mediului universitar din domeniul jurnalismului (doar din artele teatrale şi cinematografice). Ceea ce explică accentul pus de aceste premii pe factorii tehnici (montaj, imagine etc.), pe elementele cinematografice artistice, pe dimensiunea cultural-elitistă şi, mai ales, pe jurnalismul de opinie. Cum opiniile sunt întotdeauna divergente, această viziune conduce, inevitabil, la privilegierea unei anume ideologii şi unei anumite atitudini politice, conforme cu cele ale membrilor juriului.

Prin concepţia care stă la fundamentul lor, premiile APTR contribuie din plin la menţinerea confuziei generale privind valorile esenţiale ale jurnalismului democratic. Recompensând performanţele artistice şi pe cele de promovare a opiniei individuale sau de grup, prezentându-le ca modele, ca şi cum ele ar reprezenta esenţa jurnalismului, aceste premii întăresc valorile jurnalismului de secol XIX, în care militantismul şi estetismul constituie criteriile de bază ale recunoaşterii. Faptul că acest sistem de valori constituie şi acum, în 2011 şi în inima Uniunii Europene, dogma jurnaliştilor autohtoni este confirmat şi de amplul sondaj realizat în anul 2006 (la cererea cotidianului Jurnalul Naţional), pe un eşantion de 1.078 de jurnalişti, care arată că modelele lor în presa scrisă erau Ion Cristoiu, C.T. Popescu, Robert Turcescu, Marius Tucă, Emil Hurezeanu, iar în televiziune Robert Turcescu, Andreea Esca, Teo Trandafir, Mihaela Rădulescu, Mircea Badea (niciun jurnalist de teren nu apare în aceste liste ce cuprind 17 şi, respectiv, 25 de nume de deţinători de rubrici de comentarii sau de animatori şi moderatori).

Construite pe o viziune desuetă asupra televiziunii (nimic din ceea ce noile tehnologii, mai ales digitalizarea, au adus televiziunii nu pătrunde în lista de categorii ale premiilor, deci ale „profesionalismului“ definită de premiile APTR), axată pe o concepţie de secol XIX asupra jurnalismului, în care excepţionalitatea se cantonează în zonele militante ale presei de opinie, premiile APTR nu reuşesc, în ciuda longevităţii lor, să ofere modelele exemplare ale jurnalismului democratic şi, implicit, să contribuie la profesionalizarea lui în România. Restul (faptul că unele posturi de televiziune şi jurnaliştii lor nu apar niciodată în tabelele cu premianţi, faptul că unele liste de premianţi pot să se suprapună cu unele direcţii politice, faptul că activităţile extrajurnalistice domină ansamblul premiilor pentru profesionalismul în televiziune – faptul că acestea şi multe altele pot şi vor stârni mereu reacţii de contestare) nu este decât o chestiune de detaliu, aşa cum ora şi viteza cu care va cădea un măr copt (sau putred) din pom este o chestiune de detaliu în raport cu legea gravitaţiei.

Prof. univ. dr. Mihai Coman este decanul Facultăţii de Jurnalism şi Ştiinţele Comunicării din cadrul Universităţii din Bucureşti.

Citeste si despre: romantismul premiilor, profesionalism si legitimare, editorial saptamanal, merite jurnalistice, prestigiu institutional.